Gând timpuriu

  • 16 iunie 2012
  • 5 Comments

Mă ştiu că întotdeauna după o vară bine trăită, un eveniment important, o întâmplare fericită sau ceva care să-mi rămână în amintire, încep să simt în inimă o greutate apăsătoare care îmi lasă un gust oarecum dulce: despărţirea. Elementul cel mai semnificativ care mă umple de melancolie când ceva ia sfârşit este plecarea trenului din gară. Unul dintre acele momente ar mai fi şi sfârşitul unui an şcolar. Nu că s-ar lega relaţii prea strânse cu toţi colegii, dar printre ei rămân zâmbetele unor persoane speciale care mă schimbă, poate şi ele se schimbă, se definesc adevărate sentimente de prietenie capabile să şteargă o lacrimă când viaţa ne surprinde neplăcut cu ale ei. Şi tocmai dorul de acele zâmbete îmi creează starea de nostalgie neştiind când le voi revedea.

Nimic nu este infinit şi aici mă refer la viaţa din liceu. Recent am început să mă gândesc la ce se va întâmpla după clasa a XII-a. A fost o revelaţie neplăcută. Am rămas blocat când mi-am dat seama că asta mă va aştepta şi pe mine peste încă un an. Hai că după opt ani de gimnaziu ne-am mai văzut noi, am mai interacţionat, dar după patru ani de liceu? Aici ne-am adunat din apropieri, ne-am cunoscut, ne-am plăcut sau nu, dar am gândit la fel. Spre deosebire de generală, unde eram nişte copii dornici de aventură şi distracţii copilăreşti, aici chiar am devenit alţii. Ni s-au finisat personalităţile, percepţiile despre lume şi cel mai trist… am crescut.

Timpul nu aşteaptă după nimeni şi nu iartă nici o secundă din a noastră viaţă. Şi asta mă întristează din nou. Cu greu îmi pot imagina cum vom putea întreţine adevăratele prietenii. Îmi vine să plâng :-<. Ştiu că cei mai mari au trecut prin asta, ştiu că nu a fost uşor, ştiu, dar ce pot face să nu accept asta? Rămâne numai speranţa…

Despărţirea este un regret dulce.

William Shakespeare