Un copil…

Cu o perioadă de timp în urmă, un copil îşi vedea de fericirea lui alături de o viaţă simplă şi o familie la fel de simplă, pe cât de fericită. Nu era nevoie de multe lucruri complicate pentru fericirea acestuia. Zburda toată ziua prin împrejurul casei şi se bucura de fiecare rândunică pe care o auzea ciripind prin vreun pom în care dorea din toată inima să se urce. În fiecare zi găsea căte ceva de făcut, inventa ceva, visa la ceva şi tot zâmbete ieşeau din el. Nu exista grija că mâine va trebui să plece şi să lase toate jocurile lui. Nu exista ură şi ezitări, nu exista răutate. Lumea reală nu era pentru el. Îşi vedea de fericire şi copilărie.

Au existat locuri care i-au rămas întipărite în subconştient şi acum, după câţiva ani, consideră că dacă le vizitează se calmează. A rămas cu gândul că “dacă te spun mamei, o să te certe”. Aşa merge el acolo câteodată şi îi spune acelui loc toate greutăţile. Nu ştiu dacă cineva poate asculta acele cuvinte purtate numai de adierile de vânt şi valurile de apă, dar el sigur se simte mult mai bine. Pe de-o parte tot a rămas copil, prin acele locuri.

Îi este greu să spună că a făcut ultimul dans, tocmai pentru că îi este frică. Dincolo de asta intră fără avertisment realitatea adevărată, cea care loveşte fără milă. Copilul ăsta a trăit cu impresia de mic, că lucrurile şi oamenii pot fi perfecţi. Trăia prin această iluzie şi când apăreau situaţii dezamăgitoare, nu reuşea să-şi dea seama ce este greşit în ecuaţie. Oricum ar fi fost, greşeala era trecută cu vederea şi perfecţiunea era în continuare dominantă pentru toţi, în viziunea lui.

O îmbrăţişare de la mama, o mângâiere de la tata sau nişte cuvinte dulci spuse de ambii părinţi îl făceau să se simtă cu adevărat iubit. Sânul familiei era casa lui absolută. Prietenii erau numai persoanele de care nu se putea lipsi pentru jocurile pe care le practicau. Zilele erau pentru el o nouă provocare, verile erau aceleaşi zile, dar cu mai multe aventuri, iernile erau momentele în care căldura familiei se simţea şi la propriu şi la figurat, iar restul anului erau zile de amintiri şi de planificări pentru următoarele zile.

Din păcate, timpul este la fel pentru toţi şi inevitabilul s-a produs: baieţelul a crescut. Uite-l! Se numeşte Vlad. Mai are de urcat câteva trepte până la linia de start pentru lansarea în realitatea pe care nu a crezut-o grea niciodată. Trăieşte prin amintirea copilăriei. Palme primeşte în fiecare zi şi parcă, parcă începe să se trezească şi să uite tot mai mult de adevăratele valori care erau totul cândva.

Cu greu mai vede lumina de la capătul tunelului, dar important este că o vede. Nu? Norii se adună uneori şi îl lasă acolo. Nu plouă. Nu se risipesc. Rămân intacţi. Aşteaptă o răbufnire a lui care întârzie să apară. Iarăşi din teama lui de a nu lovi greşit ceea ce este nevinovat. Ar vrea o viaţă nouă, să fie independent, să nu ştie nimeni de el pentru că aşa nu ar mai întrista suflete nedumerite şi ar face totul fără nici un regret.

Întrebarea este dacă va reuşi. Clar se gândeşte la asta din cauza copilăriei care i-a mai rămas în suflet, neştiind că picioarele trebuie să ajungă pe pământ cât mai repede. Acum sufletul nu prea are cum să-l ajute. Face şi desface cu propria răspundere şi cu risul de a greşi. Viaţa îi merge înainte, orice ar face. Şi sigur este conştient că dacă a făcut o greşeală care nu se poate îndrepta, nu are decât să se gândească la ziua de mâine. Greşeala rămâne şi pe parcurs se transformă în întrebări fără răspuns şi eventual regrete. Deciziile pe care le ia pe moment pot fi în favoarea sau defavoarea lui şi a relaţiilor sale. Bineînţeles, unele greşeli nu pot fi îndreptate de către el. Acestea rămân la hotărârea lor, lor celor care nu au aceeaşi milă ca şi Vlad al nostru, tipul ăsta care este naiv, ziceam eu în articolul de ieri.

Tot să mai existe iertare, dar ce se va întâmpla data viitoare? Ce influenţă să aibă asta asupra lui? Şi din nou nu mai continui … veşnicele întrebări.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

2 thoughts to “Un copil…”

  1. Frumoase cuvinte. Probabil toti am fost dezamagiti cand am crescut, sa vedem ca oamenii nu sunt deloc perfecti ci mai degraba mult prea rai, mult prea egoisti si nepasatori la problemele tale. Cu totii am vrut probabil macar o data sa ne ascundem din nou in bratele mamei, sa ni se dea iar increderea in noi. Dar nu se mai putea si era greu. Si apoi am ”crescut” si ne-am obisnuit. Oricum, geniala postare 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *