Tot îngândurat…

Profesoara mea de limbă şi literatură română din gimnaziu ne spunea că Mihai Eminescu, toată viaţa lui, a trăit cu regretul faţă de trecerea timpului şi comparaţia de neegalat dintre om şi natură, astfel că omul trăieşte o singură viaţă şi îmbătrâneşte pe când natura se regenerează şi este în permanenţă tânără.

În ultimii ani nu am uitat spusele dânsei şi mă tot gândesc şi eu la asta. Nu mai este mult din vara asta şi se va termina. Cu fiecare an, mai ales vară care trece, regretul meu creşte. Zic vară pentru că numai pe timpul verii pot face tot ceea ce vreau. Vara se regăsesc vechiile prietenii cu care se reia şirul întâmplărilor de neuitat. Fiecare vară are povestea ei, însă pentru mine, pe moment povestea acestei veri nu o văd decât în regretul că nu mai fac ceea ce am făcut verile trecute. Atâta plăcere de a copilări cu vechii prieteni prin toate colţurile satului este acum o amintire frumoasă. Inevitabil devine nostalgic. Dornici de lucruri noi, inocenţi, feriţi de o viaţă complicată, ne petreceam fiecare zi cu diferite lucruri. Uneori le reluam şi le găseam din ce în ce mai interesante ca la început.

Nu este vina mea în totalitate că nu se mai întâmplă asta. Nu-i vina mea că acum suntem distraşi de lucruri fără de care nu putem trăi, de responsabilităţi şi obligaţii. Acum avem mai multă seriozitate şi mai puţin spirit de aventură, motiv trist care mă lasă moale.

Când eram mai mic, pe vremea asta, în miezul zilei eram departe de casă. Cu emoţii dacă încălcam vreo proprietate privată, fericiţi dacă găseam ceva interesant sau distraşi de diferite jocuri pe care le inventam pe moment. Nu ştiam ce-i aia rutină chiar dacă aveam sau nu parte de ea. Acum, însă, stau acasă, la calculator sau cu ceva ocupaţii afară. Au apărut pe parcurs alte priorităţi de care mă ţin să le termin şi să dispară, chiar dacă acestea sunt de câţiva ani legate de mine.

Dacă îmi zice sora mea să mă joc cu ea, nici nu o bag în seamă. E trist că aşa lucruri frumoase din copilărie să nu mai prezinte o plăcere pentru mine, lucruri care odată erau de nelipsit.

Sunt multe lucruri care şi-au pus amprenta asupra gândirii omeneşti. Sigur că nu se poate ca la vârsta asta să mai ai gândul la joacă, la timp de zburdat cu prietenii, dar simt că au trecut toate. Au trecut foarte repede şi mă tem că nu am profitat destul de ele. Poate dacă m-aş gândi şi mai mult şi aş realiza că uneori le-am dat cu piciorul, gândul ar fi şi mai trist. Ca a doua şansă care nu-ţi este dată niciodată. Deja este prea dureros.

Mă gândesc că poate, momentele astea pe care le trăiesc acum, mai târziu, mâine, vara asta, vor avea ceva special în viitor, când mă voi gândi la ele, care să-mi arate că şi ele au fost parte din momentele despre care am vorbit mai sus.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

2 thoughts on “Tot îngândurat…

  1. fiecare are viata cum si’o face. eu voi incerca sa fac astfel incat atunci cand voi imbatranii sa nu am prea multe regrete.
    iar la eminescu a fost, din cate stiu, foarte complicat… urmarit fiind mereu, femeia ce o iubea nu il baga in seama si ideile lui fata de oameni si religie – toate astea ar duce orice om in depresie. cel putin eu la asta ma gandesc.

  2. Nu prea mai vad eu ca natura este asa nemuritoare, cam se distruge mediul in care traim, e putin de domeniul imaginar sa credem ca toate is nemuritoare insa nu si noi…
    Sa fim sinceri cu noi, si sa privim frumusea ce se distruge de la an la an si abia atunci sa spunem daca chiar toate is nemuritoare…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *