Ultimul gând

  • 17 septembrie 2015
  • 2 Comments

A trecut un an de atunci; un an şi şaptesprezece zile, o toamnă şi o iubire, o iarnă şi-un regret, o primăvară si-o speranţă, o vară şi-un sentiment. Îmi amintesc multe lucruri ce ne-au descoperit zâmbetele, tristeţea, teama, furia şi alte simţiri, ne-au adus împreună mereu, lucruri pe care nu le voi mai menţiona pentru că este nesănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Am spus într-o zi că mă voi opri să mai scriu despre ea, numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată. Şi iată-mă că, încă o fac. Scriu despre ea. Şi o iubesc. Dar, poate că, de această dată, de acum, cu un alt eu.

Într-un final, după multe lupte interioare cu tot ceea ce am simţit, cu amalgamul de gânduri, fluxul imens de sentimente şi contradicţiile existenţei mele, mi-am dat seama că în ultimele luni, am reuşit doar să îmi demonstrez mie cât de mult pot iubi o femeie. Mi-a fost dat să înţeleg faptul că ochii femeii iubite sunt marginea lumii, mi-a fost dat să văd cum poate plânge un bărbat ca un băiat, mi-a fost dat să simt cum dorul pentru ea sfâşie şi cea mai mică parte de suflet, mi-a fost dat să sper într-un moment de cumpănă, mai mult decât aş fi făcut-o pentru un vis de-al meu şi mi-a fost dat să învăţ, în cele din urmă, că ultimul rămas bun, în dragoste, este acela care… nu se spune. Au fost lecţii. Ce-i drept, nu mi-aş fi dorit niciodată să le învăţ cu preţul pierderii ei, dar viaţa nu m-a întrebat asta.

În momentele în care numele ei însemna fericirea supremă pentru mine, consideram cu mare încredere că lumea era a mea. De fapt, sincer, chiar era şi ea mi-a confirmat asta prin cât m-a iubit. A fost suficient să primesc zâmbetul ei, pentru ca apoi să vreau să îi ofer întreaga lume. Acum, vorbind la trecut despre ea, zâmbesc, chiar dacă încă totul este trist. Îmi pare un pic ciudat. Sclipirea ochilor mei, a pierit, la perceperea gândurilor despre ea, chiar dacă am zilnic gânduri de nostalgie pentru ea.

Pot continua să scriu într-o manieră la fel de tristă, ca şi ultimele multe articole despre ea, chiar ca şi începutul acestui articol, însă am spus că nu este sănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Timpul lucrurilor pe care le-am fi putut face până acum, timpul zecilor de locuri pe care le-am fi putut vizita, cel al oamenilor pe care i-am fi putut cunoaşte împreună, cel al noilor pasiuni pe care le-am fi putut experimenta, timpul lucrurilor la care am fi putut renunţa împreună şi timpul iubirii ce ar fi prins rădăcini adânci, dacă destinul s-ar fi îndurat de noi, a trecut. S-a consumat. Şi este foarte trist, pentru că s-a consumat fără ca noi să fim împreună. Poate că am fost fericiţi, dar separat. Iar mai apoi, am învăţat că toate se întâmplă cu un motiv. Am văzut asta şi m-am convins. Tot timpul care a trecut în defavoarea celor de mai sus, mi-a fost dat mie. Acel timp, a venit în sprijinul meu atunci când am trăit disperarea lipsei ei, când am vorbit singur stelelor şi lunii, când am  fost lovit puternic de sentimentul singurătăţii şi atunci când realitatea şi-a exprimat duritatea asupra mea.

Nu m-a întrebat nimeni dacă sunt bine, nici măcar ea, nu şi-a dovedit nimeni empatia; are rost să o mai spun? Niciodată. Nu voi începe să tai şi să spânzur, dar voi afirma doar că oamenii nu procedează corect cu oamenii în momente de sensibilitate. Asta poate este trist, dar în fine cui îi pasă? Poate până la urmă toată lumea este raţională şi aplică egoismul benefic. Dar şi o persoană care este iubită şi iubeşte la fel de mult să facă asta?

În continuare timpul va trece şi va lăsa în urmă, ceea ce acum ar fi trebuit trăit. Şi nu că ar fi ceva rău sau bun, doar că îmi pare rău. Am fi putut creşte împreună, am fi putut fi doar noi, nu şi oricine altcineva, am fi putut. Câteodată stau şi mă gândesc, oare cât de mare ar fi fost sacrificiul în a merge pur şi simplu pe intuiţia că suntem făcuţi unul pentru celălalt, iar tot ceea ce se află în jurul nostru, sunt doar tendinţe de scuze. Cum ar fi fost dacă am fi lăsat la o parte toată drama care acum ne acaparează şi ne-am fi făcut viaţa, cum am spus şi acum ceva timp în urmă, exact aşa cum vrem. Oare ar fi fost un sacrificiu aşa de mare? Mai mare decât iubirea care a existat şi care acum… s-a consumat? Eu sunt sigur că nu. Mai importante decât acea iubire, au fost motivele. Aş striga „Jalnic!”, dar acum, nu are sens să mă mai pronunţ. M-am exprimat atunci când iubirea a fost. Acum, nu mai este timp pentru ea. Dacă ea s-ar întoarce acum în viaţa mea, nu mi-ar fi bine. Motivele sunt şi ţin doar de mine.

Va trece multă vreme până să găsesc a doua oară o iubire ca cea care mi-a oferit fericirea, ca cea pe care am respirat-o zilnic, mi-am inundat gândurile cu ea, am trăit-o la maxim, iar într-o zi, mi-a părăsit sufletul pur şi simplu.