Ultimul gând

A trecut un an de atunci; un an şi şaptesprezece zile, o toamnă şi o iubire, o iarnă şi-un regret, o primăvară si-o speranţă, o vară şi-un sentiment. Îmi amintesc multe lucruri ce ne-au descoperit zâmbetele, tristeţea, teama, furia şi alte simţiri, ne-au adus împreună mereu, lucruri pe care nu le voi mai menţiona pentru că este nesănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Am spus într-o zi că mă voi opri să mai scriu despre ea, numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată. Şi iată-mă că, încă o fac. Scriu despre ea. Şi o iubesc. Dar, poate că, de această dată, de acum, cu un alt eu.

Într-un final, după multe lupte interioare cu tot ceea ce am simţit, cu amalgamul de gânduri, fluxul imens de sentimente şi contradicţiile existenţei mele, mi-am dat seama că în ultimele luni, am reuşit doar să îmi demonstrez mie cât de mult pot iubi o femeie. Mi-a fost dat să înţeleg faptul că ochii femeii iubite sunt marginea lumii, mi-a fost dat să văd cum poate plânge un bărbat ca un băiat, mi-a fost dat să simt cum dorul pentru ea sfâşie şi cea mai mică parte de suflet, mi-a fost dat să sper într-un moment de cumpănă, mai mult decât aş fi făcut-o pentru un vis de-al meu şi mi-a fost dat să învăţ, în cele din urmă, că ultimul rămas bun, în dragoste, este acela care… nu se spune. Au fost lecţii. Ce-i drept, nu mi-aş fi dorit niciodată să le învăţ cu preţul pierderii ei, dar viaţa nu m-a întrebat asta.

În momentele în care numele ei însemna fericirea supremă pentru mine, consideram cu mare încredere că lumea era a mea. De fapt, sincer, chiar era şi ea mi-a confirmat asta prin cât m-a iubit. A fost suficient să primesc zâmbetul ei, pentru ca apoi să vreau să îi ofer întreaga lume. Acum, vorbind la trecut despre ea, zâmbesc, chiar dacă încă totul este trist. Îmi pare un pic ciudat. Sclipirea ochilor mei, a pierit, la perceperea gândurilor despre ea, chiar dacă am zilnic gânduri de nostalgie pentru ea.

Pot continua să scriu într-o manieră la fel de tristă, ca şi ultimele multe articole despre ea, chiar ca şi începutul acestui articol, însă am spus că nu este sănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Timpul lucrurilor pe care le-am fi putut face până acum, timpul zecilor de locuri pe care le-am fi putut vizita, cel al oamenilor pe care i-am fi putut cunoaşte împreună, cel al noilor pasiuni pe care le-am fi putut experimenta, timpul lucrurilor la care am fi putut renunţa împreună şi timpul iubirii ce ar fi prins rădăcini adânci, dacă destinul s-ar fi îndurat de noi, a trecut. S-a consumat. Şi este foarte trist, pentru că s-a consumat fără ca noi să fim împreună. Poate că am fost fericiţi, dar separat. Iar mai apoi, am învăţat că toate se întâmplă cu un motiv. Am văzut asta şi m-am convins. Tot timpul care a trecut în defavoarea celor de mai sus, mi-a fost dat mie. Acel timp, a venit în sprijinul meu atunci când am trăit disperarea lipsei ei, când am vorbit singur stelelor şi lunii, când am  fost lovit puternic de sentimentul singurătăţii şi atunci când realitatea şi-a exprimat duritatea asupra mea.

Nu m-a întrebat nimeni dacă sunt bine, nici măcar ea, nu şi-a dovedit nimeni empatia; are rost să o mai spun? Niciodată. Nu voi începe să tai şi să spânzur, dar voi afirma doar că oamenii nu procedează corect cu oamenii în momente de sensibilitate. Asta poate este trist, dar în fine cui îi pasă? Poate până la urmă toată lumea este raţională şi aplică egoismul benefic. Dar şi o persoană care este iubită şi iubeşte la fel de mult să facă asta?

În continuare timpul va trece şi va lăsa în urmă, ceea ce acum ar fi trebuit trăit. Şi nu că ar fi ceva rău sau bun, doar că îmi pare rău. Am fi putut creşte împreună, am fi putut fi doar noi, nu şi oricine altcineva, am fi putut. Câteodată stau şi mă gândesc, oare cât de mare ar fi fost sacrificiul în a merge pur şi simplu pe intuiţia că suntem făcuţi unul pentru celălalt, iar tot ceea ce se află în jurul nostru, sunt doar tendinţe de scuze. Cum ar fi fost dacă am fi lăsat la o parte toată drama care acum ne acaparează şi ne-am fi făcut viaţa, cum am spus şi acum ceva timp în urmă, exact aşa cum vrem. Oare ar fi fost un sacrificiu aşa de mare? Mai mare decât iubirea care a existat şi care acum… s-a consumat? Eu sunt sigur că nu. Mai importante decât acea iubire, au fost motivele. Aş striga “Jalnic!”, dar acum, nu are sens să mă mai pronunţ. M-am exprimat atunci când iubirea a fost. Acum, nu mai este timp pentru ea. Dacă ea s-ar întoarce acum în viaţa mea, nu mi-ar fi bine. Motivele sunt şi ţin doar de mine.

Va trece multă vreme până să găsesc a doua oară o iubire ca cea care mi-a oferit fericirea, ca cea pe care am respirat-o zilnic, mi-am inundat gândurile cu ea, am trăit-o la maxim, iar într-o zi, mi-a părăsit sufletul pur şi simplu.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

2 thoughts on “Ultimul gând

  1. Într-un final vorbele și cuvintele sunt de prisos. Până la urmă ele reprezintă doar o urmă, o formă, o umbră a ceea ce cândva au fost sentimente, trăiri și așteptări.
    Timpul e cel mai bun medicament. Într-un final el este cel care vindecă totul. Nu te va condamna nimeni și nu te lăsa condamnat pentru timpul pe care ți-l rezervi ca să te ridici iar pe picioarele tale, ca să fi iar pregătit să oferi și să primești iubire. Odată cu trecerea timpului vei vedea de ce destinul a ales cale această pentru tine. De ce a ales să te poarte pe un drum paralel cu ceea ce îți imaginai sau doreai tot. Lasă timpul să treacă și să îți arate magia sa. Să îți arate ce ți-a rezervat și ce ți-a pregătit.
    Faptul că încă vorbești despre ea nu te face nici slab și nici dornic de atenție sau milă. Din contră. Demonstrează forța, maturitatea și atenția pe care ai dat-o lucrurilor. Puterea cu care ai trecut printr-un an care ți-a adus multe, și sinceritatea cu care vorbești despre sentimentele ș trăirile tale sunt lucrurile prețioase câștigate. Poate nu era nevoie de asta ca să îți demonstreze cât de puternic ești, sau poate aveai nevoie de această lecție pentru ați confirma lucrul acesta. Nu ai de unde să știi. Important este că acum cunoști acest lucru, știi de ce ești capabil și ce poți duce și accepta, iar asta este o lecție foarte importantă.
    Egoismul se află în fiecare persoană. Noi alegem cât de mult din el să expunem și să arătăm. Nu este o regulă cum că o persoană care este iubită și iubește nu poate fi egoistă. Este alegerea cum abordează lucrurile și cum acționează, iar întrebările acestea fără răspuns vor fi cele care te vor măcina multă vreme dacă nu renunți la a te mai gândii la ele. Pune acțiunile ei pe seama neștiinței sau a vârstei, sau a orice te ajută să accepți lucrurile așa cum sunt pentru că punându-ți în continuare întrebări îți va fi mai greu, iar răspunsuri tot nu vei avea.
    Odată cu trecerea timpului vei primii tot ce meriți, iar lecții acumulate în tot timpul de până acum vor fi cele care te vor ghida. Întoarce-te în trecut doar pentru a învăța din el nu pentru a-l retrăi.

    1. Atâta timp cât cuvintele sunt cele potrivite pentru descrierea a ceea ce a fost, nu sunt de prisos, însă nu mă ajută mai mult decât mă amăgesc. Sunt de acord că timpul este cel mai bun medicament, doar că nu ştiu în ce măsură şi cât de plăcut şi nesimţit face ca dorul, durerea şi iubirea, să treacă. Până la urmă, tot ceea ce simt, este alegerea mea, iar alocarea momentelor pentru restabilirea nivelului de sentimente este strict o luptă pentru mine, pentru că foarte uşor, pic în derivă.

      Îţi mulţumesc,
      Vlăduţ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *