Într-o zi

Un moment de cumpănă între simţurile sufletului ei şi al meu, a fost suficient încât să se ajungă la o situaţie spontană de nebunie, de regăsire, de schimbări de priviri, sărutări, mângâieri, cuvinte dulci şi exprimări de dorinţe de mult aşteptânde. Nu aş fi crezut vreodată să o văd alergând înspre mine cu mâinile întinse, cu un zâmbet imens pe chip şi cu intenţia infinită de a ajunge în braţele mele cât mai repede.

Atunci s-a întâmplat ceea ce mă aşteptam: mi-a sărit în braţe fericită, am prins-o, iar inima ei îi dătea de gol încântarea, pentru că i-o simţeam cum se zbate şi zâmbetul i-a ţinut mult timp chipul luminat. Am lăsat-o apoi încet jos şi s-a ascuns la pieptul meu. Atunci am simţit cum toate întâmplările frumoase, lucrurile pe care le-am făcut împreună, locurile pe care le-am vizitat, nebunia noastră prin care ne simţeam liberi, iubindu-ne până la cer şi înapoi, momentele de neuitat şi sentimentele pe care le-am trăit amândoi, mi-au trecut prin faţa ochilor doar în câteva secunde. Apoi am fost răpit de imaginea aburului, în frigul serii, din respiraţia noastră.

Nici măcar nu a fost ca o reîntâlnire după mult timp; a fost la fel ca întotdeauna când ne vedeam. Nu a fost loc de reţineri şi cuvinte nespuse. Am continuat să o privesc fericit, în timp ce îmi tot repeta că este o nebună pentru că în toiul nopţii a venit să ne vedem. Era ireal pentru mine. Am mers, apoi ne-am aşezat pe o bancă.

Mi-a spus că îi este dor de mine. Nu am mai putut să mă abţin şi i-am recunoscut nostalgic faptul că mă gândesc mereu la ea. Îmi încep dimineţile singur cu ea, mănânc singur cu ea la fiecare masă, merg pe străzi singur cu ea îngândurat, mă plimb singur cu ea seara pe lângă Bega, vorbesc singur despre ea, iar la finalul zilei, adorm singur cu ea în gând. I-am spus că îmi este atât de dor de ea şi de noi. I-am mai spus şi că vom fi bine. Ştiu asta, chiar dacă nu pare. Şi nu pare, pentru că lupta nu s-a terminat.

Cu ea îmi doresc să alerg într-o zi printr-o ploaie de primăvară sau o ploaie de vară târzie. Să fim departe de tot ce ne-ar putea distrage, să alergăm cu gândul că vom ajunge la un adăpost, însă să alergăm fără să-l găsim şi în final să renunţăm şi să ne bucurăm de ploaie şi de noi. Vreau să o ţin de mână şi să simt cum picăturile de apă ne mângâie pielea.

Cu ea îmi doresc să călătoresc în locuri de vis, îndepărtate şi să-i mărturisesc iubirea în cele mai de vis atmosfere, să-i recit poezii atunci când se aşteaptă mai puţin, să-i spun cât de frumoasă este, să-i şoptesc cât de norocos sunt că mă iubeşte şi cât de fericit mă face pentru pur şi simplul fapt că este. Să uităm de toate şi să fim uitaţi de lume.

Cu ea vreau să merg acasă şi să îi arăt locurile mele preferate în care nu am dus-o încă să le vadă. Acele locuri în care am crescut şi care mi-au oferit liniştea de care am avut nevoie atunci când nu mă regăseam. Sunt sigur că acele locuri îmi vor fi recunoscătoare pentru că le voi duce sufletul de care s-a îndrăgostit pătimaş, sufletul meu.

Acea bancă va fi mereu motivul meu de fericire pentru că mă va duce gândul la acea seară de primăvară pe care o aşteptam de mult timp.

Cuvinte…

Ajung din nou să mă văd, aşa cum sunt eu în acest moment, moment început cu multă vreme în urmă, slăbit de putere sufletească, atacat şi rănit de pasiune. Stările pe care mi le creez şi gândurile care-mi vin în cap involuntar, bazate pe aceeaşi incertitudine, îmi afectează comportamentul şi această durere mă distrage de la orice aş face; între trezirea de dimineaţă, până la somnul din târziul nopţii. Gândul îmi zboară mereu departe, la ea, şi mă întristează; împrejurările, culorile puţin vii ale primăverii, mireasma pomilor abea înfloriţi, apusul soarelui din nou efemer şi subtil în percepţia mea zilnică, potecile curate, înserate, slab luminate şi singuratice ale parcului de lângă Bega, toate, ma induc şi mai adânc în aceleaşi ale mele gânduri ce mă duc nicăieri. Mi-aş spune că este de vină astenia de primăvară, însă atunci m-aş minţi. Nu multe sunt momentele când îmi mai amintesc doar cu bucurie de timpul petrecut împreună cu ea şi zâmbetele pe care le împărţeam, printre razele soarelui când ne trezeam amândoi, zilele în care doar stăteam şi îmi concentram privirea asupra ei, serile sau orice alte momente în care îmi era alături şi îi puteam recunoaşte dulcea iubire ce i-o port şi care acum, îmi fărâmiţează sufletul şi nu îmi mai dă pace cu a ei veşnicie.

Arunc în mine cu gânduri negative, descurajări, cuvinte grele şi mă învinovăţesc, lucruri ce normal, nu mi s-ar atribui. Lucrurile pozitive ce mi-au fost întinse până acum pe tavă, şi-au pierdut intensitatea, însă nu îmi erau mai valoroase decât ceea ce simt, pentru a le lua în considerare, cu toate că ar fi fost benefice stării mele sufleteşti.

De multe ori sunt întrebat cum de zâmbesc tot timpul şi sunt binedispus. Uneori mă gândesc că am ajuns să port măşti şi mă sperie crunt acest fapt. Alteori realizez cu adevărat că mă bucur de lucrurile simple ce mă înconjoară, de oamenii din jurul meu, de tot ceea ce am şi de tot ceea ce pot face cu iubirea mea pentru lume. Iar în timpul în care las toate aceste lucruri la o parte, mă bazez pe fericirea faptului că îmi pot împărţi iubirea cu ea… până în secunda următoare când ies din visul meu iluzoriu şi realizez din nou că acea fericire nu mai există.

Am trăit visul unei nopţi, ea adormită la pieptul meu, cu un picior peste mine, iar cu mâna ei pe inima mea şi eu strângând-o în braţe, schiţând un zâmbet, mulţumindu-i în gând pentru iubirea ei şi încercând să-mi închid ochii din nou deschişi de lumina lunii ce o admira în toată frumuseţea ei pură, dezvelită de cearşaf… Doar două pahare rătăcite pe măsuţă şi o sticlă de vin roşu aproape goală, ne mai priveau. Seara era terminată de mult timp, iar dragostea noastră căuta să se exprime prin atingeri suave între noi.

Am trăit acea plimbare pe lângă Bega, departe de zgomotul oraşului, ţinându-ne de mână, şoptindu-ne doar din priviri cât de mult ne iubeam. Pe o bancă solitară, întins, privind stelele, ea ţinându-mi capul pe picioarele ei şi eu mângâindu-i mâna în timp ce o priveam, iar stelele îmi clipeau şi o doream şi mai mult. La fel, am trăit alte zeci de momente pe care am învăţat să mi le doresc, aproape de atunci când nu am avut şansa să le mai întâlnesc.

Realitatea este inevitabilă şi nu îmi mai lasă loc de dorinţe îndeplinite. Elementele asupra cărora s-a răsfrânt vina momentelor mele descrise, şi-au făcut jocul şi trebuie să recunosc că miza a fost uriaşă, iar eu am pierdut acel joc. Tot ce mi-au lăsat, sunt aceleaşi dorinţe, amintirile dulci şi lecţia, din nou devenită principiu, dacă trebuie să se întâmple, nimeni şi nimic nu poate sta în calea acelui lucru; mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc.

Am reuşit să mă gândesc mult la mine în ultimul timp şi chiar am început să apreciez, mult mai mult tot ceea ce am. Poate că am devenit şi egoist în privinţa sentimentelor, mi-am setat limite, principii şi forme după care să mă ghidez în relaţionarea cu oamenii. Mi-am mărit zona de orientare în timp şi spaţiu, conştientizez şi abordez într-un alt mod şansele ce mi se ivesc, gândesc la fel de mult situaţiile care cer măsuri disperate, fac mai multe pentru cultura mea generală, pentru emoţiile personale, îmi măresc aria de cunoştinţe şi sunt într-o continuă îmbunătăţire. Toate astea, tratate cu tristeţea certă şi inevitabilă regăsite în cele de mai sus.

Şi într-adevăr, mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.

Cu asta am rămas

Păşesc pe drumul meu, solitar, parcă din ce în ce mai încrezător. În jurul meu este o atmosferă permanentă de refacere. Lucrurile pe care le-am lăsat în spate sunt oarecum tot înaintea mea şi nu mă lasă să mă desprind sub nicio formă de trecut. Iar eu, nu vreau să mă desprind de el, tocmai pentru a avea certitudinea că va fi din nou a mea într-o bună zi, chiar dacă nivelul de siguranţă al termenului “certitudine” scade mereu.

Îmi este tare teamă de momentul acela nostalgic în care, din pură întâmplare, ne vom întâlni în acea cafenea din acel oraş îndepărtat, aşa cum mi-a zis într-o zi tristă, şi ca doi necunoscuţi ne vom intersecta privirile, vom zâmbi şi de acolo timpul va sta în loc pentru noi. Ne vom apropia timizi şi cu vocea ei dulce mă va întreba dacă sunt chiar eu. Voi zâmbi şi mai tare, voi clipi încet şi voi afirma bucuros de revedere. Ne vom aşeza, vom comanda ceea ce beam înainte când ieşeam împreună, ea o cafea care să îi dea energia pe întreaga zi, iar eu, dacă nu voi fi început să beau cafea, aceeaşi ciocolată caldă neagră fără frişcă. Şi vom începe să povestim. Tristeţea mea va fi că tot ce ne vom spune, se va raporta la trecut, o dulce nostalgie la care vom tinde amândoi.

Acum mă văd oscilând într-un moment sesibil, de cumpănă, între drama personală şi realitatea dură, în care dacă mă întrebi dacă sunt în regulă, îţi răspund direct şi dur că încă o iubesc, apoi tac. Nu vreau să mă asculţi, nu vreau să simţi ceea ce simt şi, mai ales, nu vreau să încerci să mă ajuţi. Îmi voi asuma iubirea până la capăt.

Încep tot mai multe lucruri să îmi spună că voi fi mai bine dacă trec peste această perioadă, ceea ce înseamnă să fac un sacrificiu, rupându-mi bucăţi de suflet şi părăsindu-le la marginea unui apus. Ori, eu nu vreau să fac asta.

Revenind la ceva mai plauzibil, în final, am reuşit să mă mobilizez şi să trag linie, după povestea mea frumoasă.
Lucrurile pe care le-am învăţat sau cel puţin acum le conştientizez sunt următoarele:

1. Viaţa este prea scurtă pentru a avea regrete

O mare greşeală a mea, a fost că am avut momente, cu discuţii inutile despre lucrurile care ne indispuseseră în ziua ce tocmai trecea, pe care acum, din păcate, le pot  număra pe degete, în care discutam despre stresul de la job, facultate sau prostiile pe care le întâlneam zilnic. Am realizat că dacă noi povesteam despre ele, fără o ţintă anume, fără să căutăm eventuale soluţii, starea mea de spirit era influenţată negativ, iar relaţia, pe moment, era afectată, ceea ce era contrar a cum doream să mă simt lângă iubita mea, după o zi plină de evenimente. Timpul în care trebuia să mă dedic ei, era completat cu lucruri inutile. Vreau să mă fi bucurat şi mai mult de ea şi de timpul nostru.

2. Pasiunea pe care o pun în lucrurile pe care le facem, este cheia unei relaţii reuşite

Aici mă refer la lucrurile pe care le făceam împreună cu ea. Fericirea noastră, venea inevitabil, din lucrurile simple. Singur, de multe ori mă chinui să fiu fericit din lucrurile simple, însă cu ea, acest fapt era o regulă. Timpul petrecut împreună şi pasiunea comună pe care o presăram amândoi, strângea relaţia care pe mine m-a prins bine. Vreau să fi sesizat mai devreme faptul că a o avea pe ea aproape şi a o ţine de mână mi-a fost suficient pentru a fi fericit.

3. Niciodată nu voi putea să împac limitele

Nu neg, am avut momente în care am considerat mai urgente alte lucruri, dar niciodată mai importante decât ea. Am greşit. Nu caut scuze! Aşa mă ştiu, să împac eu întotdeauna limitele, chiar dacă de fiecare dată mi s-a demonstrat dureros că este imposibil fizic, raţional şi toate cele. Vreau, ca atunci când am încercat acest lucru imposibil, să fi sesizat ceea ce era cu adevărat important şi să-i fi fost fidel atenţiei asupra ei.

4. Lucrurile care m-au distras de la ea, doar asta au făcut

Nici acestea nu au fost mai importante. Şi nici mai urgente, dar acum, vreau să nu fi fost distras de ele şi să-i fi oferit ei, un sărut în plus, un compliment simplu şoptit, o mângâiere pe lângă celelalte sau, cine ştie, să fac ceva prin care să-i fur un zâmbet sincer.

5. Nu am ţinut minte

Tare mult regret că nu am ţinut minte întotdeauna ceea ce-mi spunea, ceea ce-i plăcea, gusturile, visele, mâncarea preferată, florile, dorinţele, cafeaua, locurile din oraş, detalii despre ea. Eram surprins de mine când făceam asta şi primeam un şut în fund prin reacţia pe care o avea când eu, ca blegul, nu puteam să bat în cuie spusele ei şi să nu fie nevoie să aud “-Dar ţi-am spus că…”. A fost un mare motiv de dezamăgire interioară pentru mine, dar, acel şut în fund, vreau să fie un pas înainte de acum.

6. Grija la comportament şi la stările adoptate

Într-adevăr am de lucrat la multe lucruri legate de mine. De la A la Z şi înapoi. Vreau să fi fost mai mult empatic, sensibil, copilăros, serios, ascultător, un eu mai matur care să fi văzut altfel anumite lucruri. Am fost delăsător şi nu am câştigat nimic din asta, doar faptul că am rămas în zona de confort, ce până la urmă nu este un lucru câştigat.

7. Să trec peste principii

Am fost mereu deschis să fac acest sacrificiu al principiilor şi mândriei personale, însă, ar fi trebuit să o fac şi mai des, mai ales că a fost vorba despre o persoană cu adevărat specială lângă mine. Puteam să o surprind cu prezenţa mea, atunci când am întârziat în staţie, de atâtea ori, puteam să fiu cu un pas înainte de ceea ce îi spuneam şi făceam, puteam să îi cumpăr flori când s-ar fi aşteptat mai puţin, puteam să mă trezesc înaintea ei şi să-i pregătesc micul dejun de mai multe ori, puteam să merg la masa ei de lucru şi să-i duc o gustare. Trist că acum vreau să fi făcut asta. Puteam.

8. Nu am gândit mai departe

Am anticipat de multe ori lucrurile, dar niciodată nu m-am oprit pentru a mă gândi la nevoile ei personale pentru, măcar, a încerca să fac ceva în acea privinţă. Am gândit în ansamblu şi asta nu m-a ajutat aşa cum vreau acum.

10. Să îi fiu ceva mai mult

Erau momente în care eram frământat de faptul că nu îi pot oferi un sfat. Bine, nu ştiu dacă eu am oferit vreodată un sfat de calitate, dar asta este altă poveste. Simţeam cum scădeam în ochii ei şi asta a fost un motiv de frustrare. Pur şi simplu, nu am această capacitate. Vreau să îi fi fost şi coleg, prieten, tată, punct de sprijin şi încurajare. Nu am reuşit face asta.

11. Să nu existe întotdeauna motive

Vreau să îi fi făcut mai multe vizite, oriunde s-ar fi aflat, doar pentru a o vedea, pentru a o săruta, pentru a-i spune cât de frumoasă este, cât de norocos eram că o iubesc, iar ea îmi face acelaşi lucru, cât de mult mă bucuram că era în viaţa mea. Doar atât, apoi să fi plecat şi să o fi lăsat-o cu treaba ei. Un gest simplu ca unul dintre acestea ar fi făcut cât o mie de cuvinte.

12. Să nu existe reguli

La prima întâlnire, am fost nebuni. Nu ne-a păsat de ceea ce gândeau trecătorii când ne-au văzut dansând în parc, sub lumina difuză a unei lămpi de la iluminatul public. A fost ieşit din comun şi mi-a plăcut tare mult că am făcut asta. Vreau să fi făcut asta de mult mai multe ori şi în alte dăţi, în relaţia noastră, să fi trăit viaţa cu ea nelimitaţi de lucruri ce până la urmă nu aveau şi nu au în continuare, nicio importanţă mai mare ca noi.

13. Comportament pe măsură

Târziu, chiar prea târziu, mi-am dat seama că mă puteam comporta cu ea mult mai bine, mult mai elegant, mult mai frumos. Neatenţia mea la detalii şi-a spus cuvântul: nu i-am deschis întotdeauna uşa, nu am ajutat-o să de dezbrace de haină, nu i-am oferit-o pe a mea mereu, nu am ajutat-o să se aşeze pe scaun, nu am fost întotdeauna cel care a aşteptat-o, nu am fost întotdeauna cel care a mers la ea, nu am fost cel care să îi dea sfatul de care avea nevoie. Nu am fost. Ruşine să-mi fie!

Cel mai important lucru dintre toate, a fost că a fost o minune ca ea să fie în viaţa mea. Nu vreau să spun mai mult despre asta.

Cu asta am rămas şi cu primul trandafir pe care i l-am oferit, acum uscat…

Mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.

Dor matol de melancolie

După ceva timp în care nu am mai spus nimic despre sufletul meu, s-au întâmplat chiar multe şi spre bucuria mea, toate au făcut parte din experienţa prin care am trecut şi la care mă gândesc mereu cu nostalgie. Dacă aş mai avea, Doamne!, ocazia să mai fac încă o dată acest lucru de la capăt, l-aş face cu cea mai mare deschidere din partea mea. M-aş mai îndrăgosti încă o dată de ea!

Mă gândesc la cum a fost prima data cu ea şi nu este ceva ieşit din comunul meu, din tipicul situaţiilor mele pline de sensibilitate. Câteva priviri pline de dorinţă, rătăcite printre monitoarele câtorva birouri, priviri aruncate la momente bine stabilite de ambele părţi ce mi-au definit fericirea timp de trei luni şi anume: ea şi eu. Încă nu îmi vine să cred că iubirile prind rădăcini acolo unde te aştepţi mai puţin. Cine poate să vină la mine şi să îmi spună, oare, că voi găsi fericirea chiar în locul unde sunt la un moment dat? Am mai spus-o şi o recunosc, m-am îndrăgostit la un moment neaşteptat într-un loc neaşteptat. Spontaneitatea mi-a fost alături în toate momentele şi mă bucură acest fapt. Fata cu ochi de vis a apărut de nicăieri şi eu doar i-am întâlnit privirea. Mi-a fost de ajuns pentru ca sufletul meu să-i cadă la picioare şi să facă din mine omul la care nu m-aş fi putut gândi vreodată. De această dată pot să afirm că am intrat în acest joc şi am câştigat, chiar dacă fizic am pierdut lucruri ce m-ar face acum mai fericit.

Am câştigat lucruri pe care nu le-aş fi câştigat nici dintr-o sută de relaţii dacă le-aş fi avut câte trei luni la rând. Am făcut lucurile care mi-au definit limita între copilul care eram şi bărbatul care devin pe zi ce trece. Gândindu-mă în fiecare zi la ea, viaţa mea a fost trăită cu emoţie. Fiecare lucru mărunt şi simplu pe care-l întâlnesc în fiecare zi în care pot doar să mă gândesc la ea, fără să-i mai întâlnesc privirea sau să-i simt mâinile într-ale mele, mi-aduce aminte de ea şi emoţia emanată în tot corpul, îmi taie respiraţia de fiecare dată. Spun asta şi sunt fericit că a reuşit ca acum să aibă o astfel de influenţă asupra mea. Este cert că îmi încep dimineţile solitar cu un gând la ea şi termin ziua cu speranţa că în următoarea dimineaţă când mă voi trezi, tot ce ştiu, a fost un vis, iar ea va dormi la pieptul meu, reuşind să-i fur acel zâmbet dulce cu un sărut pe obrazul ei fin, ca atunci când făceam asta cu adevărat în dimineţi ce eram treziţi de razele calde ale soarelui, parcă culese dintr-un basm.

Dorul pentru scumpa mea, s-a manifestat şi o face în continuare, într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Este ca o resemnare pe care o am, doar că ceva mai dulce, ca şi melancolia. A trecut o lună şi ceva de când ne-am despărţit. Încă o dată am realizat că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par sau promit a fi. Poate că viaţa mea este simplă, grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, iar în final cu lucrurile puse cap la cap, care să mă facă să mă simt împlinit, ca mai apoi să am timp să văd şi de fericirea sufletului meu. Întotdeauna mi-a fost bine. Lucrurile chiar s-au aranjar, în orice situaţie. În orice situaţie! Nu spun asta pentru că mă plâng. O spun pentru că simt că trebuie spus. Faptul că întotdeauna în viaţa mea lucrurile s-au terminat cu bine, m-au convins de anumite principii pe care acum mă bazez şi merg mai departe, în continuare. Din păcate lucurile nu s-au aranjat şi pentru povestea noastră de dragoste. Întotdeauna mă gândesc cu încredere la relaţia care ar putea continua, fără dependenţe exterioare, fără remuşcări, fără griji ale lucrurilor ce nu ne fac fericiţi, doar cu noi şi ceea ce pune un plus la dezvoltarea noastră ca oameni, ca prieteni, ca iubiţi, ca un întreg. Fizic, dorul meu pentru ea nu îl pot exterioriza în niciun fel. Fie, poate doar prin lacrimi. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta, nu pot povesti nimănui, nu văd pe nimeni în stare care să înţeleagă exact ceea ce simt. Am încercat să mă descarc şi să-mi pun sufletul pe masă în faţa unor persoane, însă oamenii din jurul meu nu-mi mai devin prieteni atât de uşor şi în plus de asta, chiar dacă ar da dovadă de empatie, nu m-ar putea ajuta cu nimic. Nimeni nu ne-a cunoscut pe noi doi, aşa cum am fost împreună, nimeni nu ştie că ea mă completa, că era muza mea, că m-a făcut să mi-o doresc chiar şi după ce am avut-o, că este femeia ce a ştiut să mă facă să mă simt fericit, aşa cum nu a făcut-o nimeni în viaţa mea în acest sens, că o consider deşteaptă şi frumoasă, fată de casă, realistă, sensibilă, plină de viaţă, visătoare ca şi mine, copilă şi naivă în momentele noastre, drăgăstoasă, sufletistă şi o jumătate perfectă. Nimeni.

Şi din nou mă cuprinde dorul de ea şi din nou tac şi caut printre amintiri, lucrurile frumoase pe care le-am făcut amândoi. Schiţez un zâmbet nostalgic şi mă las purtat de val, fără o ţintă anume, ca de fiecare dată. De cel puţin o lună, asta fac în fiecare zi şi parcă, tot mai mult mă leg de ea prin amintirile pe care le am. Am momente, în pragul disperării, nu ştiu ce să fac, cu cine să vorbesc sau unde să merg pentru a mă linişti. Orbit, o sun în speranţa că voi înţelege ce trebuie să fac pentru ca noi doi să fim din nou acolo unde tind, dar îmi dau seama că discuţiile noastre telefonice sunt seci şi lipside de sclipirea pe care o aştept. Se termină repede.  Mă gândesc la ea şi la ce a făcut, ce i s-a întâmplat, apoi, rapid îmi revin la acea încredere în noi şi mă liniştesc brusc, emoţiile, din nou tăindu-mi ritmul bătăilor inimii.

Ştiu că cerul nu s-a surpat, soarele nu a încetat să lumineze, iar timpul nu s-a terminat, dar pentru mine, doar ea înseamnă ceea ce am căutat mult timp. Acea esenţă tare, doar a mea, am găsit-o în sfârşit, în acel loc neaşteptat. Sunt conştient că am trecut de perioada în care puteam să jur că o relaţie cu o fetiţă de 16 ani ar putea dura o viaţă. Sunt conştient că momentele dramatice pe care, poate, aveam tendinţa să le trăiesc acum 4, 5 ani, s-au dus şi nu-mi mai arde de prostii. Mai sunt conştient şi că m-am maturizat foarte mult şi nu mă mai simt atras de o simplă aventură cu o ea, o copilă din diferite puncte de vedere, pe care să o uit a doua zi, ci de ea şi aici mă refer la femeia de care m-am îndrăgostit pătimaş. Am început de mult să privesc spre seriozitate în relaţii, spre puncte clare în tangenţele cu damele, spre definiţia “planuri de viitor” şi nu îmi pare rău, doar că părerile de rău vin din cauza nefericirii.

M-am … pierdut

Am gustat din dulceața iubirii noastre, am văzut prin ochii tăi lucruri la mine, atâtea cât nu aș fi putut să văd în cinci secole de acum înainte, te iubesc și am făcut-o cât de bine am simțit, mă faci fericit cu orice tangență pe care o ai asupra mea, știi cum să pui punctul pe i, ești ființa ce se aseamănă cu mama, mi-ai spart venele și mi-ai intrat în suflet, m-ai vrăjit cu zâmbetul tău, m-ai amăgit cu atingerile tale, cu vorbele tale m-ai alinat și m-ai făcut să privesc altfel lumea. Ți-am spus și îți repet de câte ori vrei că ești femeia de care m-am îndrăgostit. Ești făcută pentru mine și mă completezi la fel cum stelele completează noaptea.

Nu vreau să te știu mai departe decât ai putea fi ținându-te de mână, nu vreau să ne amăgim pentru că societatea este cruntă și ne limitează intersectarea privirilor, nu vreau altă fată acum și în niciun alt moment din viața mea, nu vreau să te știu tristă și să ascunzi asta doar pentru a nu ceda tentației de a redeveni unul și mai ales, nu vreau să pierdem timp, timp ce poate fi al nostru făcându-ni-se dor unul de altul, gândindu-ne în permanență la orele care nu se mai termină doar pentru a ajunge îmbrățișați într-un final după o zi întreagă.

Și nu vreau să ne întâlnim altă dată ca doi aproape necunoscuți, într-un alt oraș îndepărtat, într-o cafenea și atunci să ne dăm o altă șansă. Șansa noastră este acum, când suntem supuși piedicilor ce vin din viață, lucrurilor neașteptate ce au tendința de a ne supăra și de a ne opri să fim fericiți. Vreau să am parte de pase proaste și să mă gândesc că în scurt timp îți întâlnesc privirea, te strâng în brațe, îți șoptesc din nou că te iubesc și realizez că nimic nu mă mai poate afecta. Nu vreau să aflu că nu voi pierde nimic înainte de a te pierde pe tine, nu vreau să ajung să îmi urăsc sufletul și să mă topesc încet. Nu vreau să mă gândesc la ceea ce ar fi putut fi dacă am fi fost împreună și să-mi las sufletul să rătăcească printre acele imagini, singur. Nu vreau să mă înnec în lacrimi de fiecare dată când am tendința să cad pradă singurătății și să încep să mă gândesc din nou doar la noi şi nu mai vreau să nu am ce să le spun alor mei când mă întreabă de tine. Mă cuprind fiori când realizez din nou că nu esti lângă mine în acel moment.

Vreau să adorm mereu cu tine în brațe și să mă trezesc lângă tine în fiecare dimineață, să te trezesc cu sărutări și să îți fur zâmbete în timp ce încă încerci să îți deschizi ochișorii. Vreau să te țin de mână în seri în care ne plimbăm în liniștea parcurilor din urbie și să ne cuprindă liniștea.

De ce nu am putea să ne facem viața așa cum o vrem noi decât să stăm la cum ne duce fiecare zi?

Ce bine că eşti!

Reluarea gândurilor mele, odată cu reluarea rutinei din Timişoara prin care treceam solitar, tânjirea mea permanentă după fericire sau chiar spre împlinirea mea sufletească, mici lucruri spontane făcute în momente neaşteptate, nebunii încurajate de alte nebunii, zâmbete din lucruri simple, bucuria revederii, misterul ce s-a aşternut subtil şi ideea de asemănare între mine şi ea, creată involuntar, au fost absolut suficiente astfel încât să mă ducă spre un drum pe care vreau să merg mai departe fără niciun fel de abatere.

M-am îndrăgostit într-un moment neaşteptat, într-un loc neaşteptat, de o persoană neaşteptată. Ce ar fi putut să fie mai măreț? Nimeni nu ar fi crezut! Doar m-am îndrăgostit. Puterea cu care culorile orașului îmi loveau retina, s-au ameliorat prin prezența ei, acum toate lucrurile negative din jurul meu se pierd ușor, iar fericirea, zâmbetele, atingerile tandre, sărutările dulci în dimineți reci de studenție, sentimentul de a fi iubit, dorul de a mă juca din nou în părul ei și copilăria noastră neîncetată, se mișcă duios într-un dans infinit liniștit ce ne face să plutin peste toate și să culegem doar ceea ce-i frumos și bun din viață.

Acum doi ani, când aveam tendința de a spune că sfârșitul lunii august ar însemna, pentru mine, un final melancolic și plăcut de vară, acum pot spune că atunci nu eram în stare să mă gândesc că astăzi, un sfârșit de august să însemne un început frumos în viața mea. Cine ar fi crezut că nebunia mea ar fi putut să fie stimulată de nebunia unei fete ce nu se deosebește de fericire. În târziul nopții, sub lumina stelelor și poate a unui bec din depărtare, mi-am trecut peste normalitate și am invitat-o la dans. Doar pe muzica sufletelor entuziasmate de fericirea ce urma să ne cuprindă și să ne scoată din realitate.

Tot ce mi-aș fi putut dori vreodată, tot ce aș fi avut nevoie vreodată fără să cer și tot ce mi s-a putut oferi vreodată mi-au fost întinse cu multă dragoste și dăruire într-un mod în care sinceritatea, pe lângă asta, este ceva neînsemnat. De când și-a găsit locul în viața mea, prin felul ei de a fi, prin zâmbetul tâmp și scump pe care mi-l arată doar mie, ca apoi să schimbe rapid expresia și să mă facă să o strâng în brațe, prin aparițiile surpriză pe care le face, prin inteligența ce o face o femeie pe care să o admir și să o doresc cu tot eul meu, prin încrederea cu care face lucrurile și încrederea ce mi-o oferă, duioșia cu care mă tratează când sunt în impas, visele pe care le are, viziunea despre viață și lume, simțul și admirația ei pentru simplu și frumos, tandrețea cu care mă sărută în noapte, spontaneitatea ideilor, impulsivitatea asupra mea, dorința de a fi fericită din simplitate, toate sunt câteva dintre motivele pe care le găsesc acum și care stau la baza “Te iubesc”-ului adresat ei, în fiecare zi.

Așteptarea mea pentru totdeauna. Așteptarea s-a terminat. A trebuit să trec prin multe lucruri care să mă facă să-mi pun întrebări, să găsesc singur răspunsuri sau nu, să pățesc, să trec peste, să învăț și să mă descopăr pentru ca acum să aplic tot ceea ce am mai bun. Sunt independent, fericit, împlinit, iubit. Da! Așteptarea mea pentru totdeauna a luat sfârșit. De ceva timp, trăiesc cu totul altceva.

Ce mirare că sunt!

Nu regret nimic

Draga mea (încă), după cum ţi-am mai spus, nu regret nimic. Indiferent de situaţie, cu tine am reuşit să fac tot ceea ce mi-am dorit vreodată. Şi fericirea a fost şi ea alături de mine pentru că tu ai fost lângă mine şi ai trăit la fel de intens momentele.

Chiar dacă îmi pare rău pentru situaţia actuală, sau chiar dacă nimic nu se va mai schimba, tu eşti prima cu care am reuşit să îmi ating micile idealuri semnificative. De la pur şi simplul moment când te-am tinut de mânuţă, până la momentul în care ţi-am recunoscut iubirea, au fost de neuitat. Plimbările nocturne pe sub lumina Lunii şi a stelelor au fost în principal cele mai romantice momente, dorinţa împlinită de a avea pe cineva aproape chiar când am simţit nevoia, stările de bine la petrecerile reuşite şi ratate la care am participat, plăcerea de a te striga micuţo, mititico, zeci de diminutive ale numelui tău şi asemănările tale cu animăluţe mici şi multe altele, despre care acum îmi pare rău să mai amintesc.

Ştii că ceva de la mine îţi aparţine şi nu o mai pot recupera. Nici pentru asta nu regret. Am intrat în joc şi am pierdut-o şi pe ea. Amintirile vor fi tot ce vor mai rămâne după tot acest timp, acele melodii, şi imagini cu tine. De altfel, nimic nu se va mai poate reface, nu se vor mai regăsi aceste momente niciodată sub aceeaşi formă efemeră.

Nu ştiu ce voi deveni, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi, sau unde o să ajungem. Pot doar să sper că peste ani să auzim unul de celălalt şi să zâmbim fericiţi că totul a fost bine. Şi poate atunci să începem să ne reamintim şi să zâmbim din nou. Iar când ne vom reîntâlni, îmi doresc să avem puterea să întrebăm “Ce mai faci?” şi mai ales să răspundem cu sinceritate.

Până la urmă, nimic nu este infinit, iar viaţa trece cu paşi repezi şi ne ia totul: momente unice, persoane dragi, memorie, valori din viaţă şi cel mai important, prezentul.

Îţi spun, draga mea, stai liniştită. În fiecare lucru există o picătură de visare şi optimism. Chiar dacă nu pare, există. Şi fiecare lucru se întâmplă cu un motiv. Cel puţin, până acum am văzut amândoi asta.

Îndrăznesc încă o dată, chiar dacă ştiu că nu are sens, să îmi cer iertare pentru toate. Nu mă înteresează ce mi-ai făcut tu vreodată, te-am acceptat aşa cum eşti pentru că m-ai învăţat că asta înseamnă iubire.

Am intrat în joc şi am pierdut

Au fost suficiente momente împreună cu tine care să mă facă să ajung la disperare, suficiente care să mă facă să-mi simt vina, să las totul în trecut şi să îmi pară rău că am fost. Oricum, faptul este consumat, bucăţi din suflet mi-au fost sacrificate, lacrimi au curs destule, cuvinte grele au fost suportate, iar distanţarea noastră este din ce în ce mai amplă.

Nu am vrut asta, poate nici tu, însă orgoliul ne-a acaparat şi am picat amândoi ca victime, iar acum suntem pe drumul nostru. Eu, dacă stau şi mă gândesc puţin, este o situaţie favorabilă pentru mine şi nu ştiu de tine. Noi am devenit unul şi nu pot sta împăcat cu sufletul că ne va fi bine în acelaşi timp doar cu gândul unul la altul.

Aş fi vrut să facem mult mai multe, să ne privim în ochi din mai multe locuri nevizitate, plimbându-ne de mână, să îţi simt corpul între braţele mele, să te strâng şi tu să-mi zici aproape fără răsuflare, cu vocea ta dulce: “Mă omori!”, să te ţin de mânuţe şi să le mângâi.

Spuneam că o să fie o situaţie favorabilă pentru mine. Da, pentru că melancolia este singura fericire, până la urmă, pentru mine. Este un sentiment de scurtă durată, magic şi care mă face să fiu eu. Sufletul meu cu asta a fost hrănit din totdeauna. Pe de altă parte, peste puţin timp voi pleca şi nu voi reveni prea curând, astfel că doar luna August va mai însemna vara mea. În cele din urmă nu ştiu ce se va întâmpla cu acele cuvinte spuse de tine, acele promisiuni şi acea încredere solidă în mine. Speram să avem parte de acele momente unice pe care le aşteptam de o viaţă, acelea în care ar fi trebuit să mă leg de tine, poate pentru totdeauna.

În ultimele zile, am fost fericit alături de tine, am privit luni şi stele, am ascultat linişti şi frumuseţi, am văzut peisaje şi vise împreună, iar acum… Acum nu îmi vine să cred că toate astea nu vor mai fi vreodată. Am crezut că în timpul ăsta scurt care ne-a rămas, ai să profiţi de prezenţa mea şi ai să mă epuizezi cu rugăminţile tale de copilă, să mergem, să facem şi să visăm în continuare.

Am intrat în joc şi am pierdut. Pe tine, pe mine, părţi din mine şi poate sentimentele noastre. Sincer, eu sunt la pământ. Nu vreau să mai vii la mine şi să mai mă încurajezi. Ne va fi făcut doar rău.

Am crezut în tine… Nu în vorbele tale, ci în fiinţa ta.

“Act Veneţian”, Camil Petrescu, Pietro, Actul III, Scena III

Nu vreau să înţelegi greşit acest mesaj şi din nou îţi spun că nu te acuz de nimic. Îţi repet, este doar vina mea. A fost de la bun început. Nu ştiu dacă regreţi ceva sau îţi doreşti să fi fost altfel, dar eu da. Regret doar că nu mai eşti a mea. Îţi promit!

Mă repet, sau…

Înainte să intru şi să scriu acest articol m-am gândit la un titlu. Este vorba despre Iar visez… şi după cum vedeţi este luat. Culmea, am recitit articolul şi în mare este aceeaşi chestie ca acum. Înţeleg că s-a cam terminat cu ciclul ăsta. Adică o iau de la capăt?

Aceleaşi sentimente, aceleaşi intâmplări, acelaeaşi irosiri, aceleaşi eşecuri şi regrete. Sunt făcut din ele. Zâmbetele sunt numai cele cu care se lipesc acestea între ele. Mă şi gândeam, cum pot să fiu eu aşa de împlinit? Când sunt fericit îmi pun întrebarea asta şi “Când se termină asta?”, pentru că ştiu că nu durează.

Şi e urât. Oricât de repede ar trece starea, este urât. Mă apucă o nostalgie – mult spus pentru că nici măcar nu am trăit ceva căruia să-i duc dorul – şi greu scap de ea, dar îmi place, sincer.

Am mai vorbit despre lucrurile pe care mi le doresc acum. Sunt sigur că se vor împlini, peste un an, peste 10, peste 100, mi se vor împlini ele, dar degeaba. Nu o să mai fie aceeaşi plăcere când le voi trăi. Priorităţile se schimbă, numai eu nu.

De relaţiile cu oamenii? Acelaşi neînţeles mă consider şi un alt eu nu voi mai găsit. Mă rog, voi găsi, dar cine să aibă parte de el? Îmi vine să râd, dar mă rezum la un zâmbet. Când este vorba despre al meu suflet, vine inima şi-i spune să se calmeze pentru că nu poate să bată aşa de tare pentru un vis.

Nu ştiu cum să mă păstrez în continuare, nevătămat, corect şi fericit. E cam greu în asemenea circumstanţă şi anume: se apropie sărbătorile; aici este durerea. Când vin, vin şi ăle mai grele sentimente, astfel că nu pot împărţi căldura sufletească cu mine. Trebuie să mă ajute cineva, dacă mă fac înţeles.

Timpul trece în ciuda mea şi poate ia cu el ceea ce-mi aparţine, sau are dreptate şi eu mă mint. Ia cu el ceea ce nu-i al meu. Totuşi nu mă simt fericit. Şi nu ştiu cu ce ar trebui să mă mulţumesc. Principiile mi-ar şopti să-mi trăiesc viaţa cum vreau, dar natura şi lumea ar putea fi atunci nedreptăţite din cauza egoismului meu. Mai sunt lucruri care mi se contrazic şi mă lasă la voia întâmplării.

Speram ca prin acest articol să mă regăsesc oarecum şi să văd ceea ce trebuie să fac. Este puţin ciudat să nu dau acolo unde trebuie, ci să dau şi să sper că dau bine, riscând. Viaţa este un joc, riscant şi cum mai este ea. Acum este riscantă. Să mă mulţumesc cu ceea ce am nu îi este bine sufleţelului, să fac mai multe pentru el şi pentru mine ar însemna să risc şi eventual să pierd. Deci şi mai multă suferinţă. Nu ar fi vorba că nu văd partea bună a lucrurilor, pentru că este, dar ce rost are să o amintesc din moment ce pierderile sunt cu mult mai mari?

Am scris pentru mine. Nu vreau să ajung undeva fizic. Mai ales că am descris în acest articol unde. Şi clar nu o să ajung pentru că am cobit. De mulţumit o să mă mulţumesc în continuare cu ceea ce am avut şi daca vrea Domnu, poate o minune şi în viaţa mea. Nu mai am nici o aşteptare de la viaţă. Sunt indiferent şi din partea ei poate să îmi facă ce vrea. Dacă stau să mă stresez că de ce şi de ce nu, şi mai rău o să-mi fie. În concluzie, îmi accept consecinţele cum îmi fac greşelile.

Să fie oare posibil?

Decât am auzit oameni spunând că s-au îndrăgostit fără să-şi dea seama şi că au iubit fără să-şi dea seama. Aici intervine întrebarea mea: “Să fie oare posibil aşa ceva?” şi, poate mai rău, “Să fie oare posibil să mi se întâmple şi mie?”. Astăzi mi-a fost pusă întrebarea cum că dacă am început să simt ceva pentru cineva anume din trecut. Am ezitat să răspund, dându-mi timp de gândire câteva secunde bune şi am fost ameţit de iluzii. Am scuturat rapid din cap şi am revenit la realitate cu un răspuns negativ, evident.

Apoi clar am rămas pe gânduri cu ideea că dragostea s-ar putea exprima pentru mine în alte feluri de care nu am nici un habar. Deci ar fi o chestie dacă  ceea ce am spus să fie adevărat.

Sigur că există momente când mă gândesc la trecut şi zâmbesc cu duioşie, dar ce a fost a fost şi rămâne trăit în trecut acolo cu cine am fost. Mă mai mint câteodată şi nu ştiu cum îmi zboară mintea la posibilitatea de a fi continuat. Poate ar fi fost ok, poate nu, nimeni nu ştie. Ce-i drept este că, în contra opiniei mele, trecutul îşi face şi el loc printre prezent şi uneori mă ţine acolo cu acelaşi suspans şi aceeaşi plăcere.

Nu neg, îmi place. De aia au fost momente frumoase, pentru a mă bucura de amintirea lor şi mai târziu.

Şi am mai descoperit un lucru foarte frumos. Când, undeva acum câţiva ani, aveam dorinţa de a trăi evenimentele altfel, cu cineva, tânjeam după sensibilitate şi cineva lângă mine, recent am realizat acele dorinţe şi fără să-mi dau seama au fost exact cum mi-am dorit cândva. Pe scurt, dorinţe nematerializate din trecut, au fost onorate cu “vârf şi îndesat” în vara care trecu. Asta mă face să am încredere că visele mele de acum, vor prinde viaţă undeva în viitor.

Cumva, viaţa mea este organizată pe straturi suprapuse care au o legătură în raport cu timpul. Mă bucură asta :).