Un vechi prieten

Era iarnă de mult şi eram tot mai supărat pe acest fapt. Toate culorile închise ale vremii, ale toamnei care trecuse şi ale naturii, îmi inspirau tot mai multă nelinişte, şi odată cu ea, gândul la persoanele care-mi insuflau nostalgie, de luni bune, lăsate în spate. Părinţii, bunicii, prietenii şi rudele, toate persoane dragi, dispărute ca o ultimă rază a soarelui la un apus trist de august, doar din decizia mea de a merge mai departe pe drumul meu, îmi erau acum aproape necunoscuţi de neatins.

Cu gândul la ale mele, mâinile-n buzunar şi cu capul puţin plecat, am lovit o biată piatră ce-mi stătea în cale. S-a oprit lângă margine. Aveam aceeaşi stare de nelinişte, plictisit de tot, mergeam fără o direcţie anume. Eram pe un drum aproape pustiu, din bitum cu puţine bălţi de la zăpadă şi câteva grămezi de nea bătătorită, aproape gheaţă topită. Mă gândeam la cum să fiu mai împăcat cu mine şi să am mai multă încredere în persoanele apropiate de aici. Îmi tot repetam lucruri pe care le ştiam despre mine şi nu le puteam schimba. Era clar, urmam acelaşi drum ca de fiecare dată când mă las pradă unor sentimente triste.

La un moment dat, m-am oprit şi puţin uimit, am observat o figură expresivă ce mă privea de la o mică distanţă. M-am apropiat încet şi l-am recunoscut. El era, doar că… schimbat. L-am simţit şi m-a cuprins un fior rece. Cu ochii trişti şi foarte puţin luminaţi mă privea nostalgic. Parcă nu m-ar fi văzut. Privea în gol. M-am speriat şi doar încercând să-i zâmbesc, l-am întrebat ce face. Imediat mi-a pierit zâmbetul şi a oftat subtil. Nu mi-a răspuns. S-a uitat din nou la mine, atât de îndurerat! Nu mi-a venit să cred că el este acea persoană a cărei fericire îi stătea la degetul mic şi lumea întreagă era a lui acum ceva timp. El, care putea să plângă de fericire şi să stingă focul cu lacrimile prin care ar fi fost în stare să treacă, să calce în picioare orice şi să arate că nu-i pasă pentru că el este un om iubit şi iubeşte la fel, un om ca el. Persoana care trăia fiecare clipă a vieţii cu emoţii ce se manifestau în fel şi chip, care şi-ar fi dat sufletul ştiind că are altul care să aibă grijă de el. Mi-a fost tare greu să cred când mi-a spus că a pierdut îngerul pe care l-a căutat mult timp, îngerul pe care-l iubeşte până la Dumnezeu şi înapoi, şi pe care l-ar fi pierdut intenţionat, doar, doar să se mai poată îndrăgosti încă o dată de el şi să-l mai iubească tot atât de mult. Nopţile nu au mai fost nopţi, iar zilele erau doar ca sclipirile din ochii ei ce îi aminteau mereu de dimineţi devreme. Orele n-au mai fost ore, iar zilele treceau şi doar îi amplificau starea de tristeţe pentru că nu mai venea. Nu am putut să spun ceva. Ştiam că va fi bine, dar nu mă aşteptam să-mi întâlnesc prietenul în acea furtună. Mi-a spus că a pierdut tot. Atunci am vrut să-l contrazic, dar privirea lui mi-a dat de înţeles ceea ce a vrut să spună prin tot. Era ca un nou-născut ce urma să cunoască din nou lumea, să se îndrăgostească din nou de îngerul pe care-l va căuta o viaţă întreagă şi să-l iubească. Aşa mi s-a părut, însă aceeaşi stare pe care o avea ca atunci când l-am zărit, m-a făcut să mă îndoiesc. M-a intimidat, am tăcut şi m-am speriat. Cu durere am închis ochii pentru scurt timp şi atunci am simţit toată tristeţea lui, toate visele spulberate şi speranţele aruncate cât colo de inima lui. Am oftat, apoi mi-am continuat drumul… păşind pe lângă zidul din geam al staţiei goale de autobuz.

Dor matol de melancolie

După ceva timp în care nu am mai spus nimic despre sufletul meu, s-au întâmplat chiar multe şi spre bucuria mea, toate au făcut parte din experienţa prin care am trecut şi la care mă gândesc mereu cu nostalgie. Dacă aş mai avea, Doamne!, ocazia să mai fac încă o dată acest lucru de la capăt, l-aş face cu cea mai mare deschidere din partea mea. M-aş mai îndrăgosti încă o dată de ea!

Mă gândesc la cum a fost prima data cu ea şi nu este ceva ieşit din comunul meu, din tipicul situaţiilor mele pline de sensibilitate. Câteva priviri pline de dorinţă, rătăcite printre monitoarele câtorva birouri, priviri aruncate la momente bine stabilite de ambele părţi ce mi-au definit fericirea timp de trei luni şi anume: ea şi eu. Încă nu îmi vine să cred că iubirile prind rădăcini acolo unde te aştepţi mai puţin. Cine poate să vină la mine şi să îmi spună, oare, că voi găsi fericirea chiar în locul unde sunt la un moment dat? Am mai spus-o şi o recunosc, m-am îndrăgostit la un moment neaşteptat într-un loc neaşteptat. Spontaneitatea mi-a fost alături în toate momentele şi mă bucură acest fapt. Fata cu ochi de vis a apărut de nicăieri şi eu doar i-am întâlnit privirea. Mi-a fost de ajuns pentru ca sufletul meu să-i cadă la picioare şi să facă din mine omul la care nu m-aş fi putut gândi vreodată. De această dată pot să afirm că am intrat în acest joc şi am câştigat, chiar dacă fizic am pierdut lucruri ce m-ar face acum mai fericit.

Am câştigat lucruri pe care nu le-aş fi câştigat nici dintr-o sută de relaţii dacă le-aş fi avut câte trei luni la rând. Am făcut lucurile care mi-au definit limita între copilul care eram şi bărbatul care devin pe zi ce trece. Gândindu-mă în fiecare zi la ea, viaţa mea a fost trăită cu emoţie. Fiecare lucru mărunt şi simplu pe care-l întâlnesc în fiecare zi în care pot doar să mă gândesc la ea, fără să-i mai întâlnesc privirea sau să-i simt mâinile într-ale mele, mi-aduce aminte de ea şi emoţia emanată în tot corpul, îmi taie respiraţia de fiecare dată. Spun asta şi sunt fericit că a reuşit ca acum să aibă o astfel de influenţă asupra mea. Este cert că îmi încep dimineţile solitar cu un gând la ea şi termin ziua cu speranţa că în următoarea dimineaţă când mă voi trezi, tot ce ştiu, a fost un vis, iar ea va dormi la pieptul meu, reuşind să-i fur acel zâmbet dulce cu un sărut pe obrazul ei fin, ca atunci când făceam asta cu adevărat în dimineţi ce eram treziţi de razele calde ale soarelui, parcă culese dintr-un basm.

Dorul pentru scumpa mea, s-a manifestat şi o face în continuare, într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Este ca o resemnare pe care o am, doar că ceva mai dulce, ca şi melancolia. A trecut o lună şi ceva de când ne-am despărţit. Încă o dată am realizat că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par sau promit a fi. Poate că viaţa mea este simplă, grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, iar în final cu lucrurile puse cap la cap, care să mă facă să mă simt împlinit, ca mai apoi să am timp să văd şi de fericirea sufletului meu. Întotdeauna mi-a fost bine. Lucrurile chiar s-au aranjar, în orice situaţie. În orice situaţie! Nu spun asta pentru că mă plâng. O spun pentru că simt că trebuie spus. Faptul că întotdeauna în viaţa mea lucrurile s-au terminat cu bine, m-au convins de anumite principii pe care acum mă bazez şi merg mai departe, în continuare. Din păcate lucurile nu s-au aranjat şi pentru povestea noastră de dragoste. Întotdeauna mă gândesc cu încredere la relaţia care ar putea continua, fără dependenţe exterioare, fără remuşcări, fără griji ale lucrurilor ce nu ne fac fericiţi, doar cu noi şi ceea ce pune un plus la dezvoltarea noastră ca oameni, ca prieteni, ca iubiţi, ca un întreg. Fizic, dorul meu pentru ea nu îl pot exterioriza în niciun fel. Fie, poate doar prin lacrimi. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta, nu pot povesti nimănui, nu văd pe nimeni în stare care să înţeleagă exact ceea ce simt. Am încercat să mă descarc şi să-mi pun sufletul pe masă în faţa unor persoane, însă oamenii din jurul meu nu-mi mai devin prieteni atât de uşor şi în plus de asta, chiar dacă ar da dovadă de empatie, nu m-ar putea ajuta cu nimic. Nimeni nu ne-a cunoscut pe noi doi, aşa cum am fost împreună, nimeni nu ştie că ea mă completa, că era muza mea, că m-a făcut să mi-o doresc chiar şi după ce am avut-o, că este femeia ce a ştiut să mă facă să mă simt fericit, aşa cum nu a făcut-o nimeni în viaţa mea în acest sens, că o consider deşteaptă şi frumoasă, fată de casă, realistă, sensibilă, plină de viaţă, visătoare ca şi mine, copilă şi naivă în momentele noastre, drăgăstoasă, sufletistă şi o jumătate perfectă. Nimeni.

Şi din nou mă cuprinde dorul de ea şi din nou tac şi caut printre amintiri, lucrurile frumoase pe care le-am făcut amândoi. Schiţez un zâmbet nostalgic şi mă las purtat de val, fără o ţintă anume, ca de fiecare dată. De cel puţin o lună, asta fac în fiecare zi şi parcă, tot mai mult mă leg de ea prin amintirile pe care le am. Am momente, în pragul disperării, nu ştiu ce să fac, cu cine să vorbesc sau unde să merg pentru a mă linişti. Orbit, o sun în speranţa că voi înţelege ce trebuie să fac pentru ca noi doi să fim din nou acolo unde tind, dar îmi dau seama că discuţiile noastre telefonice sunt seci şi lipside de sclipirea pe care o aştept. Se termină repede.  Mă gândesc la ea şi la ce a făcut, ce i s-a întâmplat, apoi, rapid îmi revin la acea încredere în noi şi mă liniştesc brusc, emoţiile, din nou tăindu-mi ritmul bătăilor inimii.

Ştiu că cerul nu s-a surpat, soarele nu a încetat să lumineze, iar timpul nu s-a terminat, dar pentru mine, doar ea înseamnă ceea ce am căutat mult timp. Acea esenţă tare, doar a mea, am găsit-o în sfârşit, în acel loc neaşteptat. Sunt conştient că am trecut de perioada în care puteam să jur că o relaţie cu o fetiţă de 16 ani ar putea dura o viaţă. Sunt conştient că momentele dramatice pe care, poate, aveam tendinţa să le trăiesc acum 4, 5 ani, s-au dus şi nu-mi mai arde de prostii. Mai sunt conştient şi că m-am maturizat foarte mult şi nu mă mai simt atras de o simplă aventură cu o ea, o copilă din diferite puncte de vedere, pe care să o uit a doua zi, ci de ea şi aici mă refer la femeia de care m-am îndrăgostit pătimaş. Am început de mult să privesc spre seriozitate în relaţii, spre puncte clare în tangenţele cu damele, spre definiţia “planuri de viitor” şi nu îmi pare rău, doar că părerile de rău vin din cauza nefericirii.

Clarificare: fericirea m-a luat de mână

Să încep cu începutul:  şi eu îmi amintesc de cum am iniţiat drumul nostru în doi, de mormanele de lucruri neterminate, dar spre deosebire de tine, eu îmi amintesc şi cele pe care le-am dus la bun sfârşit; îmi amintesc şi de oamenii pe care i-ai lăsat tu în spate, dar şi de cei pe care i-am lăsat eu în spate, am trecut peste vorba lor şi nu i-am băgat în seamă, asta doar pentru tine; îmi amintesc de emoţiile pe care le-ai avut atunci când ţi-am recunoscut dragostea ce ţi-o purtam, dar spre deosebire de tine, eu îmi amintesc şi de lacrimile pe care le-am vărsat atunci, în ciuda situaţiei căreia doream să-i supravieţuiesc şi tu nu m-ai ajutat; pot spune că eu nu îmi amintesc de incertitudinea pe care ai avut-o în legătură cu durata relaţiei noastre, pentru că nu mi-ai putut vorbi niciodată deschis, însă eu am fost sigur şi încrezător în relaţia noastră, spre deosebire de tine; îi ştiu pe cei care şi-au dat cu părerea despre mine, încă o fac şi o vor face în continuare pentru că viaţa lor în asta constă, au intervenit între noi şi mi-au atacat personalitatea, dar cine sunt eu să îi judec cum au făcut ei cu mine?; îi ştiu şi pe cei care ne-au adus împreună, dar spre deosebire de tine, le-am mulţumit şi le-am rămas recunoscător; momentul în care am vrut să luăm o pauză, a fost unul de cumpănă şi nu ştiu de ce mă miram atunci că nu mă înţelegi. Acum sunt convins de ce nu ai înţeles; ziua când am venit la tine să te îmbrăţişez şi să-ţi spun că plec, a fost una dintre cele mai grele zile din viaţa mea, dar tu nu ai ştiut asta şi nu vei ştii niciodată. Nu are rost să-ţi mai storci creierii şi să te minţi că încerci să înţelegi, oricum ai tăcut întotdeauna; mă bucur că ai tăcut, dar nu mă bucur că ai tăcut când trebuia să vorbeşti şi viceversa; când tu trăiai cu speranţa că într-o zi acea distanţă ce ne ţinea departe unul de altul, nu va mai fi fost, eu tânjeam după fericirea împlinirii idealului te a te face pe tine să înveţi anumite lucruri despre viaţă; şi cum poţi spune că ai crezut în noi şi în iubirea noastră când toate cele de mai sus demonstrează contrariul?

Nu a fost vorba că mi-ai permis tu să te îndepărtez de prietena ta cea mai bună, de oamenii dragi alături de care ai crescut şi de toţi cei pe care îi numeai amici sau cunoştinţe, ci că i-am dat eu la o parte, fie că ai vrut, fie că nu, doar pentru ca tu să nu trăieşti în mediocritate. Ştii bine că majoritatea sunt prost crescuţi şi tu eşti cea mai deşteaptă dintre ei. Nu mi-aş permite acum să-ţi recomand să fii cea mai proastă dintre deştepţi, nu cea mai deşteaptă dintre proşti, pentru că sunt un domn. Şi cu oamenii ăştia plini de neînsemnătate de care ai amintit tu, uiţi de cea mai importantă relaţie cu o persoană pe care o poţi avea în viaţa ta şi anume cu mama ta, relaţie pe care nu ai fi avut-o dacă nu te-aş fi încurajat să o dezvolţi. Uiţi. Pentru mine i-ai pierdut pe toţi şi poate şi pe prietenul tău cel mai bun? Fata mea, tu nu ai avut niciodată un prieten cel mai bun, crede-mă. Tu ai avut doar umeri pe care să plângi. Şi nu ai fost tu cea care a pierdut un prieten din cauza mea, eu am fost acela, asta să nu uiţi toată viaţa, pentru că nici eu n-am să uit, chiar dacă vreau. Când ţi-am spus că nu mai putem fi împreună pentru că distanţa ne desparte, nu a fost altă fată lângă mine. Cât am fost cu tine, niciodată nu a fost altă fată, ţi-am spus, ţi-am promis şi ţi-am demonstrat, dar neîncrederea ta infinită în mine, m-a contrazis întotdeauna. Când ţi-am spus că nu mai putem fi împreună pentru că distanţa ne desparte, ţi-am spus pentru că m-am gândit la noi, la mai bine pentru noi, la dezvoltarea personală a fiecăruia, însă tu ai ales încă o dată monotonia şi cercul închis al vieţii tale. Admiraţia ta nu am simţit-o niciodată, fie că ai vrut, fie că nu; lucruri nu ţi-am ascuns niciodată, mereu am vorbit cu tine, îţi spuneam tot ce am, ce s-a întâmplat pe unde am fost, spre deosebire de tine care abea dacă scoteai un sunet când erai supărată pe o întâmplare din filmele tale. Şi cum poţi afirma că nu am simţit niciodată nimic pentru tine? Scuză-mă că-ţi spun asta, chiar dacă aş vrea să ţi-o spun direct în faţă, o pot face şi aici: să-ţi fie ruşine! M-aş opri aici, aşa cum am făcut atunci când ţi-am citit aberaţiile de pe blog, dar după cum am zis, sunt un domn. Să continuăm…

Dacă tu zici că îţi aminteşti perfect fiecare amănunt al relaţiei pe care am avut-o, te rog să-mi spui ce culoare avea floarea pe care ţi-am dat-o pe 31 august 2012. Stai liniştită, nu ştii. Şi cred că într-un final, ai şi tu dreptate: nu suntem prieteni, nici amici, doar nişte străini cu câteva amintiri comune ce nu ne vor mai lega la un moment dat şi se vor duce uşor pe valul vieţii. Să ştii că am fost conştient de acea despărţire, doar ţi-am explicat la început de drum despre ceea ce ne aşteaptă, doar că aici, tu nu ai ţinut pasul cu mine. Nici nu ai fi putut. Eu am fost conştient de asta, în permanenţă. Tu eşti cea care nu a fost conştientă. Să fie clar.

Şi să mai fie clar şi faptul că tu nu eşti omul la care eu să mă întorc atunci când îmi este dor sau când sunt trist. Păcatul a fost al meu că mi-am dat seama prea târziu despre adevăratul om care eşti. Nici nu aş avea de ce să mă întorc la tine. Fericirea m-a luat de mână şi nu-mi va mai da drumul. Tu ai înţeles greşit când ţi-am spus că tu mă legi de casă. Nu mă refeream la faptul că tu eşti casa mea, mai ales în anumite momente ale vieţii mele, ci că eşti una dintre persoanele cele mai apropiate fizic de familia mea. Iar dacă tu zici că nu poţi fi pentru mine ca o carte pe care o deschid doar atunci când îmi aminteşte că am citit cândva un citat, dar pe care nu l-am reţinut, este în regulă; niciodată n-ai vrut să fi. Mă bucur însă că acum are cine să fie cartea mea preferată pe care o redeschid ori de câte ori vreau să o resavurez. Şi ghici ce? Mă face fericit! Zici că ai fost lângă mine întotdeauna când am avut nevoie? Ce zici de seara în care am mers la urgenţe cu mama şi te-am sunat să-ţi spun ce s-a întâmplat, iar mama cu lacrimi în ochi mă privea cum aproape plângeam explicându-ţi ce se întâmplase, iar tu… râdeai de mine la telefon? Atunci ai fost lângă acei alţii despre care vorbeşti. Tu ai fost lângă alţii atunci când trebuia să fii lângă mine. Nu te-am alungat niciodată de lângă mine, doar ţi-am spus că merg cu prietenul meu la o bere şi că te las acasă. Dacă tu numeşti alungat atunci când te-am luat la toate evenimentele familiei, ale prietenilor sau colegilor, atunci ai o altă problemă, pe lângă celelalte pe care probabil le-ai descoperit până acum sau le vei descoperi până la finalul acestui articol. Ai plecat, fără să te uiţi în urmă, fără să îţi pese că mă răneşti şi nu ai luptat pentru fericirea noastră. Spun asta bazându-mă pe ultima noastră revedere. Ţi-am oferit deschis suportul meu, umărul meu, prietenia mea, dar le-ai refuzat crezând că dacă ne-am despărţit, s-a terminat totul. Aici ai greşit tu. Şi atunci când am fost trist, supărat, demotivat, ştiu că ai făcut tot posibilul să-mi arăţi că niciodată nu eşte atât de gravă situaţia. Dar acest lucru nu tot eu te-am învăţat? Iar ai uitat.

Mi-ai tot spus în repetate rânduri că te-am dezamăgit. Situaţia a impus asta şi nu ai tratat-o cum se cuvine. Nu te-am dezamăgit, aşa cum zici tu, ci te-am întărit. Viaţa este dură. Uite, altă lecţie învăţată tot de la mine. Sunt tare curios de la cine ai aflat tu acele presupuse lucruri despre mine, pe care ţi le-am ascuns şi cu care te-am dezamăgit. Nu aş fi surprins dacă aş afla şi eu că tu ai descoperit asta din graiul aşa zişilor prieteni dragi ţie din acel cerc drăguţ şi mediocru al tău. Ai menţionat de dor de tine. Înţeleg că tot ceea ce ai scris, ai scris la supărare, dar să zici că nu mi-a fost dor de tine când nu ne vorbeam, sunt aberaţii. Şi în legătură cu viitorul meu, chiar nu înţeleg ce tangenţă ai tu cu iubita mea. În ce măsură te interesează cât timp va fi lângă mine? Păi să clarificăm şi asta: va fi acolo atâta timp cât va fi lângă mine şi va avea grijă de fericirea noastră. Eu am fost conştient cât doi, de iubirea mea şi a ta. Degeaba ai închis într-o cutie toate pozele cu noi, cutiuţele de cercei, cartea şi toate cadourile pe care ţi le-ai dăruit. Într-o zi le vei revedea pe toate şi atunci îţi vei da seama că nu am ţinut la tine aşa de puţin cum ai crezut tu.

La fel cum sensibilitatea şi prietenia mea au fost preţioase pentru tine, aşa a fost întreaga relaţie pentru mine. Mai mult de-atât, m-am dedicat trup şi suflet în tot ceea ce am făcut cu tine şi ştii foarte bine asta. Dacă tu abea acum ai reusit să te convingi că a fost o adevărată dragoste între noi, eu am fost convins de mult. Şi să nu fi vreodată convinsă că ai fost singura ce m-a iubit aşa de mult. Fără să fiu rău sau să te atac, altcineva o face deja, chiar mai mult decât tine. Sunt realist şi am fost de la bun început. Mulţumesc că mi-ai purtat de grijă. Conştient de ceea ce m-a aşteptat aici, departe de casă, nu este nevoie să mai meditez asupra vieţii mele, a oamenilor pe care i-am pierdut involuntar, a celor care sunt aici şi aşa mai departe, pentru că am venit puţin pregătit şi pe parcurs mi-am dat seama că aici este locul meu. Acasă este acolo unde sunt fericit. Asta a fost ultima lecţie învăţată. Tu nu realizezi nici acum că decizia mea de a pleca de acasă tocmai în Timişoara, a implicat multe pierderi sentimentale şi lecţii învăţate. Uite încă una dintre ele: sunt lucruri mult mai bune întainte decât orice alt lucru am lăsat în urmă.

Cu plăcere că am fost în viaţa ta şi cu părere de rău pentru ceea ce vei simţi când vei citi aceste rânduri, însă este doar adevărul gol, goluţ. Şi cu această ocazie, promit solemn că nu voi mai scrie articole referitoare la tine, nu voi mai încerca să te motivez sau să te încurajez, niciodată. Consider că în tot timpul nostru am făcut tot ceea ce am putut şi din câte mi-am dat seama, nu am reuşit. În concluzie, nu am fost omul potrivit.

Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Ploaie de primăvară

Nu ştiu cum se face că lucrurile întotdeauna se termină cu bine. Orice ar fi, mereu există o parte suficient de bună, până şi în cele mai urâte lucruri de pe pământ. O parte atât de bună, încât, provoacă zâmbete. De fericire nici nu mai vorbesc. Motivarea şi pofta de viaţă sunt din nou în buzunarul meu şi am început din nou să le folosesc aşa cum am vrut întotdeauna.

Sincer, nu mai este loc de supărări şi tristeţi. Ploaia ce a venit şi a durat două zile, a fost doar elementul natural ce m-a răpit subtil de la ocupaţiile banale zilnice şi m-a împins încet şi plăcut spre fericire. Îmbrăţişările de care am dus dorul, atingerile calde şi sentimentul de siguranţă mi-au invadat din nou, în prezenţa ploii, gândurile de mult rătăcite prin întuneric şi le-au readus la viaţă.

Doar un pod peste un râu repede, un vin savurat din plăcere, o lumină obscură venită de departe de la cabană şi tăcere peste toate, au fost punctele ce au început să-mi retrezească simţurile pentru frumos. Îmbrăţişările au completat peisajul, iar inima a început să se simtă din nou în largul ei.

Mai târziu, în seara potrivită, pe o bancă aleasă la întâmplare şi luminaţi de mici raze de lumină, discuţiile şi-au păstrat magia, iar sentimentele mi-au prins contur. Plimbări alene, inexistenţa trecerii timpului, priviri în ochi, atingeri duioase şi cuvinte nespuse, au contribuit la fericire. Încurajarea personală vine fără niciun fel de problemă, iar problemele nu mai au nicio importanţă atunci când îmi amintesc de ea.

Am fost şi sunt supus tendinţei de a avea tresăriri la gândul că este aici, la sentimentul că am un punct de spijin, un umăr pe care să îmi plec capul şi să privesc altfel viaţa, certitudinea că pot da şi primi un zâmbet la întâmplare, dintr-un zâmbet. Cuvintele sunt puţine şi nu descriu cu adevărat ceea ce vreau eu.

Tu eşti, doar fericire.

Şirul vieţii mele

Untitled-1

Am realizat că sunt lucruri în viaţa mea a căror valoare nu a fost supusă atenţiei personale şi acum, toate se leagă de locul şi momentele în care mă aflu. Mai exact, aceste “lucruri” sunt oamenii.

Am plecat de la ţară, o localitate nu prea ieşită din comun, în care am locuit în permanenţă timp de 19 ani, alături de părinţii mei minunaţi. Am dus o viaţă simplă şi frumoasă, a cărei copilărie a fost lipsită de tehnologia timpurie şi lucrurile care ar fi făcut-o să nu mai aibă aceeaşi valoare ca cea pe care a avut-o. Sunt mândru de asta şi fericit. Nu mă pot plânge pentru că nu am jucat ascunselea, şotron, prinselea, nu mă pot plânge că nu m-am căţărat în niciun copac, că nu am bătut mingea toată ziua, că nu am colindat ore întregi în necunoscut, că nu am fost certat de părinţi pentru că am lipsit de acasă, că am făcut o prostioară sau că nu am ascultat. La fel cum nu mă pot plânge că nu mi-am trăit copilăria.

După ceva timp după ce mi-am făcut blogul, am vrut să încep să scriu amintirile mele din copilărie. M-am tot îndemnat să o fac, dar nu am avut curaj. Acum, vin cu un articol care să treacă prin toate.

Îmi amintesc de colegii mei de la grădiniţă. Toată ziua, după program, erau la mine şi ne petreceam timpul cu tot felul de lucruri simple. De la jucatul prin nisip, până la certuri din cauza unei maşinuţe. Găseam interesant până şi un copac. Ne făceam de lucru urcând prin el sau îl rugam pe tata să ne agaţe leagănul şi stăteam acolo ore întregi fascinaţi de tot ceea ce se întâmpla. Nu existau probleme şi planuri, iar timpul era infinit. Totul era aşa de simplu.

Am mai crescut un pic şi am păşit timid în clasa I. M-am aşezat în prima bancă de la geam. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Cosmin. Un băieţel la fel de mic ca şi mine. Situaţia financiară a făcut ca el să se mute după câţiva ani la Sibiu la şcoală. De atunci, doar de 4, 5 ori l-am mai întâlnit. În clasa I aveam deja câţiva amici de la grădiniţă, acum tovarăşi în continuare.

Nu pot să uit niciodată că a fost prima dată când mi-a plăcut de o fată. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc, iar amicii de pe atunci încă fac glume pe chestia asta. Mi-a plăcut mult timp de acea fată. În clasa a doua s-a mutat la o şcoală din oraş. Am aflat asta în timpul vacanţei de vară de la mama. Am început să plâng pe atunci. Eram un inocent care mă ataşasem de figura ei plăcută doar. Îmi dătea un impuls la bătăile inimii de fiecare dată când o vedeam. Mă emoţiona. De atunci, timp de câteva luni nu am mai văzut-o. A urmat perioada Paştelui când, toţi copii se strângeau la focul de la biserică. Acolo am revăzut-o şi mi-a umplut inima de fericire. De atunci, îmi făceam speranţe ca în fiecare sărbătoare de Paşte să o revăd. Cam aşa s-a întâmplat. Am avut momente frumoase ştiind că va veni iar. Nu vorbeam cu ea atunci. Nu aveam curaj. Mă mulţumeam doar să o văd. Anii au trecut şi acum suntem doar nişte foşti colegi, având o relaţie de fair-play.

Ştiu că încă de prin clasa I iubeam fotbalul, ca şi acum, şi eram în fiecare zi, în pauze, la ora de educaţie fizică sau după ore, în spatele şcolii jucând fotbal cu ceilalţi colegi. La fel, noţiunea timpului era undeva departe de a o cunoaşte. În acest ritm am crescut şi am ajuns undeva prin clasa a V-a. Îmi amintesc de testul iniţial de la matematică în care am luat 8. Învăţat cu FB-uri din generală, cred că am plâns pentru acel 8. Nu mai ştiu dacă a fost trecut în catalog, dar eram foarte speriat din această cauză. A urmat mai apoi să cunosc noi materii, să înţeleg termenul de profesor, teză, medie aritmetică, medie ponderată şi examen de capacitate. În perioada gimnaziului am participat la câteva olimpiade, câteva la matematică, una la limba şi literatura română şi una la chimie. Îmi amintesc că la una dintre olimpiadele de matematică, ajunsesem la faza judeţeană, după o fază pe şcoală şi una locală. În afară de astea, au mai fost şi nişte concursuri la care am mers cu plăcere. Clasa a V-a am terminat-o cu media 10 curat. La finalul anului am primit o diplomă specială pe care scrie “[…] 10 (pe linie)”. Îmi dau uşor seama că domnul diriginte al meu Bogdan F. a fost foarte mândru.

Pe măsură ce treceau anii, simţeam cum greutăţile îşi puneau accentul pe timpul meu. În clasa a IX-a, am fost nevoit să stau câte o săptămână plecat de acasă pentru a merge la liceu. Eram găzduit la o casă din oraş. Îmi era aproape imposibil să fiu singur acolo. Eram în permanenţă stresat, mereu mă gândeam la singurătatea în care mă aflam, trebuia să încep să mă descurc, aveam de făcut lucruri pentru mine, lucruri pe care până atunci le făceau doar părinţii mei. După câteva luni, am revenit acasă şi de atunci mergeam aproape zilnic 4 kilometri pe jos pentru a ajunge la ore. Nu am întârziat niciodată. Eram dedicat în tot ceea ce făceam şi eram apreciat. Tot atunci, mi-am făcut curaj pentru prima dată să o invit pe actuala mea prietenă cea mai bună, în oraş. A tot amânat răspunsul şi până la urmă mi-am dat seama că m-a refuzat elegant. Acesta a fost un punct interesant al vieţii mele din liceu. Am trecut şi de clasa a IX-a cu bine.

Prin clasa a X-a am cunoscut din nou, materii noi şi lucruri frumoase. Acum doar îmi pare rău că nu eram prea sociabil şi nu am interacţionat cu toţi colegii aşa cum aş fi vrut. Amintiri frumoase am câteva, dar adevărata frumuseţe a vieţii mele a început în clasa a XI-a când, fata pe care am invitat-o prima dată în oraş, mi-a propus să devenim cei mai buni prieteni. Am fost de acord şi aşa am început să vorbim zilnic la telefon şi online. Ne rezolvam temele împreună în fiecare zi. Ajunsesem să cunoaştem mai multe, unul despre celălalt, decât ne cunoşteam pe noi personal. Ne-am intrat unul în viaţa celuilalt şi inevitabil, sincer, fără interese şi alte lucruri negative am devenit cei mai buni prieteni. Am păstrat această legătură mult timp. Am avut momentul în care mi-am propus că mă voi dedica ei şi cred cu certitudine că am reuşit asta într-o proporţie destul de mare. Am făcut multe lucruri, mici şi mari pentru ea. Nu mă plâng, doar recunosc şi acum sunt mândru de asta. Fie că era vorba de un compromis sau un lucru tăiat de pe lista de priorităţi, am evitat tot ce ţinea de mine şi am făcut tot posibilul să-i fie bine. Am ştiut întotdeauna că merită ceva mai bun şi am încercat să-i ofer ce am putut. Am fost mereu alături de ea şi am insistat de multe ori să o ajut să iasă din stările de singurătate. Este cam ciudat şi trist că vorbesc la trecut despre asta. Dacă distanţa nu ne-ar despărţi, şi acum am fi la fel. În Octombrie 2013 s-au împlinit 2 ani de când ne-am intrat unul în viaţa celuilalt. Cea mai tristă perioadă din relaţia noastră de prietenie, o consider pe cea din jurul sesiunii de Bac, din clasa a XII-a. Atunci am cam îndepărtat-o pe prietena mea de lângă mine şi nu a fost prea frumos. Nu a fost prea corect. Am luat decizia de a lăsa totul de-o parte şi am vrut să mă concentrez pe învăţat. Era vorba că las la o parte relaţia cu ea şi relaţia cu iubita mea. Cu iubita mea nu am putut ieşi la un comun acord şi aşa m-am îndepărtat doar de prietena mea cea mai bună, din a cărei vină am şi iubită. La puţin timp, m-am lăsat influenţat de părerile proaste pe care mi le-au împărtăşit două persoanele dragi despre ea şi aşa, distanţarea mea a prins amploare. Eram revoltat şi iritat. Mă declar singurul vinovat pentru că am cam gonit-o din viaţa mea pentru o perioadă bună. Când mi-am dat seama că nu a fost o decizie deloc bună, mi-a picat foarte prost tot ceea ce am făcut. Bineînţeles, şi ea a fost afectată de prostia mea, dar mi-a respectat decizia şi s-a ţinut departe de limita pe care am impus-o. După cum am spus, niciodată nu mi-a vrut răul, din niciun punct de vedere. Mă emoţionez când mă gândesc că eram atât de apropiaţi. Era punctul meu de sprijin, a pus bazele băiatului care sunt acum, m-a încurajat întotdeauna, mi-a fost aproape în orice împrejurare, ne-am întristat împreună, am visat împreună, am plâns, am râs şi ne-am crescut prietenia cu fiecare zi ce trecea. Acum, flacăra din sufletele noastre există şi trebuie doar să fie puţin mişcată pentru a deveni la fel ca înainte.

Mai regret, tare mult, că în ziua în care s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, nu am mers la ea nici să o felicit. Era lângă mine la mică distanţă şi o priveam aproape cu lacrimi în ochi cum vorbea la telefon dând vestea mai departe cum că a luat 10 la informatică şi la matematică. Îmi doream să pot să o iau în braţe şi să o strâng, să o simt şi să simt cum nimic nu s-ar fi schimbat.

În timpul verii lui 2013 nu am vorbit cu ea. Lipsa ei a fost acaparată de ocupaţiile din timpul verii. Am lucrat împreună cu părinţii mei la renovarea casei. Mă obişnuisem făra vocea ei pe care o auzeam zilnic cel puţin la telefon. Acum devin melancolic gândindu-mă la asta. Tare mult aş mai vrea să o strâng în braţe ca atunci când eram supărat, trist sau aveam o problemă şi mă încuraja spunându-mi că o să fie bine. Absolut nimeni nu ne poate înţelege şi asta este regulă. Din toate cuvintele primite din exterior de cei care ne cunoşteau, niciunul nu a fost spus ca şi cum ne-ar fi cunoscut relaţia în totalitate. Nici acum nimeni nu se poate pronunţa. Am mai afirmat asta şi o spun şi acum cu încredere, a fost ceva mai mult decât o relaţie de prietenie şi mai mult decât o relaţie de iubit-iubită.

La sfârşitul verii, când a trebuit să merg la Timişoara, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine şi să o las în Craiova. Am fost de acord. După tot timpul în care nu am vorbit cu ea, a fost plăcut să o ştiu aproape. Când am ajuns în Craiova, am coborât amândoi din maşină. Am mers la portbagaj şi i-am dat geanta. Am avut câteva secunde în care am stat privindu-ne faţă în faţă fără să spunem nimic. Atunci ştiu că am simţit ceva foarte plăcut, emoţionant şi care m-a făcut să arunc toate lucrurile urâte neadevărate despre ea care se strânseseră în sufletul meu. M-am grăbit, fără să mai spun ceva, să o iau în braţe. Îmi era dor de ea. Prin acea îmbrăţişare am retrăit toate momentele noastre şi m-am bucurat cât un infinit. A intrat în viaţa mea la început şi şi-a câştigat corect locul acolo. Strângerea ei puternică am simţit-o ca pe nişte cuvinte de nostalgie prin care mi-a afirmat că este în continuare în viaţa mea şi că aştepta să îi permit din nou să aibă influenţa ei placută asupra vieţii mele ca până atunci. Ne-am luat rămas bun. A fost ultima dată când am văzut-o.

Am plecat la Timişoara cu gândul de a mă înscrie la Universitatea de Vest la informatică şi am ajuns la Automatică şi Informatică Aplicată la Politehnica din Timişoara. În momentul în care am ajuns aproape de Timişoara, la nişte rude de familie, am fost convins de mătuşa mea să nu fac greşeala de a merge la UVT. A fost momentul meu de cumpănă. Următoarea zi, am mers în Timişoara şi m-am înscris la Politehnică. La câteva zile am mers şi la admitere şi totul a fost ca pe roate. Toate împrejurările au fost în favoarea mea. Acum, mă aflu în perioada primei mele sesiuni.

Mă simt dator faţă de toţi oamenii din viaţa mea, cei care au fost şi care sunt în continuare. Vreau ca într-o zi să fiu în situaţia în care să am ocazia să le mulţumesc. Aici sper că este ultimul loc unde vor avea loc modificări în viaţa mea pentru a deveni om. Pun mare accent pe dezvoltarea mea personală şi sper că asta se întâmplă deja.

Jocul persoanelor în viaţa mea

Încă de mic am avut tot felul de relaţii cu oamenii – ceva tipic oricărui individ. De la colegii din grădiniţă, deveniţi prieteni de aventură prin curozităţile copilăriei, la amicii din şcoala generală, ca mai apoi prieteni în liceu, toţi şi-au jucat rolul de a-mi fi mai mult sau mai puţin modele şi sfătuitori. Pentru unii regret că s-au retras de pe drumul vieţii mele sau am intervenit eu în defavoarea acestui lucru, pentru alţii am speranţa că nu o vor face, pentru câţiva regret certitudinea că o vor face, iar pentru alţii, poate, sper să îşi vadă de viaţă. Cu referire la cei din ultimul rând, a nu se înţelege că am o anumită intenţie.

Fiecare a intervenit cu un anumit scop în viaţa mea, fără ca nici măcar respectivul/a să ştie asta. În acelaşi timp, acest lucru a presupus schimbarea relaţiei mele cu ceilalţi care deja se aflau în cercul interacţiunilor mele. Au fost sacrificii de fiecare parte, le-am acceptat sau nu, le-am suportat, am făcut în aşa fel încât să muţumesc limitele care îmi erau impuse de educaţia pe care o am şi în final partea lovită am fost eu.

Pot să spun că perioada liceului a fost una în care viaţa mea luase o întorsătură spre o lume mai puţin luminată din cauza lipsei de comunicare. Asta până în clasa a XI-a. 9 octombrie 2011. În această lună s-ar fi împlinit 2 ani. Doi ani de când am dăruit cealaltă jumătate din medalion, doi ani de când ne-am făcut promisiuni împreună, timp trecut cu multe probleme personale din partea amândurora, certuri, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi unul pentru altul, întâmplări de tot felul, riscuri şi orgolii călcate în picioare pentru celălalt şi toate astea de la capăt iar şi iar şi iar. Şi din toate eu am avut de învăţat. Îmi pare rău că am învăţat acum. Poate şi ea, dar nu ştiu sigur.

Nu mai ştiu nimic de ea cu mult înainte să înceapă examenul de Bacalaureat din acest an.

Nu ştiu dacă ar fi în regulă să mă apuc să mai povestesc despre începutul şi durata unei prietenii. Se poate să fac mai mult rău prin asta şi, sincer, nu am nicio intenţie. Mă simt slăbit din această cauză. Probabil cei care mai trec pe aici şi citesc, ştiu despre ce este vorba. Cei care nu o fac, poate vor avea ocazia de a mă cunoaşte, însă mai puţin. Degeaba voi mai primi cuvinte de încurajare, reproşuri sau altceva. Este posibil ca unii dintre cititori să mă cunoască (şi de asta sunt sigur: amici, prieteni), dar este imposibil să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Şi un călător ştie locurile prin care a trecut, dar sunt sigur că nu ştie că în acele locuri se poate ajunge printr-o mie de căi.

Încă sunt singur aici. Punctul care a fost pus la despărţirea mea de relaţia de prietenie din liceu a fost punct. Am învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi face plăcere, să nu îmi pese de ceea ce nu ar trebui să-mi pese şi să mă încurajez singur. Am învăţat şi mai multe chiar, lucruri de profunzime legate de suflet pe care nu pot să le explic prea bine în cuvinte (o voi face într-o zi).

În afară de aceste aspecte triste din liceu, îmi este dor. Mi-a mai fost, îmi este şi îmi va mai fi. Să mai fiu o dată acasă cu tovarăşii mei la banca de la colţ. Să pierdem vremea acolo cu glumele noastre, cu bicicletele, cu toate ale noastre. Să mai avem o zi de vară în care să ne topească soarele şi să ne gândim la ce să facem să ne distrăm. Îmi este dor de un grătar şi un pescuit cu ei, un apus de soare, un răsărit chiar şi o nebunie ca cea din serile pe care le făceam după bunul plac.

Şi chiar dacă am mai vrea o dată să facem asta, nu am mai putea, oricât de mult ne-am dori. Spun că am crescut şi priorităţile şi-au schimbat locul. Acum, înainte de a merge împreună la pescuit, trebuie să intrăm pe facebook să vedem ce a apărut nou, înainte de a ieşi afară, trebuie ca cel puţin unul dintre noi să îşi sune iubita şi să îi spună ce o să facem (asta în cazul în care are verde de a ieşi), înainte de a mai pierde vremea într-o zi de vară, poate se găseşte ceva de lucru prin jurul casei şi tot aşa. Pe de altă parte, ar exista şi jena pentru cei din jur cu care am face aceleaşi lucruri de odinioară. Şi lista poate continua simplu.

Îmi e dor. Îmi e aşa de dor! Acum simt că timpul trece atât de repede, parcă nu mai stă în loc pentru mine să pot măcar să mă mai bucur de un moment cu familia mea, de o glumă bună cu vărul meu, de o seară liniştită la o bere modestă cu nişte tovarăşi, sau toate astea împreună. Uneori vreau să plâng şi să mă descarc. Să pot să spun toate aceste lucruri cuiva care să aibă doar plăcerea de a mă asculta şi de a completa. Ideal ar fi ea, ei sau el. Toţi. Gândul îmi zboară la o reuniune, chiar dacă nu se cunosc toţi între ei, dar ideea cade din prima doar din motivele enumerate mai sus.

Cum spuneam, priorităţile s-au schimbat, acum, de exemplu caut să socializez cu alţi oameni, despre lucruri noi, revoluţionare poate, despre o noapte modernă nebună într-un club, o tâmpenie făcută pe la facultate, cămin sau mai ştiu eu ce, despre cum relaţionează oamenii cu oameni şi tot felul de lucruri care de fapt şi-au găsit un loc mai important faţă de cele pe care le făceam în trecut. Caut să mă realizez profesional mai mult, iar copilăriile de acum ceva timp, se sting din dorinţele mele. Tare rău îmi mai pare. Când mă gândesc că atunci când pierdeam timpul, nu aveam idee că voi ajunge să regret secundele în care puteam face şi mai multe. Îmi este teamă că nu voi avea ce să le povestesc copiilor mei. Aici nu ştiu. Subtil las acest lucru pentru viitor, eventual pentru ceea ce urmează să mai fac din spontaneitatea de care duc lipsă mai mereu.

P.S: aspir către viaţa trecută din orice perioadă.

Împrejurimi

Puţin nostalgic, după mica plimbare prin Timişoara, constat cu mare tristeţe că nu îmi va fi uşor să îmi mulţumesc sufletul. În afară de plăcerile fizice de care probabil voi avea parte, sufletul nu îmi va fi împăcat nici până să îl simt atins de o pulsaţie a inimii.

Mergeam pe străzi şi priveam în ochi fiecare persoană pe care o întâlneam. Vedeam clar cum fiecare este o altă persoană şi încet îmi schimbam privirea din ochii respectivei. Fiecare fată, era frumoasă, însă mă dezamăgea privirea ei, era gingaşă, însă mă nemulţumea entuziasmul de a păşi înainte, avea un mod aparte de a mă privi şi mă atrăgea, însă îmi inspira neîncredere şi mă îndepărta. Aş fi vrut ca una dintre acele fete, să mă privească la fel cum priveam eu. Mi-am pierdut încrederea că mai există cineva pentru mine şi aici.

Tot cu gândul la ziua de mâine, respectiv luni, degeaba încerc să îmi distrag atenţia de la suflet. El îmi dă puterea de a continua. Poate nu sunt cine mă cred, dar sunt sigur că voi fi ceea ce îmi doresc. Este adevărat cum în fiecare privire pe care o primeam astăzi, îmi doream să o văd pe care care este acum la mare depărtare de mine. Iar am intrat în stări de tristeţe, iar emoţiile mă pândesc la fiecare ochi deschis spre visare. Ar fi frumos ca povestea de iubire (cea de acum sau alta din viitor) să se facă mai bine simţită, fizic.

Am plecat de acasă pentru a întâlni alţi oameni şi am ajuns într-un loc în care nimeni nu mă cunoaşte. Asta mi-am dorit, asta am primit. Greul vine în momentul în care am tendinţa de a cădea pradă singurătăţii – cea pe care o iubeam, iar în ultimul timp nu i-am mai acordat atâta dragoste. Sunt singur şi nu-mi este bine. Poate mă înşel, iar mâine mi se va întâmpla o minune, dar pot doar să sper. Şi bineînţeles, este şi posibil ca eu să aberez acum (şanse destul de mari). Trebuie să recunosc că tot ceea ce am spus, am spus în necunoştinţă totală de cauză a sufletului meu. Acesta are doar o tendinţă de a cădea în impas.

Nu regret nimic

Draga mea (încă), după cum ţi-am mai spus, nu regret nimic. Indiferent de situaţie, cu tine am reuşit să fac tot ceea ce mi-am dorit vreodată. Şi fericirea a fost şi ea alături de mine pentru că tu ai fost lângă mine şi ai trăit la fel de intens momentele.

Chiar dacă îmi pare rău pentru situaţia actuală, sau chiar dacă nimic nu se va mai schimba, tu eşti prima cu care am reuşit să îmi ating micile idealuri semnificative. De la pur şi simplul moment când te-am tinut de mânuţă, până la momentul în care ţi-am recunoscut iubirea, au fost de neuitat. Plimbările nocturne pe sub lumina Lunii şi a stelelor au fost în principal cele mai romantice momente, dorinţa împlinită de a avea pe cineva aproape chiar când am simţit nevoia, stările de bine la petrecerile reuşite şi ratate la care am participat, plăcerea de a te striga micuţo, mititico, zeci de diminutive ale numelui tău şi asemănările tale cu animăluţe mici şi multe altele, despre care acum îmi pare rău să mai amintesc.

Ştii că ceva de la mine îţi aparţine şi nu o mai pot recupera. Nici pentru asta nu regret. Am intrat în joc şi am pierdut-o şi pe ea. Amintirile vor fi tot ce vor mai rămâne după tot acest timp, acele melodii, şi imagini cu tine. De altfel, nimic nu se va mai poate reface, nu se vor mai regăsi aceste momente niciodată sub aceeaşi formă efemeră.

Nu ştiu ce voi deveni, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi, sau unde o să ajungem. Pot doar să sper că peste ani să auzim unul de celălalt şi să zâmbim fericiţi că totul a fost bine. Şi poate atunci să începem să ne reamintim şi să zâmbim din nou. Iar când ne vom reîntâlni, îmi doresc să avem puterea să întrebăm “Ce mai faci?” şi mai ales să răspundem cu sinceritate.

Până la urmă, nimic nu este infinit, iar viaţa trece cu paşi repezi şi ne ia totul: momente unice, persoane dragi, memorie, valori din viaţă şi cel mai important, prezentul.

Îţi spun, draga mea, stai liniştită. În fiecare lucru există o picătură de visare şi optimism. Chiar dacă nu pare, există. Şi fiecare lucru se întâmplă cu un motiv. Cel puţin, până acum am văzut amândoi asta.

Îndrăznesc încă o dată, chiar dacă ştiu că nu are sens, să îmi cer iertare pentru toate. Nu mă înteresează ce mi-ai făcut tu vreodată, te-am acceptat aşa cum eşti pentru că m-ai învăţat că asta înseamnă iubire.

Am intrat în joc şi am pierdut

Au fost suficiente momente împreună cu tine care să mă facă să ajung la disperare, suficiente care să mă facă să-mi simt vina, să las totul în trecut şi să îmi pară rău că am fost. Oricum, faptul este consumat, bucăţi din suflet mi-au fost sacrificate, lacrimi au curs destule, cuvinte grele au fost suportate, iar distanţarea noastră este din ce în ce mai amplă.

Nu am vrut asta, poate nici tu, însă orgoliul ne-a acaparat şi am picat amândoi ca victime, iar acum suntem pe drumul nostru. Eu, dacă stau şi mă gândesc puţin, este o situaţie favorabilă pentru mine şi nu ştiu de tine. Noi am devenit unul şi nu pot sta împăcat cu sufletul că ne va fi bine în acelaşi timp doar cu gândul unul la altul.

Aş fi vrut să facem mult mai multe, să ne privim în ochi din mai multe locuri nevizitate, plimbându-ne de mână, să îţi simt corpul între braţele mele, să te strâng şi tu să-mi zici aproape fără răsuflare, cu vocea ta dulce: “Mă omori!”, să te ţin de mânuţe şi să le mângâi.

Spuneam că o să fie o situaţie favorabilă pentru mine. Da, pentru că melancolia este singura fericire, până la urmă, pentru mine. Este un sentiment de scurtă durată, magic şi care mă face să fiu eu. Sufletul meu cu asta a fost hrănit din totdeauna. Pe de altă parte, peste puţin timp voi pleca şi nu voi reveni prea curând, astfel că doar luna August va mai însemna vara mea. În cele din urmă nu ştiu ce se va întâmpla cu acele cuvinte spuse de tine, acele promisiuni şi acea încredere solidă în mine. Speram să avem parte de acele momente unice pe care le aşteptam de o viaţă, acelea în care ar fi trebuit să mă leg de tine, poate pentru totdeauna.

În ultimele zile, am fost fericit alături de tine, am privit luni şi stele, am ascultat linişti şi frumuseţi, am văzut peisaje şi vise împreună, iar acum… Acum nu îmi vine să cred că toate astea nu vor mai fi vreodată. Am crezut că în timpul ăsta scurt care ne-a rămas, ai să profiţi de prezenţa mea şi ai să mă epuizezi cu rugăminţile tale de copilă, să mergem, să facem şi să visăm în continuare.

Am intrat în joc şi am pierdut. Pe tine, pe mine, părţi din mine şi poate sentimentele noastre. Sincer, eu sunt la pământ. Nu vreau să mai vii la mine şi să mai mă încurajezi. Ne va fi făcut doar rău.

Am crezut în tine… Nu în vorbele tale, ci în fiinţa ta.

“Act Veneţian”, Camil Petrescu, Pietro, Actul III, Scena III

Nu vreau să înţelegi greşit acest mesaj şi din nou îţi spun că nu te acuz de nimic. Îţi repet, este doar vina mea. A fost de la bun început. Nu ştiu dacă regreţi ceva sau îţi doreşti să fi fost altfel, dar eu da. Regret doar că nu mai eşti a mea. Îţi promit!