Gânduri în rânduri

Pașii dimineții

Imediat cum am ieșit, am simțit frigul dimineții de ianuarie pe obraz. În următoarele secunde mi-am observat respirația în aburi. Am privit în sus și am zâmbit. Norii, și ei mie.

Văzusem că autobuzul ajunsese în stație, iar eu nu. Am grăbit pasul și am observat că semaforul mi se face verde. Aproape o sincronizare perfectă. Traversând strada, un sentiment ciudat m-a cuprins și am simțit cum inima îmi bate mai tare. Mi-am zis că e posibil să pierd autobuzul și probabil asta era cauza. Din instinct am întors capul în dreapta și am văzut o eșarfă cunoscută. Persoana ce o purta m-a privit cu coada ochiului și și-a continuat drumul, probabil fără să conștientizeze, la fel ca și mine, cine suntem.

Am atribuit profilul feței ei cu eșarfa, apoi mi-a venit imaginea în minte. Știam a cui este acea eșarfă, știam cine o poartă, știam că va sosi un astfel de moment. Inima îmi bătea și mai tare. M-am surprins cum involuntar mi-am îndreptat privirea către mersul persoanei respective care acum se afla înaintea mea, mergând amândoi spre stație. Am recunoscut pașii și am rămas ului. Am mai privit o dată eșarfa și am încetinit, apoi m-am oprit ca și cum aș fi evitat întâlnirea. Sau, de fapt… trebuia să rămân în stație? Am privit cum se îndepărta și se pierdea în ceața subțire și printre clădirile Clujului abia trezit de frigul dimineții.

Eu pierdusem autobuzul și am stat să-l aștept pe următorul. Am rămas minute bune, singur, în stația aia și mai singură și m-am tot gândit la cum, cum, după atâta timp, am putut să recunosc acei pași, cum un om poate ajunge să cunoască o persoană fără să își dea seama și mai ales cum poate învăța în ce fel să recunoască o anumită persoană.

Am avut un deja-vu, apoi am reflectat puțin și mi-am dat seama: acum aproape un an, fiecare a ales sau a fost nevoit, mai devreme sau mai târziu, să-și urmeze drumul în direcția opusă. Autobuzul care să mă ia de acolo, sosise în sfârșit.