Toamnă… tot despre ea îţi spun

Astenia de toamnă a venit odată cu gândurile la femeia asta minunată. După un an, mi-am dat seama că iubesc dimineţile cu ceaţă şi răcoroase până-n măduva oaselor. Pentru că am trăit intens momentele în care devreme plecam de lângă corpul ei fierbinte, sărutându-i pe nesimţite, buzele, obrazul şi somnul dulce, zâmbea fermecător, ieşeam mai apoi în plină dimineaţă pentru a rătăci pe băncile facultăţii, tot cu gândul la ea, şi mă întorceam în târzie seară, în aceleaşi îmbrăţişări. Sunt afectat! Nu îmi dau seama dacă într-un mod bun sau rău. Aceleaşi multe lucruri, locuri şi oameni îmi aduc aminte de ea. Şi mă cuprind emoţiile de fiecare dată.

Două sau trei zile au trecut, de când mi-am luat din timpul meu şi am zis ca după job, să lungesc călătoria cu tramvaiul, pentru a ajunge în parcul în care m-a sărutat, la ultimul apus al verii şi la prima frunză căzută a toamnei. Sau pur şi simplu a unei veri târzii. Gândurile la reacţia revederii acelui parc, au golit tramvaiul de persoane şi am trăit singur împrejurările; am fost surprins de imaginea noastră, de atunci când ne-am revăzut, după ce drumurile noastre au luat două curbe diferite. Am îmbrăţişat-o strâns, am zâmbit şi am lăsat-o să plece. Continuă să citești Toamnă… tot despre ea îţi spun

Drumul spre casă, duce la tine

Cu greu am crezut că am să ajung din nou aici. Acelaşi apus, acelaşi loc, acelaşi vânt care îmi mângâie pielea, parcă trimis de tine, aceleaşi gânduri, dar ceva mai melancolice şi lipsite de speranţă şi în final, aceeaşi promisiune făcută ţie cum că acum ar fi trebuit să fii cu mine. Din nou sunt acasă, iar toate drumurile spre aici, duc la tine. Şi este ciudat. Că tu nu eşti.

Mă simt atât de inspirat, însă nu mă mai surprinde nimic. Ziua când mi-ai spus ultima dată că îţi este dor de mine, a trecut de multă vreme, zilele de când nu ţi-am mai auzit glasul, au trecut şi ele şi parcă se înmulţesc cu fiecare secundă fără tine.

Sentimentele mele pentru tine s-au gravat în sufletul meu şi tot mai greu îmi este să le stăpânesc. Sunt conştient că îmi fac rău, că amalgamul de gânduri îmi menţine tristeţea şi că noi nu vom fi mai bine dacă voi continua să fac asta. Zâmbesc şi doar acum mai gust efemer o bucăţică de speranţă. Apoi ştiu că nu voi înceta să te păstrez în gând, în respiraţie în sânge, în suflet şi ascunsă printre toate cuvintele mele ce-mi vor descrie vreodată viaţa.

Continuă să citești Drumul spre casă, duce la tine

S-a schimbat nimic

Astăzi, ca şi ieri, ca şi mâine, îmi este, mi-a fost şi-mi va fi dor de tine! Multe sunt zilele în care gândul la ea mă face fericit, cu un zâmbet pe buze, încrezător, să mă simt împlinit şi să mă las purtat de sentimentul că într-o zi, într-o bună zi, vom fi acolo unde eram cândva. De asemenea, printre acele zile multe, ploaia se aşterne, câteodată, cu mare uşurinţă şi spală toată speranţa mea, împingându-mi sufletul la tensiune şi agonie. Nu îmi mai pot controla sentimentele şi nici stările. Ele sunt călăuza mea. Iubirea mea o ţin prizonieră în poze, în clipuri şi în amintiri. De acolo nu o pot elibera şi nu o pot trăi singur. Şi nici nu îmi doresc asta.

Faptul că veştile de la ea vin din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai rar, este motiv de descurajare şi o lovitură ce îmi penetrează inima cu putere. Ea este punctul meu slab, muza mea, idealul meu. De când sunt îndrăgostit de ea şi o iubesc, pentru mine contează mai puţin că acest prezent este punctul culminant al vieţii mele şi că acum sunt într-o situaţie mai bună ca niciodată, din punct de vedere profesional şi poate şi personal. De fapt, nimic nu mai contează aşa de mult, precum o iubesc pe ea. Concentrarea mea se axează pe gândurile pentru ea şi am pierdut din vedere lucruri din viaţa mea, acum mai puţin importante. Continuă să citești S-a schimbat nimic

De patru luni…

După 122 de zile în care schimbările emoţionale prin care a trecut, au devenit parte din rutină, a ajuns din nou între cei patru pereţi cu un tavan şi un aer închis. Doar ce a deschis uşa, şi-a aruncat cheile la întâmplare, cu un gest de indiferenţă a lăsat şi rucsacul, altădată greu – acum de nesimţit în spate -, undeva prin patul de lângă uşă, a ridicat doar puţin privirea şi şi-a dat seama că astăzi nu a mâncat. Era aproape de ora 22. A oftat şi atât a fost suficient pentru a-şi relaxa muşchii după ce a urcat câteva trepte. Era foarte conştient de ultima perioadă prin care a trecut, dar ştie că nu mai are şansa să mai poată face ceva. Ştie că soluţiile cu privire la ultima lui relaţie de dragoste le poate găsi cu mare greutate şi mai ales, nu le mai poate percepe sigur, dar le-a lăsat până la urmă, în voia sorţii, ca şi multe lucruri pe care le deţinea şi pentru care era fericit, de altfel. Toate, pentru atâta visată împlinire. A tras jaluzelele, a stins becurile, iar acum, doar lumina slabă a laptop-ului şi o melodie melancolică, abea dacă se mai percep în acea cameră. Face tot acelaşi lucru pe care-l iubeşte şi singurul pe care nu i-l poate lua nimeni vreodată, o viaţă întreagă: scrie pe blogul lui despre gândurile care îl macină, îl seacă, se descarcă în faţa unei pagini, simţind doar tastatura şi uneori tresăriri ale lacrimilor în ochi. Doar atât. Continuă să citești De patru luni…

Cuvinte…

Ajung din nou să mă văd, aşa cum sunt eu în acest moment, moment început cu multă vreme în urmă, slăbit de putere sufletească, atacat şi rănit de pasiune. Stările pe care mi le creez şi gândurile care-mi vin în cap involuntar, bazate pe aceeaşi incertitudine, îmi afectează comportamentul şi această durere mă distrage de la orice aş face; între trezirea de dimineaţă, până la somnul din târziul nopţii. Gândul îmi zboară mereu departe, la ea, şi mă întristează; împrejurările, culorile puţin vii ale primăverii, mireasma pomilor abea înfloriţi, apusul soarelui din nou efemer şi subtil în percepţia mea zilnică, potecile curate, înserate, slab luminate şi singuratice ale parcului de lângă Bega, toate, ma induc şi mai adânc în aceleaşi ale mele gânduri ce mă duc nicăieri. Mi-aş spune că este de vină astenia de primăvară, însă atunci m-aş minţi. Nu multe sunt momentele când îmi mai amintesc doar cu bucurie de timpul petrecut împreună cu ea şi zâmbetele pe care le împărţeam, printre razele soarelui când ne trezeam amândoi, zilele în care doar stăteam şi îmi concentram privirea asupra ei, serile sau orice alte momente în care îmi era alături şi îi puteam recunoaşte dulcea iubire ce i-o port şi care acum, îmi fărâmiţează sufletul şi nu îmi mai dă pace cu a ei veşnicie.

Arunc în mine cu gânduri negative, descurajări, cuvinte grele şi mă învinovăţesc, lucruri ce normal, nu mi s-ar atribui. Lucrurile pozitive ce mi-au fost întinse până acum pe tavă, şi-au pierdut intensitatea, însă nu îmi erau mai valoroase decât ceea ce simt, pentru a le lua în considerare, cu toate că ar fi fost benefice stării mele sufleteşti.

De multe ori sunt întrebat cum de zâmbesc tot timpul şi sunt binedispus. Uneori mă gândesc că am ajuns să port măşti şi mă sperie crunt acest fapt. Alteori realizez cu adevărat că mă bucur de lucrurile simple ce mă înconjoară, de oamenii din jurul meu, de tot ceea ce am şi de tot ceea ce pot face cu iubirea mea pentru lume. Iar în timpul în care las toate aceste lucruri la o parte, mă bazez pe fericirea faptului că îmi pot împărţi iubirea cu ea… până în secunda următoare când ies din visul meu iluzoriu şi realizez din nou că acea fericire nu mai există.

Am trăit visul unei nopţi, ea adormită la pieptul meu, cu un picior peste mine, iar cu mâna ei pe inima mea şi eu strângând-o în braţe, schiţând un zâmbet, mulţumindu-i în gând pentru iubirea ei şi încercând să-mi închid ochii din nou deschişi de lumina lunii ce o admira în toată frumuseţea ei pură, dezvelită de cearşaf… Doar două pahare rătăcite pe măsuţă şi o sticlă de vin roşu aproape goală, ne mai priveau. Seara era terminată de mult timp, iar dragostea noastră căuta să se exprime prin atingeri suave între noi.

Am trăit acea plimbare pe lângă Bega, departe de zgomotul oraşului, ţinându-ne de mână, şoptindu-ne doar din priviri cât de mult ne iubeam. Pe o bancă solitară, întins, privind stelele, ea ţinându-mi capul pe picioarele ei şi eu mângâindu-i mâna în timp ce o priveam, iar stelele îmi clipeau şi o doream şi mai mult. La fel, am trăit alte zeci de momente pe care am învăţat să mi le doresc, aproape de atunci când nu am avut şansa să le mai întâlnesc.

Realitatea este inevitabilă şi nu îmi mai lasă loc de dorinţe îndeplinite. Elementele asupra cărora s-a răsfrânt vina momentelor mele descrise, şi-au făcut jocul şi trebuie să recunosc că miza a fost uriaşă, iar eu am pierdut acel joc. Tot ce mi-au lăsat, sunt aceleaşi dorinţe, amintirile dulci şi lecţia, din nou devenită principiu, dacă trebuie să se întâmple, nimeni şi nimic nu poate sta în calea acelui lucru; mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc.

Am reuşit să mă gândesc mult la mine în ultimul timp şi chiar am început să apreciez, mult mai mult tot ceea ce am. Poate că am devenit şi egoist în privinţa sentimentelor, mi-am setat limite, principii şi forme după care să mă ghidez în relaţionarea cu oamenii. Mi-am mărit zona de orientare în timp şi spaţiu, conştientizez şi abordez într-un alt mod şansele ce mi se ivesc, gândesc la fel de mult situaţiile care cer măsuri disperate, fac mai multe pentru cultura mea generală, pentru emoţiile personale, îmi măresc aria de cunoştinţe şi sunt într-o continuă îmbunătăţire. Toate astea, tratate cu tristeţea certă şi inevitabilă regăsite în cele de mai sus.

Şi într-adevăr, mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.

Dor matol de melancolie

După ceva timp în care nu am mai spus nimic despre sufletul meu, s-au întâmplat chiar multe şi spre bucuria mea, toate au făcut parte din experienţa prin care am trecut şi la care mă gândesc mereu cu nostalgie. Dacă aş mai avea, Doamne!, ocazia să mai fac încă o dată acest lucru de la capăt, l-aş face cu cea mai mare deschidere din partea mea. M-aş mai îndrăgosti încă o dată de ea!

Mă gândesc la cum a fost prima data cu ea şi nu este ceva ieşit din comunul meu, din tipicul situaţiilor mele pline de sensibilitate. Câteva priviri pline de dorinţă, rătăcite printre monitoarele câtorva birouri, priviri aruncate la momente bine stabilite de ambele părţi ce mi-au definit fericirea timp de trei luni şi anume: ea şi eu. Încă nu îmi vine să cred că iubirile prind rădăcini acolo unde te aştepţi mai puţin. Cine poate să vină la mine şi să îmi spună, oare, că voi găsi fericirea chiar în locul unde sunt la un moment dat? Am mai spus-o şi o recunosc, m-am îndrăgostit la un moment neaşteptat într-un loc neaşteptat. Spontaneitatea mi-a fost alături în toate momentele şi mă bucură acest fapt. Fata cu ochi de vis a apărut de nicăieri şi eu doar i-am întâlnit privirea. Mi-a fost de ajuns pentru ca sufletul meu să-i cadă la picioare şi să facă din mine omul la care nu m-aş fi putut gândi vreodată. De această dată pot să afirm că am intrat în acest joc şi am câştigat, chiar dacă fizic am pierdut lucruri ce m-ar face acum mai fericit.

Am câştigat lucruri pe care nu le-aş fi câştigat nici dintr-o sută de relaţii dacă le-aş fi avut câte trei luni la rând. Am făcut lucurile care mi-au definit limita între copilul care eram şi bărbatul care devin pe zi ce trece. Gândindu-mă în fiecare zi la ea, viaţa mea a fost trăită cu emoţie. Fiecare lucru mărunt şi simplu pe care-l întâlnesc în fiecare zi în care pot doar să mă gândesc la ea, fără să-i mai întâlnesc privirea sau să-i simt mâinile într-ale mele, mi-aduce aminte de ea şi emoţia emanată în tot corpul, îmi taie respiraţia de fiecare dată. Spun asta şi sunt fericit că a reuşit ca acum să aibă o astfel de influenţă asupra mea. Este cert că îmi încep dimineţile solitar cu un gând la ea şi termin ziua cu speranţa că în următoarea dimineaţă când mă voi trezi, tot ce ştiu, a fost un vis, iar ea va dormi la pieptul meu, reuşind să-i fur acel zâmbet dulce cu un sărut pe obrazul ei fin, ca atunci când făceam asta cu adevărat în dimineţi ce eram treziţi de razele calde ale soarelui, parcă culese dintr-un basm.

Dorul pentru scumpa mea, s-a manifestat şi o face în continuare, într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Este ca o resemnare pe care o am, doar că ceva mai dulce, ca şi melancolia. A trecut o lună şi ceva de când ne-am despărţit. Încă o dată am realizat că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par sau promit a fi. Poate că viaţa mea este simplă, grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, iar în final cu lucrurile puse cap la cap, care să mă facă să mă simt împlinit, ca mai apoi să am timp să văd şi de fericirea sufletului meu. Întotdeauna mi-a fost bine. Lucrurile chiar s-au aranjar, în orice situaţie. În orice situaţie! Nu spun asta pentru că mă plâng. O spun pentru că simt că trebuie spus. Faptul că întotdeauna în viaţa mea lucrurile s-au terminat cu bine, m-au convins de anumite principii pe care acum mă bazez şi merg mai departe, în continuare. Din păcate lucurile nu s-au aranjat şi pentru povestea noastră de dragoste. Întotdeauna mă gândesc cu încredere la relaţia care ar putea continua, fără dependenţe exterioare, fără remuşcări, fără griji ale lucrurilor ce nu ne fac fericiţi, doar cu noi şi ceea ce pune un plus la dezvoltarea noastră ca oameni, ca prieteni, ca iubiţi, ca un întreg. Fizic, dorul meu pentru ea nu îl pot exterioriza în niciun fel. Fie, poate doar prin lacrimi. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta, nu pot povesti nimănui, nu văd pe nimeni în stare care să înţeleagă exact ceea ce simt. Am încercat să mă descarc şi să-mi pun sufletul pe masă în faţa unor persoane, însă oamenii din jurul meu nu-mi mai devin prieteni atât de uşor şi în plus de asta, chiar dacă ar da dovadă de empatie, nu m-ar putea ajuta cu nimic. Nimeni nu ne-a cunoscut pe noi doi, aşa cum am fost împreună, nimeni nu ştie că ea mă completa, că era muza mea, că m-a făcut să mi-o doresc chiar şi după ce am avut-o, că este femeia ce a ştiut să mă facă să mă simt fericit, aşa cum nu a făcut-o nimeni în viaţa mea în acest sens, că o consider deşteaptă şi frumoasă, fată de casă, realistă, sensibilă, plină de viaţă, visătoare ca şi mine, copilă şi naivă în momentele noastre, drăgăstoasă, sufletistă şi o jumătate perfectă. Nimeni.

Şi din nou mă cuprinde dorul de ea şi din nou tac şi caut printre amintiri, lucrurile frumoase pe care le-am făcut amândoi. Schiţez un zâmbet nostalgic şi mă las purtat de val, fără o ţintă anume, ca de fiecare dată. De cel puţin o lună, asta fac în fiecare zi şi parcă, tot mai mult mă leg de ea prin amintirile pe care le am. Am momente, în pragul disperării, nu ştiu ce să fac, cu cine să vorbesc sau unde să merg pentru a mă linişti. Orbit, o sun în speranţa că voi înţelege ce trebuie să fac pentru ca noi doi să fim din nou acolo unde tind, dar îmi dau seama că discuţiile noastre telefonice sunt seci şi lipside de sclipirea pe care o aştept. Se termină repede.  Mă gândesc la ea şi la ce a făcut, ce i s-a întâmplat, apoi, rapid îmi revin la acea încredere în noi şi mă liniştesc brusc, emoţiile, din nou tăindu-mi ritmul bătăilor inimii.

Ştiu că cerul nu s-a surpat, soarele nu a încetat să lumineze, iar timpul nu s-a terminat, dar pentru mine, doar ea înseamnă ceea ce am căutat mult timp. Acea esenţă tare, doar a mea, am găsit-o în sfârşit, în acel loc neaşteptat. Sunt conştient că am trecut de perioada în care puteam să jur că o relaţie cu o fetiţă de 16 ani ar putea dura o viaţă. Sunt conştient că momentele dramatice pe care, poate, aveam tendinţa să le trăiesc acum 4, 5 ani, s-au dus şi nu-mi mai arde de prostii. Mai sunt conştient şi că m-am maturizat foarte mult şi nu mă mai simt atras de o simplă aventură cu o ea, o copilă din diferite puncte de vedere, pe care să o uit a doua zi, ci de ea şi aici mă refer la femeia de care m-am îndrăgostit pătimaş. Am început de mult să privesc spre seriozitate în relaţii, spre puncte clare în tangenţele cu damele, spre definiţia “planuri de viitor” şi nu îmi pare rău, doar că părerile de rău vin din cauza nefericirii.

Tendinţe

Am momente când îmi doresc fericirea. Bineînţeles, nici eu şi nici nimeni nu o poate avea când o doreşte şi din această cauză apar stările mai puţin plăcute ale sufletului. Fie că este vorba despre oboseală, fie că este vorba despre o problemă de interes profesional, fix în acel moment se găseşte să apară şi lipsa altor lucruri mărunte care pentru mine sunt atât de însemnate, astfel că în combinaţie cu altele din cele de mai sus, mă descurajează total.

Am şi momente când imediat vine cineva şi îmi face ziua mai frumoasă. Nu neapărat simt asta cu adevărat, însă după minute bune îmi dau seama că nimic nu este atât de grav cum pare. Mai exact, totul a devenit rutină: cămin, facultate, cantină, cămin, iar facultate şi tot aşa de ceva timp. Chiar mai “puţin” timp faţă de “ceva” timp, pentru că timpul aici trece foarte repede, inclusiv weekendurile. Nu ştiu de ce.

Da, şi cum ziceam, apare cineva care să mă facă să uit de gravitatea problemelor, ceva ce mi se întâmplă de-o viaţă întreagă şi nu încetează. Sunt mulţumit de asta. Doar acum, fiindcă atunci când sunt pe cale să renunţ, nu am nicio tragere de inimă.

Şi lăsând la o parte toate chestiile de interes ale mele, sunt destul de importante şi tendinţele sufletului spre acea fericire. Am început din nou să visez la o viaţă perfectă. Nu ştiu cum se face, dar mă cam învârt în cerc. Acum ceva timp, cam pe când am început să scriu pe blog, îmi doream o persoană care să fie lângă mine. Am primit una, apoi încă una, iar în final am revenit la vechiul eu.

Zâmbesc. Vechiul eu sună atât de nostalgic. Acum am impresia că era aşa de dulce singurătatea mea… îmi este dor de ea. Probabil o voi obţine, într-o zi, dar până atunci vreau să mai câştig, cel puţin, un suflet pentru sufletul meu. Nu este vorba despre intenţii rele sau lucruri care să ducă la supărări şi tristeţi, ci despre pur şi simpla nevoie de o prezenţă care să mă susţină mereu. Dacă cineva mi-ar cere mai multe explicaţii, ar râde şi nu ar înţelege. Nu mă aştept la altceva. Şi asta nu este niciun fel de problemă.

Timişoara este un oraş ce, din câte am văzut, are multe locuri de care aş putea să mă bucur în linişte cu cineva. Chiar sunt locuri provocatoare şi tare rău mi-ar părea să nu profit de acest lucru.

Stare de dor

Azi m-am trezit la fel de nefericit cum am adormit. Viaţa la care visez este aşa de dulce încât am impresia că o aveam cândva şi am pierdut-o în urma unor greşeli care au venit poate din intenţiile mele de a o ţine la infinit. Tocmai că aceste greşeli le-am făcut înainte să o am şi aşa nu mai am nicio şansă la ea. Toate imaginile pe care le am despre ea sunt luminate de mult soare, pline de duioşie, lipsite de greutăţi, fără limite ale gândului, fără griji, doar eu şi cu o “ea” care să îmi inspire numai zâmbete. Să nu depindem de nimeni şi nimic, să nu ştim că există război între nevoi şi plăceri, să fim două aripi care nu pot zbura una fără alta, să visăm în acelaşi timp, să fim de acord cu fiecare lucru, să ţinem unul cu altul, să nu existe motive care să ne facă să ne destrame şi mai ales, să ne simţim stările sufleteşti numai din priviri.

Puţine sunt cuvintele astea pentru a descrie tot ce simt, dar şi mai puţine (chiar deloc) sunt persoane care să facă asta împreună cu mine. Nu vreau să vorbesc pentru că nu are sens să spun că mă simt aşa. O să primesc veşnicele cuvinte de încurajare. Un lucru cert nu pot să văd de la nimeni. Tot ce pot să fac în continuare este să tac şi să merg mai departe încet şi sigur, fără alte cuvinte din partea mea.

Am avut pretenţii de la viitor şi după starea mea de acum, au fost foarte mari pentru că nici nu au început să se clădească. Am distrus începuturi şi am luat-o de la capăt doar din iluzia că poate fi mai bine, că pot fi fericit exact cum mi-am dorit vreodată. Realizez că nici eu nu ştiu care este sursa nefericirii mele. Motive am, însă ele doar amplifică tristeţea mea, eventual o întreţin. Să tot privesc spre mai departe, îmi este uşor, dar cine să facă ceea ce vreau pentru acel mai departe? Descurajat şi inofensiv sunt, aşa că şanse din propria putere nu am.

Cum am mai spus, sunt resemnat şi aşa o să rămân până în momentul când o să întâlnesc situaţia care să mă facă să trăiesc fiecare zi cu lacrimi de durere astfel încât să îmi schimb gândirea şi comportamentul. Asta ar fi ultima soluţie. Acum nu mai am nicio tragere de inimă. Orice lucru l-aş face, devine fără importanţă prea mare pentru mine. Involuntar am ajuns aşa şi involuntar nu mai vreau nimic de la nimeni. Şi în acelaşi mod nu îmi ofer atenţia. Nu am primit ceea ce a trebuit la momentul oportun şi acum mă pot descrie doar ca un ne-om obsedat, frustrat, lipsit de viziunea pentru lucrurile valoroase cu adevărat, iar percepţia mea fiind coruptă de oameni care îşi respectă dispoziţiile de a se supune aceloraşi concepţii despre lucruri care sunt pentru toţi comune. În concluzie gândul meu a fost negativ influenţat şi acum sunt pătimit.

Pe de altă parte, aş putea să zic că este bine că mă simt aşa (sunt aşa) pentru că odată şi-odată trebuie să mi se demonstreze că ce-i al meu, e pus de-o parte. Doar nu sunt eu oaia neagră tocmai cea care nu o să primească binele. Ar fi şi culmea.

Aer cu dor

Mi s-a spuns că voi greşi din nou. Mi s-a spus că nu este bine ceea ce am decis şi mi-a fost dat de înţeles că de această dată nu voi mai fi înduioşat să revin la poziţia iniţială. Poate din cauza faptului că nu mă aşteptam ca lupta despărţirii să fie atât de scurtă, simplă şi atât de simţită pe dinăuntru. Acum sufletul meu este palpabil şi din agitaţia de care dă dovadă îmi dau seama că nu este în regulă. Sper din toată inima ca acest lucru să nu fie începutul regretului de a nu mai deţine ceea ce îmi aparţine.

Într-adevăr, adevărata valoare a persoanelor o cunoşti din plin, cu vârf şi îndesat, atunci când le pierzi şi îţi pare rău. Acum sunt rămas fără cuvinte şi instabil emoţional. Simt un dor nebun de a mă delecta cu o dramă literară, romantism sau ceva care să mă distragă complet de lume. Când respir, simt cum mă umplu de un aer rece, ca atunci când încep să mestec o gumă mentolată sau când sunt lovit în capul pieptului şi rămân brusc fără aer.

M-am tot întrebat de ce am parte de lucruri care nu mi s-au mai întâmplat niciodată în viaţă şi nu primesc nici un semn spre a trece peste ele cu bine. Trebuie să stau şi să reflectez la ele. Nu este o situaţie tocmai plăcută. Pe de-o parte mă bucură pentru că aceste lucruri fac parte din antrenamentul vieţii însă pe cealaltă parte mă întristează foarte tare, motivul fiind acumularea lor în suflet şi tratarea acestora cu dezamăgire.

Nu ştiu dacă aşa este dat să fie, când se strâng elemente negative pe lângă mine, se strâng din plin pentru a mă epuiza total. Exact în acele momente nu mai am nici o speranţă în viitorul meu la care visez cu mare băgare de seamă de ani buni. Încep să palpitez între a avea încredere în mine în continuare şi a ceda problemelor. Aş opta pentru varianta a doua, aş lăsa garda jos şi aş renunţa la război înainte de a-l începe însă şi aici este o problemă pentru că asta ar însemna încă un motiv negativ de tristeţe. Să trec peste principiul meu de a încerca, cel puţin.

Alteori mă gândesc că tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop anume şi strict ceea ce se întâmplă este cauza efectului dintr-un viitor fie apropiat sau îndepărtat. Dacă nu este aşa, sigur este altfel, însă vor fi aceleaşi urmări.

Legat de aceeaşi ideea când am scris articolul, am deviat la altele mai mici şi aşa mi-am expus mai multe nemulţumiri despre viaţă. Într-o zi totul o să fie bine, nu? Că doar aşa credeam când eram mai mic: orice, oricum ar fi, va fi bine. Şi aşa mi-a dispărut şi din gândirea de copil inocent – nostalgie.

Să mai stau şi să mă leg de viaţă, oameni şi întâmplări îmi place numai când sunt melancolic. Dulceaţa asta mă îmbată şi mă face dependent de ea, astfel încât mă convinge ca şi data viitoare când găsesc oportunitatea, să fac lucrurile în aşa fel încât să ajung din nou la ea.