Confesiuni

Aș spune că povestea vieții mele s-a terminat frumos, în momentul în care m-am îndrăgostit de ea în Timișoara, dar aș minți, pentru că până să ajung acolo, am mai trăit un pic viața, m-am mai distrat, am și am fost dezamăgit, m-am mai îndrăgostit de câteva ori prin cursul zilelor mele – ceva normal. Și tocmai apoi, după ce ea a avut grijă să mă îndrăgostească de ea, povestea vieții mele a înflorit cea mai frumoasă primăvară, într-o grădină văzută de mine vreodată.

Acum simt cu putere că este tăria momentului de a-mi vărsa toată recunoștința, înapoi, persoanelor care au fost până acum în viața mea, începând de la părinți și terminând cu persoanele cu care mi-am irosit timpul. De la primii pași din viață, până la literele alfabetului, apoi deschiderea către minunile fizice ale lumii și în final spre descoperirea pasiunilor și a lucrurilor simple care mi-au umplut viața de veselie. Continuă să citești Confesiuni

Dorobanților – o strângere de mână infinită

Ai plecat și mi-ai lăsat un loc ciudat în inimă. Pentru că eram obișnuit cu tine, nu am știut să-l tratez și m-am simțit gol pe dinăuntru. Am uitat de tine apoi, am zărit un zâmbet, am îndrăznit, mi-am deschis sufletul, am ascultat-o și m-am lăsat ascultat, apoi m-am îndrăgostit pur și simplu. Ai plecat, singurătate! M-ai părăsit și mi-ai lăsat-o pe ea în semn de adio. Am strâns-o infinit de mână pe Dorobanților – strada aia fără sfârșit, unde am început să-mi vindec rănile trecutului, cu vorbe dulci și atingeri calde, am îmbrățișat-o pe Podul Reginei Elisabeta, mi-a îndrăgostit tot eul de ea, mi-a sărutat sufletul prin Parcul Central și am privit toată magia luminilor din noapte, prin ochii ei, de la Cetățuie. Acum, sufletul mi-e făcut viu și vesel. Continuă să citești Dorobanților – o strângere de mână infinită

– Decembrie? – Da!

Noiembrie, sau cum îmi place mie să spun, tu eşti noiembrie a mea! În pustiul lumii, doar după nişte priviri timide, sincere şi pline de dorinţă, vinul, servit la ora 4 a dimineţii, ne-a ţinut companie în discuţiile intense şi provocatoare despre sentimentele proprii. Era o zi specială pentru tine, iar eu nu am îndrăznit să cer mai mult decât am primit. Privirile tale mi-au pătruns prin retină şi mi-au ajuns în adâncul inimii, mi-au mângâiat sufletul şi l-au liniştit după toată perioada furtunii prin care a trecut. Ce-mi puteam dori mai mult, decât tu, vin, o melodie plăcută în surdină, o oră târzie a nopţii şi priviri ce se intersectau, explodând plăcere şi fericire!

De multe ori am visat la valurile mării şi le-am văzut cum fiecare vine, se izbeşte de stânci şi nu mi te mai aducea. Mult timp am stat aşa, privind în gol aşteptând, sperând. Acum, chiar spre surprinderea mea, sunt… din nou fericit. Ai apărut de nicăieri şi ţi-ai pus aripile în jurul meu. Iar eu m-am lăsat strâns în ele. Bătăile inimii au fost aşa cum mi-ai spus, frumos, aşa cum mi-am dorit şi aşa cum ţi-am şoptit. Continuă să citești – Decembrie? – Da!

Toamnă… tot despre ea îţi spun

Astenia de toamnă a venit odată cu gândurile la femeia asta minunată. După un an, mi-am dat seama că iubesc dimineţile cu ceaţă şi răcoroase până-n măduva oaselor. Pentru că am trăit intens momentele în care devreme plecam de lângă corpul ei fierbinte, sărutându-i pe nesimţite, buzele, obrazul şi somnul dulce, zâmbea fermecător, ieşeam mai apoi în plină dimineaţă pentru a rătăci pe băncile facultăţii, tot cu gândul la ea, şi mă întorceam în târzie seară, în aceleaşi îmbrăţişări. Sunt afectat! Nu îmi dau seama dacă într-un mod bun sau rău. Aceleaşi multe lucruri, locuri şi oameni îmi aduc aminte de ea. Şi mă cuprind emoţiile de fiecare dată.

Două sau trei zile au trecut, de când mi-am luat din timpul meu şi am zis ca după job, să lungesc călătoria cu tramvaiul, pentru a ajunge în parcul în care m-a sărutat, la ultimul apus al verii şi la prima frunză căzută a toamnei. Sau pur şi simplu a unei veri târzii. Gândurile la reacţia revederii acelui parc, au golit tramvaiul de persoane şi am trăit singur împrejurările; am fost surprins de imaginea noastră, de atunci când ne-am revăzut, după ce drumurile noastre au luat două curbe diferite. Am îmbrăţişat-o strâns, am zâmbit şi am lăsat-o să plece. Continuă să citești Toamnă… tot despre ea îţi spun

Ultimul gând

A trecut un an de atunci; un an şi şaptesprezece zile, o toamnă şi o iubire, o iarnă şi-un regret, o primăvară si-o speranţă, o vară şi-un sentiment. Îmi amintesc multe lucruri ce ne-au descoperit zâmbetele, tristeţea, teama, furia şi alte simţiri, ne-au adus împreună mereu, lucruri pe care nu le voi mai menţiona pentru că este nesănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Am spus într-o zi că mă voi opri să mai scriu despre ea, numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată. Şi iată-mă că, încă o fac. Scriu despre ea. Şi o iubesc. Dar, poate că, de această dată, de acum, cu un alt eu.

Într-un final, după multe lupte interioare cu tot ceea ce am simţit, cu amalgamul de gânduri, fluxul imens de sentimente şi contradicţiile existenţei mele, mi-am dat seama că în ultimele luni, am reuşit doar să îmi demonstrez mie cât de mult pot iubi o femeie. Mi-a fost dat să înţeleg faptul că ochii femeii iubite sunt marginea lumii, mi-a fost dat să văd cum poate plânge un bărbat ca un băiat, mi-a fost dat să simt cum dorul pentru ea sfâşie şi cea mai mică parte de suflet, mi-a fost dat să sper într-un moment de cumpănă, mai mult decât aş fi făcut-o pentru un vis de-al meu şi mi-a fost dat să învăţ, în cele din urmă, că ultimul rămas bun, în dragoste, este acela care… nu se spune. Au fost lecţii. Ce-i drept, nu mi-aş fi dorit niciodată să le învăţ cu preţul pierderii ei, dar viaţa nu m-a întrebat asta. Continuă să citești Ultimul gând

Călătoresc solitar prin viaţa mea

Poate că prin acest titlu, îmi voi exprima cel mai bine moto-ul şi de asemenea, situaţia de faţă este cea care îl va şi demonstra. Cea mai mare ironie a vieţii mele se leagă de oamenii pe care îi invit sincer în viaţa mea din pură plăcere.

Momentul în care în viaţa mea soseşte cineva este un moment banal, doar îmi face o deosebită plăcere să cunosc oameni noi, poveşti de viaţă, întâmplări şi experienţe ale altora. Dorinţa, plăcerea şi poate întâmplarea, fac din acel banal, o poveste cu un posibil suflet pereche. Visăm, promitem, trăim, ne iubim. Atât de simplu! Urmează apoi rugămintea către mine “de nu mă uita”, “-Te rog să nu pleci niciodată din viaţa mea!” şi atunci totul se schimbă. Încep momentele de tandreţe, îmi este inspirată dorinţa de a trăi şi mai intens şi viaţa mea devine o continuă aşteptare pentru momentul când nu eu, nu, nu eu, ci tu… vei pleca. Mereu am ştiut asta. Am învăţat că nimic nu este infinit şi că unii oameni vin în viaţa mea cu o anumită misiune. Apoi pleacă, eu plec din viaţa lor sau pur şi simplu, rezonanţa gândurilor dintre noi dispare. Şi nu pot spune că atunci lumea mea pică de pe piloni pentru că uit rapid acest lucru, până la momentul oportun. Continuă să citești Călătoresc solitar prin viaţa mea

Drumul spre casă, duce la tine

Cu greu am crezut că am să ajung din nou aici. Acelaşi apus, acelaşi loc, acelaşi vânt care îmi mângâie pielea, parcă trimis de tine, aceleaşi gânduri, dar ceva mai melancolice şi lipsite de speranţă şi în final, aceeaşi promisiune făcută ţie cum că acum ar fi trebuit să fii cu mine. Din nou sunt acasă, iar toate drumurile spre aici, duc la tine. Şi este ciudat. Că tu nu eşti.

Mă simt atât de inspirat, însă nu mă mai surprinde nimic. Ziua când mi-ai spus ultima dată că îţi este dor de mine, a trecut de multă vreme, zilele de când nu ţi-am mai auzit glasul, au trecut şi ele şi parcă se înmulţesc cu fiecare secundă fără tine.

Sentimentele mele pentru tine s-au gravat în sufletul meu şi tot mai greu îmi este să le stăpânesc. Sunt conştient că îmi fac rău, că amalgamul de gânduri îmi menţine tristeţea şi că noi nu vom fi mai bine dacă voi continua să fac asta. Zâmbesc şi doar acum mai gust efemer o bucăţică de speranţă. Apoi ştiu că nu voi înceta să te păstrez în gând, în respiraţie în sânge, în suflet şi ascunsă printre toate cuvintele mele ce-mi vor descrie vreodată viaţa.

Continuă să citești Drumul spre casă, duce la tine

Conversaţii

El: – Ce mai faci? Nu am mai vorbit de multă vreme. Era prin decembrie…
Eu: – Visez la ceea ce iubesc.
El: – Visezi? Cum adică vis…
Eu: – Da! Sunt cu ea pe banca… unde merg şi stau singur de obicei. Acum suntem amândoi. Mă împinge la margine şi îşi întinde picioarele în cealaltă parte. Îşi face loc conştiincioasă ca o mamă ce îşi aşează puiul în cuib. Îşi pune încet capul pe picioarele mele, apoi mă priveşte şi îmi aruncă un zâmbet dulce de-al ei. Îi simt gustul ca şi cum aş savura o ploaie a unei seri de vară târzie…
El: – La fel de mult o iubeşti?
Eu: – … mă aplec asupra ei şi îmi strecor tandru mâinile pe al ei spate. Îi cuprind umerii şi o strâng în braţe fără să mai gândesc altceva. Apoi mă detaşez încet, o sărut pe frunte şi îi răspund cu acelaşi zâmbet. În sinea mea am o stare de mulţumire şi de linişte eternă. Da, o iubesc cel puţin la fel de mult. De fapt, nu pot compara acest lucru cu ceva. Pur şi simplu – o iubesc. Doar atât ştiu cu certitudine.
El: – Şi ce s-a întâmplat cu voi? Ai păţit ceva? Continuă să citești Conversaţii

Tu eşti romanul meu

Citeam zilele acestea pe Hyperliteratura că “Primul roman pe ca-l scrii nu se uită niciodată” şi această afirmaţie m-a inspirat, pe linia gândurilor mele despre tine.

Îmi amintesc şi acum cât de nerăbdător eram să te cunosc. Încă de când aflasem că în echipa noastră se va alătura o fată pentru o scurtă perioadă, mă întrebam dacă ar fi vreo posibilitate să mă îndrăgostesc. În acelaşi timp eram sceptic şi ironic cu mine, până a sosit ziua punctului culminant. Eram la biroul meu, înconjurat de două mese şi echipamente IT, când, la un moment dat ai deschis uşa şi ţi-ai făcut apariţia. Erai foarte sexy îmbrăcată şi nu mi-am mai putut lua gândul de la tine, din acel moment. Am făcut cunoştinţă şi de atunci, foarte entuziasmat, eram tot un zâmbet. Nu ţi-am recunoscut niciodată, dar am luptat foarte mult cu mine pentru a-mi face curaj să vin la biroul tău şi să îţi spun ce ai de făcut. Din momentul în care am schimbat primele cuvinte, am simţit că personalităţile noastre vor rezona. Nu m-am înşelat. Magia şi pasiunea s-au manifestat încă din primele conversaţii atât în cele faţă în faţă, cât şi în cele virtuale. Recent le-am recitit şi eram ca doi poli de magnet opuşi, se vede cum se manifesta dorinţa şi încercarea subtilă a acesteia de a se exprima. Continuă să citești Tu eşti romanul meu

S-a schimbat nimic

Astăzi, ca şi ieri, ca şi mâine, îmi este, mi-a fost şi-mi va fi dor de tine! Multe sunt zilele în care gândul la ea mă face fericit, cu un zâmbet pe buze, încrezător, să mă simt împlinit şi să mă las purtat de sentimentul că într-o zi, într-o bună zi, vom fi acolo unde eram cândva. De asemenea, printre acele zile multe, ploaia se aşterne, câteodată, cu mare uşurinţă şi spală toată speranţa mea, împingându-mi sufletul la tensiune şi agonie. Nu îmi mai pot controla sentimentele şi nici stările. Ele sunt călăuza mea. Iubirea mea o ţin prizonieră în poze, în clipuri şi în amintiri. De acolo nu o pot elibera şi nu o pot trăi singur. Şi nici nu îmi doresc asta.

Faptul că veştile de la ea vin din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai rar, este motiv de descurajare şi o lovitură ce îmi penetrează inima cu putere. Ea este punctul meu slab, muza mea, idealul meu. De când sunt îndrăgostit de ea şi o iubesc, pentru mine contează mai puţin că acest prezent este punctul culminant al vieţii mele şi că acum sunt într-o situaţie mai bună ca niciodată, din punct de vedere profesional şi poate şi personal. De fapt, nimic nu mai contează aşa de mult, precum o iubesc pe ea. Concentrarea mea se axează pe gândurile pentru ea şi am pierdut din vedere lucruri din viaţa mea, acum mai puţin importante. Continuă să citești S-a schimbat nimic