Tu eşti romanul meu

Citeam zilele acestea pe Hyperliteratura că “Primul roman pe ca-l scrii nu se uită niciodată” şi această afirmaţie m-a inspirat, pe linia gândurilor mele despre tine.

Îmi amintesc şi acum cât de nerăbdător eram să te cunosc. Încă de când aflasem că în echipa noastră se va alătura o fată pentru o scurtă perioadă, mă întrebam dacă ar fi vreo posibilitate să mă îndrăgostesc. În acelaşi timp eram sceptic şi ironic cu mine, până a sosit ziua punctului culminant. Eram la biroul meu, înconjurat de două mese şi echipamente IT, când, la un moment dat ai deschis uşa şi ţi-ai făcut apariţia. Erai foarte sexy îmbrăcată şi nu mi-am mai putut lua gândul de la tine, din acel moment. Am făcut cunoştinţă şi de atunci, foarte entuziasmat, eram tot un zâmbet. Nu ţi-am recunoscut niciodată, dar am luptat foarte mult cu mine pentru a-mi face curaj să vin la biroul tău şi să îţi spun ce ai de făcut. Din momentul în care am schimbat primele cuvinte, am simţit că personalităţile noastre vor rezona. Nu m-am înşelat. Magia şi pasiunea s-au manifestat încă din primele conversaţii atât în cele faţă în faţă, cât şi în cele virtuale. Recent le-am recitit şi eram ca doi poli de magnet opuşi, se vede cum se manifesta dorinţa şi încercarea subtilă a acesteia de a se exprima.

Îmi place să vorbesc mereu despre prima noastră întâlnire, acea ieşire nedumerită în nicăieri, de la care am ajuns în Parcul Poporului. Doar ce ne-am plimbat, apoi am rămas pe o bancă. Am început să povestim şi să aflăm lucrurile ce nu au fost spuse până atunci. M-a surprins faptul că îmi păreai aşa de familiară şi pe măsură ce îmi spuneai despre tine, tot mai multe doream să aflu şi tot mai mult îmi era revelat că tu eşti persoana pe care eu să o fac fericită, să o iubesc, şi cu care să împart toate lucrurile. Am păşit apoi, mai departe, spre o altă bancă, ceva mai retrasă, unde am continuat conversaţiile. Timpul stătea în loc, ochii tăi mă priveau tot mai intens, iar seara şi liniştea ne-au creat atmosfera la care am tins întotdeauna. Tu ai completat perfect momentul.

Relaţia noastră sentimentală era începută de ceva vreme, doar că nu ne-am dat seama. Şi acesta nu este un lucru rău sau bun, este un lucru ce ne făcea fericiţi. Am intrat mai apoi în acel joc al “Te iubesc!”-ului şi ne tot tachinam unul pe altul cum că eu sau tu, îşi va recunoaşte primul iubirea. Pe atunci noi nu aveam nici cea mai mică idee că relaţia va avansa rapid şi frumos. În momentul în care ne-am recunoscut iubirea sinceră, nu a mai contat acel joc în care intraserăm. Te doream mereu alături, erai prima persoană la care mă gândeam imediat după ce mă trezeam; înainte de a vedea lumina zilei ochii mei vedeau doar chipul tău; toate florile din lume îmi aminteau de tine; fiecare clipire îmi aducea un zâmbet pentru că te aveam mereu în gând şi astfel te revedeam cum mă priveşti… ca prima dată.

Sunt zile în care stau la birou şi privesc, acum în gol, locul în care erai în primele zile în care ne-am văzut, iar eu îţi urmăream subtil, printre monitoare (aşa cum mi-ai exprimat tu în acea scrisoare după o lună de relaţie), fiecare mişcare şi fiecare reacţie. Am primit în final răspunsul la întrebarea mea ironică: da, a existat posibilitatea să mă îndrăgostesc, am făcut-o, iar acum, mult mai mult de atât, te iubesc. Trăiesc momentul în care îmi dau seama că suspansul privirilor noastre de atunci, sunt printre cele mai frumoase amintiri. Clipele de atunci şi efemeritatea lor, atât de frumoase prin simplitatea lor, acum îmi sunt motive pentru care sunt mândru că le-am trăit cu tine.

Mai ştii? Ţi-am promis că nu voi pleca niciodată. Şi, mai frumos de atât, mai ştiu că şi tu mi-ai promis asta, însă n-am s-o spun. N-am să spun nici despre toate promisiunile noastre care acum aşteaptă nerăbdătoare ca noi să fim din nou şi să ne bucurăm de fiecare secundă împreună trăindu-le. Într-o zi vom face toate acele lucruri şi nimic nu ne va opri. Şi nu vreau ca tu, nici măcar, să te gândeşti că sunt vise deşarte. Vreau doar să ai încredere. Încredere că toate lucrurile pe care le doreşti, te doresc şi ele pe tine la un moment dat; să nu pierzi din vedere lucrurile importante în pofida celor trecătoare şi când spun lucruri importante, mă refer la tine. Toate se vor epuiza şi se vor aranja în aşa fel încât să apară altele care să te distragă şi să te ţină în acelaşi cerc, însă ţine de tine, alegerea: fie trăieşti cu supărare pe lucrurile fără importanţă, fie te concentrezi asupra ta şi a fericirii tale. Dacă îţi doreşti cu adevărat un lucru, vei găsi o soluţie. Dacă nu, vei găsi o scuză.

Eu ştiu că poţi, eu am încredere în tine şi te susţin cum pot mai bine. Nu vreau să intru mai mult în cuvinte pentru că nu vreau să risc să îţi stric echilibrul. Eşti o persoană minunată şi prin asta, vreau să mă asigur că mai vezi încă o dată scris acest lucru de la mine.

Tu eşti primul meu roman de dragoste pe care îl scriu… şi îmi doresc atât de mult să am plăcerea să-l continuăm.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.