Toamnă… tot despre ea îţi spun

Astenia de toamnă a venit odată cu gândurile la femeia asta minunată. După un an, mi-am dat seama că iubesc dimineţile cu ceaţă şi răcoroase până-n măduva oaselor. Pentru că am trăit intens momentele în care devreme plecam de lângă corpul ei fierbinte, sărutându-i pe nesimţite, buzele, obrazul şi somnul dulce, zâmbea fermecător, ieşeam mai apoi în plină dimineaţă pentru a rătăci pe băncile facultăţii, tot cu gândul la ea, şi mă întorceam în târzie seară, în aceleaşi îmbrăţişări. Sunt afectat! Nu îmi dau seama dacă într-un mod bun sau rău. Aceleaşi multe lucruri, locuri şi oameni îmi aduc aminte de ea. Şi mă cuprind emoţiile de fiecare dată.

Două sau trei zile au trecut, de când mi-am luat din timpul meu şi am zis ca după job, să lungesc călătoria cu tramvaiul, pentru a ajunge în parcul în care m-a sărutat, la ultimul apus al verii şi la prima frunză căzută a toamnei. Sau pur şi simplu a unei veri târzii. Gândurile la reacţia revederii acelui parc, au golit tramvaiul de persoane şi am trăit singur împrejurările; am fost surprins de imaginea noastră, de atunci când ne-am revăzut, după ce drumurile noastre au luat două curbe diferite. Am îmbrăţişat-o strâns, am zâmbit şi am lăsat-o să plece.

Am coborât singur în staţie, iar acolo nu mai era nimeni. Paşii îşi păstrau mersul lin spre locul mult aşteptat de revedere, iar emoţiile creşteau tot mai mult. Mă apropiam de banca în care sufletele noastre rătăcite s-au întâlnit. Zâmbetul era tot mai vizibil, iar bucuria se apropia de cea pe care o aveam când eram amândoi acolo. Inima ar fi vrut să sară din pieptul meu şi să fie prinsă de către ea, aşteptândă pe acea bancă, doar că acolo nu era ea. Şi nici eu. Stăteam şi o priveam. Era aceeaşi bancă, poate puţin mai neîngrijită. Am păşit, am zâmbit din nou, mi-am lăsat rucsacul şi m-am aşezat în acelaşi loc în care am stat lângă ea în augustul anului trecut. Aş fi vrut să o văd din nou acolo şi să îmi zâmbească. Aş fi vrut să îi pot ţine mâinile-ntr-ale mele, să îi simt pielea fină şi să o luăm de la capăt. Copacii dimprejurul băncii şi-au arătat compătimirea prin frunzele pe care le lăsau încet pe lângă mine. Nu am putut fi trist, pentru că momentele pe care le-am trăit atunci alături de ea, le-am trăit din suflet, sincer şi frumos şi s-au conturat pe viaţă, în sufletul meu. Este amintirea mea. Ea este amintirea ce-mi aduce lacrimi dulci.
Am mai rămas câteva momente acolo, privind pământul un pic umed de la brumă, iarba, frunzele parcă mai triste, clădirea de lângă parc şi oamenii care treceau şi nici nu mă vedeau cum stau acolo lângă femeia asta minunată, din amintirea mea.

Am îndrăznit să mă ridic şi să parcurg drumul înapoi spre cămin, acelaşi drum pe care am mers atunci prin parc, ţinând-o timid de mână. Acum nu mai eram noi, ci doar eu, pe drumul nostru de atunci. Atingerea ei îmi lipsea, prezenţa mea nu avea sens fără ea şi fericirea mea o lăsasem în urmă… pe banca noastră. Atunci am devenit confuz şi m-am întrebat a cui a fost vina. Am încercat să-mi răspund, doar că am urmat aceeaşi cale ca şi cu celelalte întrebări, fără răspuns sau cu o mie de răspunsuri. Ceea ce este cert este că încă scriu despre ea şi încă am aceleaşi sentimente. Îmi lipseşte! Am convenit, mai apoi, ca vina să nu fie un lucru de urmărit, pentru că situaţia actuală nu este ceva făcut din răutate, ci din raţionament.
Am părăsit într-un final amalgamul de gânduri despre ea, m-am concentrat asupra gândului că eu îmi doresc ca ea să fie fericită, pentru că o iubesc şi că viaţa mea va merge-nainte, dar era mai frumoasă cu ea. M-am oprit din drumul meu pentru câteva secunde, m-am întors şi am mai privit încă o dată drumul nostru. Atât de luminat şi colorat de frunzele toamnei era! Şi fiecare frunză de pe el, este o amintire de-a mea, despre ea. Atâtea sute!

Am stat şi m-am gândit la ea şi la noi, de mai multe ori, în mai multe zile şi în nopţi. Viaţa a fost grea în ceea ce priveşte trecutul şi dragostea noastră. Dar dacă nu ar fi fost grea, unde ar fi fost frumuseţea? Îmi lipseşte! Şi am s-o mai simt de mii de ori. Am reflectat şi am încercat să privesc din alte unghiuri situaţia, dar mereu am ajuns în acelaşi punct: am iubit-o cu tot sufletul, inima şi fiecare parte a corpului meu. Ceea ce mă încântă este că încă o fac, iar ceea ce mă întristează este că nu mai am şansa să arăt asta. Îmi lipseşte! Şi lecţia învăţată este că viaţa nu trebuie trăită cu regrete; mai degrabă cu zâmbetele amintirilor. Mult mai mult contează pentru mine, cum am trăit toate momentele şi clipele alături de ea, decât orice mi-ar spulbera acum sufletul, când ea nu mai este lângă inima mea.

Când mă simt înfrânt, mă gândesc că am pierdut-o pe ea, că acum îmi lipseşte, dar eu merg mai departe inevitabil; şi astfel, orice altă înfrângere din viaţa mea, fiind neînsemnată, nu mă mai poate seca. Îmi lipseşte – am devenit mai puternic.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

3 thoughts on “Toamnă… tot despre ea îţi spun

  1. Stiam, ca intr-o zi iti va fi bine! Si mai stiam ca ziua aceea nu este prea departe!
    Acum, ma bucur sincer pentru tine si pentru tot ce ai reusit sa faci. Nu stiu daca tu iti mai amintesti, dar eu o fac. Candva, demult, visai la viata pe care o ai acum. Tot ce ti-ai dorit vreodata de la oameni si de la tot ce este in jur, ti-a fost intins cu multa dragoste.
    Chiar daca nu ti-am vorbit o perioada lunga de timp, te-am urmarit mereu din umbra, ti-am fost mereu aproape cu gandul si cu sufletul si ti-am dorit mereu binele.
    Te imbratisez cu drag!

    1. Îți mulțumesc pentru încrederea în mine și pentru frumusețea oferită prin cuvinte. Au fost multe lecții, în toate cele prin care am trecut până acum. Mi s-a demonstrat mereu că oamenii vin și pleacă și că fiecare își lasă impactul asupra vieții mele, mai mult sau mai puțin. Visele se îndeplinesc și se simte cum cresc tot mai mult.

      Știam că am lăsat în urmă un om frumos, care va ajunge la raționament și va conștientiza toate cele dobândite.
      Îți mulțumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *