Înapoi cu o lună

banner

Este foarte ciudat, ca după o lună şi ceva să revin şi să scriu pe blog. Nu a fost vorba de lene sau ceva, ci am avut de treabă lucru. Una cu două fac nouă, aşa că cu puţin timp în urmă mi-am început şi eu vacanţa, cel puţin acum se simte. Nici nu ştiu cu ce să încep, dar să mai termin?

În primul rând, tot stresul din lume a fost pe capul meu cu examenul de bacalaureat. Am început prin proba orală la Limba şi literatura română (asta prin iunie, ăhăăă) peste care am trecut cu emoţii frumoase, pot spune chiar cu “Emoţii din literatură“. A fost o plăcere să am o ultimă discuţie cu doamna profesoară şi colegul dânsei chiar despre blog. Mi s-a părut o uşoară ironie ca subiectul extras de mine să fie tocmai despre internet şi bloguri. Am zâmbit, la fel şi domnii ştiind că am un blog şi ne-am împărţit idei şi recomandări despre jurnalele online. În final am ieşit tot cu zâmbetul pe buze din sală şi am respirat uşurat.

Mai apoi a urmat proba la limba engleză care m-a nemultumit puţin pentru că rezultatul la textul audiat a fost puţin peste un total eşec al meu. Nu mă aşteptam să iau un calificativ asemenea şi mai ales acolo. La restul probelor totul a fost ok.

La competenţele digitale, de asemenea, am avut un rezultat foarte bun, ce-i drept puţin sub aşteptări, dar mulţumitor total. Nişte cerinţe pentru pachetul Office şi alte câteva din jurul ariei Windows 7 şi internet nu m-au oprit să punctez la 98.

Probele care într-adevăr au fost de preţuit pentru rezultatul final, au fost cele scrise. Am început, după cum se ştie, la Limba şi literatura română. Un subiect ca pentru matematică-informatică, mi-a pus puţin probleme la partea a treia, suficient cât să obţin punctajul respectiv. Mă bucur că până la urmă a fost şi aici binişor. Apoi, proba la matematică a fost pe placul meu. La cât m-am rugat şi am sperat ca subiectul să fie la fel de usor ca la olimpici, nici nu mi-a trebuit mai mult. Aici însă punctajul obţinut a fost surprinzător. Vreau să spun că mă aşteptam la mai mult, dar ce pot face? Asta este.

Informatica a fost proba la care mi-am pus problema unei contestaţii. Cu toată pregătirea săptămânală pe care am făcut-o de un an şi ceva înainte de probă, nota a fost chiar sub aşteptări. Am recurs la contestaţie şi după asta, a fost o dezamăgire totală. Am obţinut cu 0.1 mai puţin faţă de cât a fost iniţial. Bineînţeles, nota finală a rămas cea iniţială, spre bucuria mea, până la urmă.

Toate emoţiile şi fiorii pe care mi le-a dat examenul de Bacalaureat au fost cu adevărat autentice. În dimineaţa în care se afişau rezultatele, cu părinţii în faţa liceului, colegii şi eu cu inima în dinţi aşteptam nerăbdători. Tresăream la glumele colegilor când auzeam “Iaa! Gata!” şi întorceam repede capul spre geamurile unde se presupunea că o să apară rezultatele. A fost plăcut să fac şi eu asta şi să mă răzbun puţin, dar nu am fost atras mai mult de un minut pentru că începeam din nou să mă gândesc la rezultate. Stând pe scările liceului, am reuşit să gust şi din puţină nostalgie despre vremurile trecute. Nu că aş fi avut eu cine ştie ce viaţă de liceean, dar a fost totuşi o despărţire de nişte persoane speciale sau mai puţin din viaţă cu care am trăit 4 ani pe băncile liceului.

A urmat, după cum am şi acţionat, perioada contestaţiilor şi apoi sfârşitul sesiunii iunie-iulie a examenului de Bacalaureat. Nu m-am gândit niciodată că sfârşitul liceului ar fi putut însemna şi sfârşitul unei relaţii de prietenie în felul în care a fost. Am anticipat că tot finalul va fi trăit din plin până când va interveni inevitabilul, însă am anticipat greşit, venind mai devreme. Despre asta nu vreau să vorbesc şi probabil nu voi vorbi niciodată, părerile îndreptăţite fiind în egală măsură de ambele părţi.

După toată nebunia asta, a urmat împărţirea diplomelor, dosarelor şi altor chestii plictisitoare pentru care a trebuit să pierd vremea la liceu pentru ele. Pe lângă asta au mai fost alte câteva drumuri la liceu pentru câte o adeverinţă, o foaie matricolă, şi aşa mai departe.

Prima zi în care m-am întâlnit cu universitatea la care voi studia, a fost pe 23 Iulie, momentul în care m-am înscris, dar până acolo am mai trecut eu prin nişte emoţii de ziceam că sunt bun pentru sesiunea din toamnă. Toată chestia a fost când m-am interesat (nu prea din timp, ce-i drept) de de actele pentru înscrierea la Facultatea de Matematică-Informatică din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara. Am plecat de la pasiunea mea pentru programare şi pe parcursul a aproape 12 ani de învăţământ, am ajuns la concluzia că vreau şi îmi place la nebunie informatica, deci voi merge şi la facultate pe informatică. Zis şi făcut. În ultimii doi ani de liceu nu am reuşit să îmi stabilesc diferenţele dintre facultăţile în care se studiază informatica şi m-am lăsat convins de numele acestora. Facultatea de Matematică-Informatică, specializarea Informatică m-a inspirat şi m-a făcut să cred că acolo este locul meu, nefiind cineva care să îmi spună clar unde şi ce se studiază exact. Asta a fost o frustrare de-a mea pe o lungă perioadă de timp până în momentul în care am ajuns în judeţul Caraş-Severin la nişte rude (pentru înscrierea la Universitatea de Vest din Timişoara).

Revenind la “interesarea mea pentru actele de înscriere” acasă fiind şi căutându-mi certificatul de naştere (probabil cel mai preţios act pentru înscriere – n-am de unde şti) am ajuns pe internet să caut informaţii despre cum să îl refac. Da, l-am declarat pierdut şi am bătut un drum până la Craiova pentru a-l reface.

Am ajuns la Starea civilă şi încă de la intrare se observa clar o mulţime de cel puţin 60 de persoane aşteptând afară. Pentru ce?! Nu ştiam. Am îndrăznit să intru cu tatăl meu în curtea respectivă şi iniţial m-am bucurat să aflu că cei care stăteau acolo nu erau pentru aceeaşi problemă ca şi a mea. Biroul pentru probleme cu certificatele era ceva mai retras, încă închis în jurul orei 7:30. La intrarea în clădirea respectivă mai erau câteva persoane, printre care un tip de vârsta mea, ceva mai plinuţ şi cu un tupeu de foarte bun simţ care era în aceeaşi situaţie ca şi mine: “Ia-l tată de unde nu-i!”. Băiatul ne-a povestit toată zarva prin care a trecut cu o zi în urmă, trebuind să se afle printre cei peste 60 de oameni, aşteptând la o coadă infernală să plătească o taxă de numai 2 lei, o taxă fără de care nu putea continua procesul de schimbare al certificatului de naştere. După asta m-a descurajat enorm spunându-mi că certificatul se poate elibera cam într-o săptămână, perioadă în care se termina şi mama lor de înscrieri la orice facultate.

Atunci m-am văzut ca un absolvent de 12 clase picat la examenul de Bacalaureat. Nu mai avea nicio importanţă nota de la Bac, nicio importanţă toată munca mea. Bineînţeles m-am grăbit cu concluziile, dar chiar nu îmi permiteam un eşec ca ăsta şi să fiu ghinionistul din sesiunea din toamnă.

A sosit o doamnă cochetă şi foarte sociabilă şi a deschis camera în care am intrat toţi cei 4, 5 care eram acolo aşteptând de vreo 30 de minute. Am aflat că dânsa este chiar de la ghişeul pe care îl căutam. Am fost înştiinţat în legătură cu toată procedura şi ca să mi se înfrumuseţeze ziua cu câteva zâmbete, am aflat încă o dată că lumea-i mică: doamna respectivă este de origine chiar din localitatea mea. Nu a fost mult până să afle şi tatăl meu asta şi deja ziua începea să fie mai bună. Am fost favorizat prin faptul că doamna respectivă mi-a spus că pot reveni la ora 15:00 pentru a-mi ridica certificatul şi apoi am plecat fericit. Zis şi făcut. Eram pregătit pentru înscriere.

Peste o zi sau două, am plecat din nou de acasă, cu gând de drumeţie până în judeţul Caraş-Severin la nişte rude, la care am stat o săptămână şi ceva. A fost o mare schimbare de planuri în momentul în care mătuşa mea mi-a adus la cunoştinţă faptul că nu Universitatea de Vest este ceea ce îmi trebuie, ci Universitatea “Politehnică” Timişoara, Automatică şi Calculatoare. A fost moment de cumpănă pentru mine, fiindcă ziua următoare urma să merg la Timişoara pentru înscriere. Dosarul pe care îl aveam pregătit era pentru Universitatea de Vest şi am avut foarte puţin timp să îl reorganizez pentru Politehnică, mai ales stresat fiind pentru că nu aveam nişte copii legalizate la diploma de Bacalaureat şi foaia matricolă. Am mers apoi, a doua zi la Timişoara şi cu greu am păşit în universitate. Am găsit locul unde se efectuau înscrieri şi spre surprinderea şi bucuria mea nu a fost nicio problemă. Am primit legitimaţia pentru proba de admitere, apoi am plecat înapoi în Caraş-Severin. Ce să fac, ce să nu fac până pe 23 Iulie (proba de admitere la matematică – mai erau 4 zile), ce mi-a venit mie, am luat şi am studiat siteul oficial. Am găsit probleme pentru admitere, informaţii despre facultate şi materiile care se studiau.

Nu aveam de ales. M-am apucat şi am început să lucrez la matematică pentru admitere. Ore în şir am stat şi am studiat analiză, trigonometrie şi algebră. Şi tot aşa până în ultima zi, înainte de proba mult aşteptată. Cu emoţii şi mai mari, am revenit de această dată în Timişoara şi într-un final am ajuns în sala de examen. Încă 69 de elevi erau în sală cu mine, împreună cu 6 profesori universitari (cred) care ne-au coordonat şi îndrumat în orice problemă şi întrebare am avut înainte de probă. Totul a fost foarte bine pus la punct, subiectele au fost primite exact la timp, instrucţiunile pentru rezolvare erau deja explicate pe tablă şi toată atmosfera a fost una clar academică. Timp de 3 ore am stat cu capul în ciorne şi în foaia de examen şi mi-am rezolvat entuziasmat şi parcă puţin timid problemele. Emoţiile nu au încetat să apară nici după ce am terminat proba scrisă la matematică. Ni s-a spus că lucrările vor fi controlate după ce va fi predată şi ultima. Am rămas cu toţii în sală şi în ritmul aceleiaşi organizari, s-au corectat şi lucrările. Acolo am crezut că o să mă pierd de tot. Înainte să intru în sala de examen, mi-am citit numele pe uşa de la intrarea şi pe lângă mine erau maxim 5 alte persoane care aveau numele începând cu litera “I”. Ei bine, în momentul în care se strigau elevii pentru a le corecta lucrările, ştiu foarte bine că am auzit în jur de 20 cu “I” înaintea mea. Lucrul ăsta a fost culminant pentru mine, emoţiile aproape nemaifiind stăpânite. Într-un final am fost chemat în prima bancă pentru a mi se corecta lucrarea. Bucuria a fost să aflu că am greşit doar 3 dintre cele 12 probleme, dar punctajul a fost cam mic. Am obţinut 73 de puncte din 100 şi media generală a fost în final una care să îmi redea încrederea şi entuziasmul pentru alegerea pe care am făcut-o pentru facultate, după ce mătuşa mea mi-a redeschis ochii larg. A urmat apoi perioada de apoape o zi, perioadă în care s-au centralizat punctajele şi rezultatele finale. Am mers a doua zi pentru a afla la ce am intrat şi pentru a-mi confirma locul. Bineînţeles şi de această dată lucrurile au fost în favoarea mea. Am ajuns din nou la universitate şi printre ceilalţi viitori studenţi care îşi căutau numele pe listele afişate pe geam, m-am strecurat însă nu am reuşit să mă găsesc. Mătuşa mea a fost ceva mai ageră şi mi-a făcut un bine spunându-mi că am intrat la Ingineria sistemelor, Calculatoare şi Tehnologia informaţiei. Am mers apoi să-mi confirm locul, am mai stat ceva timp la o coadă pentru a plăti taxa de înmatriculare şi în final am fost prima dată felicitat ca student al Universităţii “Politehnică” Timişoara de către doamna care se ocupa de confirmări. Înainte de asta părinţii, surioara şi mătuşa mea, şi-au exprimat încântarea înainte de a-mi confirma locul prin felicitări, îmbrăţişări şi emoţii.

Încă de la înscriere şi până la confirmarea locului, toate procesele au decurs cu stricteţe şi o organizare ce nu am mai întâlnit niciodată.

Mă bucur în final că am terminat 4 ani de liceu, de aventură prin viaţă, de încercarea de a deveni om, de sarificiile pe care le-am făcut, de lucrurile şi persoanele pe care le-am pierdut, de suferinţele pe care le-am avut şi mai ales, de munca pe care am depus-o şi curajul pe l-am avut pentru a continua. Toate astea au avut roluri importante în definirea caracterului meu şi conturarea viitorului. Mulţumesc tuturor acestora şi nu numai. Sper, ca de fiecare dată când voi avea ocazia să mă reîntâlnesc cu toate astea, să le mulţumesc.

Oficial, de pe data de 25 Iulie mi-am început adevărata vacanţă.

Draga mea, fără supărare!

Îmi cer scuze, înainte de toate, pentru titlul acestor rânduri, ca şi acum câteva luni bune, când ţi-am scris acea scrisoare şi am început cu acel cuvânt pe care nu-l placi, “Dragă…”, scrisoare în care ţi-am vorbit despre toate cele ce ai început să schimbi la mine.
În primul rând, nu ştiu cum aş începe. Mesajul primit de la tine a venit pe neaşteptate. Încă o dată ai reuşit să ajungi în adâncul sufletului meu şi să-mi trezeşti melancolia, dorul vremurilor bune, copilul din mine, naivul pe care l-ai cunoscut pe 9 Octombrie 2011, visătorul care sunt şi nu în ultimul rând, prietenul tău, doar din câteva rânduri.

Sunt disperat! Simt cum îmi tremură mâinile şi mă gândesc că trebuie să termin cât mai repede ceea ce am de spus, pentru a nu fi prea târziu, însă timpul aici nu îşi are rostul. Chiar dacă ştiu asta, tot teamă îmi este.

Gândurile mele, acum, nu sunt într-o ordine. Vreau să-ţi spun atâtea, să îmi cer iertare, să te strâng în braţe, să nu mai existe negativ şi să nu ne gândim la nimic altceva. Mi-ai spus că “Iubirea, <<Asemenea unui chirurg al sentimentelor, m-ai operat cu degetele tale îndemânatice şi-acum mi-e mai bine.>>”. Nu mi-e mai bine. Am imaginea ta plecând, îndepărtându-te de mine, detaşându-te de noi. Vreau să ştii că nu îmi doresc asta, mai ales pentru ceea ce ai făcut, ceea ce ai fost şi eşti pentru mine.

Trebuie să am ocazia să-ţi vorbesc fără alte reţineri şi să-ţi spun lucruri care mi-au inspirat ură, frică şi obsesia de a nu te pierde. Eu cred că sentimentele astea urâte au făcut din mine alt om, copilul care s-a schimbat în tot timpul ăsta – şi nu ştiu în cât de bine, la fel cum nici tu nu ştii.

Din “Aer cu diamante” mi-ai mai spus despre fericire că “m-am operat pentru tine, m-am îmbătat pentru tine”. Cum poate fericirea să îşi găsească locul aici? Sunt trist, emoţionat, tensionat.
Când am deschis mesajul de la tine şi am citit primul rând, inima a început să-mi bată şi mi-am zis că tot ceea ce am făcut în ultimul timp, de fapt ceea ce nu am făcut în ultimul timp, ne-a afectat pe noi ca prieteni. Nu îmi amintesc să-ţi fi spus că am ajuns la concluzia că prietenia, mai ales a noastră, este mai presus de toate, mai ales de iubire şi alte sentimente. Ştiu că înţelegi, ca întotdeauna.

Eu îţi spun că nu s-a întâmplat nimic cu noi. Hai, te rog, să credem că timpul âsta în care nu am comunicat a fost doar o pauză a noastră pentru a reflecta şi a ne observa percepţiile ce le-am mai căpătat cu toată agitaţia asta de sfârşit. Tot ce simţi acum, este din vina mea. Niciodată nu ai fost distantă faţă de mine. Absolut. Eu am fost închis şi nu am vorbit cu tine. Vina este a mea în totalitate, aşa că nu vreau să te mai gândeşti la cauzele stărilor tale. Eu sunt cel rătăcit în continuare şi tot eu sunt cel care o să ne scoată la capăt teferi. Vreau să fii de acord cu mine în această privinţă.

Pauza asta, sper din tot sufletul să fie doar o pauză care să ne apropie şi mai mult şi în ciuda acestor momente, să ne regăsim şi să fie totul ca nou: sufletele noastre “lipite”, aşa cum ai zis tu, “erau”. Schimbarea mea a venit într-un final pentru că mi-am dorit-o în fiecare moment. Pot să spun acum că în afară de relaţia cu tine, această schimbare nu îmi afectează nici un simţ, ori sunt eu incapabil de a-mi analiza stările sufleteşti.

Cu tine am făcut tot ceea ce am avut de gând astfel încât să fii fericită, m-am îndurat să accept mici situaţii jenante (doar pentru că sunt eu timid), să îţi arăt ceea ce înseamnă fericire pentru mine, să guşti din melancolia dulce pe care o savurez în momentele mele de singurătate şi alte lucruri mici care ţi-au adus măcar zâmbete. Te-am răsplătit cu orice lucru am considerat că este o răsplată indiferent pentru ce. Şi pentru un zâmbet de-al tău. Şi pentru asta m-am simţit fericit, fără să aştept altceva în schimb, doar prietenia ta sinceră şi inocentă.

Ţi-am promis şi ţi-am făgăduit că vom fi întotdeauna cei mai buni prieteni împreună. Nu vreau ca acum să înceapă momentele de despărţire. Şi dacă despărţirea ar fi, să nu o lăsăm spontană. Avem nevoie de cuvinte dulci pentru ea şi încă nu le-am învăţat pentru asta, aşa că, avem nevoie de un refresh, de asemenea, împreună.

Tot tu mi-ai mai spus:

Am învăţat că indiferent de cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Acum, vreau să cred că ţi-am greşit din nou prin faptul că iar nu am vorbit cu tine şi te-am lăsat singură, iar “Tu, caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă.” să mă ierţi din nou.

Aş putea să încep să zâmbesc şi să spun că mai am lucruri pe care trebuie să le fac cu tine, că visele nu ni s-au împlinit aşa cum ne-am promis, că eu nu am presimţit vreodată o astfel de despărţire şi că îmi doresc foarte mult ca toate aceste cuvinte să ne verse lacrimile care s-au strâns şi să ne lase sufletele doar cu dorinţa de a mai fi la fel ca înainte şi îndemul de a continua. Lucruri mai sunt de spus şi aş prefera din nou din tot sufletul, să le spun în timp ce privesc sincer şi duios cele două lumini care au încercat din toate puterile să mă facă om şi acum sunt pe drumul cel bun spre împlinirea acestui ideal. Şi nu numai acele lumini, ochii ăia mici care în fiecare dimineaţă alături de un zâmbet de-al tău, mă fac să respir adânc şi să uit că ziua poate fi una grea.

Dorul tău mă face să mă simt iubit şi nu este un lucru rău deloc. Faci mica greşeală să crezi asta. Ceea ce simţi este un sentiment foarte dulce şi rareori îl am. Şi ghici de ce? Pentru că mereu mă găseşti încercând să ajung la el şi rapid îmi scoţi ideile de de a tinde spre singurătate, zâmbetul meu, parcă nebun după tine, mă copleşeşte cu apariţia lui pe figura.

Cum nici începutul nu am ştiu să-l scriu, finalul poate fi unul sec şi puţin semnificativ. Fiecare cuvânt l-am ales şi ţi l-am scris ca tu să-l citeşti şi să ai impulsul că nu s-a întâmplat nimic, doar am uitat puţin de noi. Te rog, în final, să nu te întristezi sau dacă ai făcut-o, revino-ţi şi trage-mă repede în lumea ta colorată. Nu ne-am greşit, nu am făcut lucruri rele şi de aceea nu îşi au rostul cuvintele grele de a ne separa.

Hai să continuăm să visăm împreună, pentru că ştii şi tu că “Ne făcea să ne întrebăm ce gust avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele.”

Cu dulci gânduri pentru tine, Lavinia,
de la Vlad al tău, coleg întâia dată,
prieten pentru o viaţă.

Am ajuns la start

16 Decembrie 2011 – ziua, luna şi anul în care am început să mă exprim pe acest blog. Acea zi înseamnă un start pentru mine ca blogger şi o privire în oglindă pentru sufletul meu. Bune, rele, cred că am gustat din majoritatea şi sunt oarecum împăcat cu mine şi cu ceea ce a putut să-mi rezerve viaţa până în acest moment.

Dacă dau puţin timpul în urmă, redescopăr momentele mele de suspans, trăirile unor dorinţe, schimbări, mici dezamăgiri, întâmplări, emoţii din literatură şi alte lumi,  gânduri de Decembrie, împăcări cu sufletul, uimiri, indiferenţă, evenimente din viaţă, poveşti ale unor necunoscuţi împărtăşite cu mine, vise descrise şi dorite, planuri şi schimbări de planuri,  locuri, plăcerea timpului petrecut cu prietena şi familia, călătorii, amintiri mai ales, păreri despre adevăr şi existenţă, regrete, zâmbete, despre prieteni, despre viaţă, teamă, oglindă pentru mine, sentimente, singurătate, realizări, eşecuri, cărţi, drumuri la întâmplare, valori descoperite, alegeri, nehotărâri, oameni, timp, încurajări personale, blogul meu, iubire şi ură,  pulsaţii, dor şi durere, nostalgie, melancolie, tristeţe, suflet, lupte cu mine şi oameni, tăcere, diferenţe, momente, aşteptări, cuvinte nespuse, posibilităţi, incapacitatea de a mă regăsi, stări, revoltă,  zile, noi orizonturi, poveşti, copilărie, naivitate. Şi în final ajung în Decembrie 2012 prin Cuvinte risipite.

16 Decembrie 2011 înseamnă şi un număr de 172 de articole, 802 comentarii, alte nu ştiu câte pagini şi numere fără importanţă. Personal cred că blogul a avut o influenţă asupra mea, chiar dacă nu îmi dau seama ce fel.

Păi? Mă bucur că am ajuns până aici. Ar putea fi un motiv bun de a continua şi de a învăţa din toate greşelile pe care le-am făcut în acest an. Eventual şi din realizările cu zâmbetul pe bune. Plăcute au fost acele momente 8->. Când am obţinut permisul de conducere, când am avut de câştigat la diferite concursuri din blogosferă, când m-am relaxat, când am visat, când mi-am îndeplinit visele, când am trăit momente remarcabile, când mi-am pus sufletul pe masă, când am participat la evenimente culturale şi sportive, când am ascultat muzică, când mi-am dorit, când am descoperit lucruri importante din viaţă, când am primit palme pentru a mă trezi, când am avut ceva de învăţat din toate, când a ieşit soarele, când am fost încântat de prezenţa Laviniei pe blog, când am primit emoţii, când am vrut să plec, dar am rămas, când am plecat şi m-am întors, când am avut ocazia, când am citit şi am trăit, când am avut ce să discut cu mine şi cu sufletul meu,  când am descoperit că am rămas la fel, când, când şi când.

Şi toate astea au fost pe scurt. Aş fi putut să le descriu pe toate într-un mega articol, la fel cum aş fi putut să le trăiesc pe toate diferit după bunul plac, dar nu am făcut-o. În coninuare rămâne de văzut ceea ce voi face. Voi mai creşte, voi mai visa, îmi voi mai dori, voi mai scrie.

Mă amuză puţin faptul că am ajuns până aici pentru că nu credeam. Acum că am şi văzut asta, clar nu o să mă opresc, indiferent de feedback-ul primit din partea vizitatorilor. Uite că în cele din urmă nu este aşa de important ca cineva să citească ceea ce am scris. Sunt sigur că multe articole plictisesc cititorii, dar pe mine, cele mai multe, mă emoţionează. Sunt ale mele, scrise în momente de singurătate, cu atenţie sporită şi cuvinte alese din suflet. Nu mă poate demoraliza nimeni în această privinţă. Este lucrul la care mă pricep cel mai bine – să scriu despre mine -, chiar dacă nu mă cunosc în totalitate. Voi scrie mereu articole personale.

Şi da, blogul este o versiune îmbunătăţita a vechiului meu jurnal.

Un copil…

Cu o perioadă de timp în urmă, un copil îşi vedea de fericirea lui alături de o viaţă simplă şi o familie la fel de simplă, pe cât de fericită. Nu era nevoie de multe lucruri complicate pentru fericirea acestuia. Zburda toată ziua prin împrejurul casei şi se bucura de fiecare rândunică pe care o auzea ciripind prin vreun pom în care dorea din toată inima să se urce. În fiecare zi găsea căte ceva de făcut, inventa ceva, visa la ceva şi tot zâmbete ieşeau din el. Nu exista grija că mâine va trebui să plece şi să lase toate jocurile lui. Nu exista ură şi ezitări, nu exista răutate. Lumea reală nu era pentru el. Îşi vedea de fericire şi copilărie.

Au existat locuri care i-au rămas întipărite în subconştient şi acum, după câţiva ani, consideră că dacă le vizitează se calmează. A rămas cu gândul că “dacă te spun mamei, o să te certe”. Aşa merge el acolo câteodată şi îi spune acelui loc toate greutăţile. Nu ştiu dacă cineva poate asculta acele cuvinte purtate numai de adierile de vânt şi valurile de apă, dar el sigur se simte mult mai bine. Pe de-o parte tot a rămas copil, prin acele locuri.

Îi este greu să spună că a făcut ultimul dans, tocmai pentru că îi este frică. Dincolo de asta intră fără avertisment realitatea adevărată, cea care loveşte fără milă. Copilul ăsta a trăit cu impresia de mic, că lucrurile şi oamenii pot fi perfecţi. Trăia prin această iluzie şi când apăreau situaţii dezamăgitoare, nu reuşea să-şi dea seama ce este greşit în ecuaţie. Oricum ar fi fost, greşeala era trecută cu vederea şi perfecţiunea era în continuare dominantă pentru toţi, în viziunea lui.

O îmbrăţişare de la mama, o mângâiere de la tata sau nişte cuvinte dulci spuse de ambii părinţi îl făceau să se simtă cu adevărat iubit. Sânul familiei era casa lui absolută. Prietenii erau numai persoanele de care nu se putea lipsi pentru jocurile pe care le practicau. Zilele erau pentru el o nouă provocare, verile erau aceleaşi zile, dar cu mai multe aventuri, iernile erau momentele în care căldura familiei se simţea şi la propriu şi la figurat, iar restul anului erau zile de amintiri şi de planificări pentru următoarele zile.

Din păcate, timpul este la fel pentru toţi şi inevitabilul s-a produs: baieţelul a crescut. Uite-l! Se numeşte Vlad. Mai are de urcat câteva trepte până la linia de start pentru lansarea în realitatea pe care nu a crezut-o grea niciodată. Trăieşte prin amintirea copilăriei. Palme primeşte în fiecare zi şi parcă, parcă începe să se trezească şi să uite tot mai mult de adevăratele valori care erau totul cândva.

Cu greu mai vede lumina de la capătul tunelului, dar important este că o vede. Nu? Norii se adună uneori şi îl lasă acolo. Nu plouă. Nu se risipesc. Rămân intacţi. Aşteaptă o răbufnire a lui care întârzie să apară. Iarăşi din teama lui de a nu lovi greşit ceea ce este nevinovat. Ar vrea o viaţă nouă, să fie independent, să nu ştie nimeni de el pentru că aşa nu ar mai întrista suflete nedumerite şi ar face totul fără nici un regret.

Întrebarea este dacă va reuşi. Clar se gândeşte la asta din cauza copilăriei care i-a mai rămas în suflet, neştiind că picioarele trebuie să ajungă pe pământ cât mai repede. Acum sufletul nu prea are cum să-l ajute. Face şi desface cu propria răspundere şi cu risul de a greşi. Viaţa îi merge înainte, orice ar face. Şi sigur este conştient că dacă a făcut o greşeală care nu se poate îndrepta, nu are decât să se gândească la ziua de mâine. Greşeala rămâne şi pe parcurs se transformă în întrebări fără răspuns şi eventual regrete. Deciziile pe care le ia pe moment pot fi în favoarea sau defavoarea lui şi a relaţiilor sale. Bineînţeles, unele greşeli nu pot fi îndreptate de către el. Acestea rămân la hotărârea lor, lor celor care nu au aceeaşi milă ca şi Vlad al nostru, tipul ăsta care este naiv, ziceam eu în articolul de ieri.

Tot să mai existe iertare, dar ce se va întâmpla data viitoare? Ce influenţă să aibă asta asupra lui? Şi din nou nu mai continui … veşnicele întrebări.

Vine o zi…

În viaţă, când eşti distrus, obosit de încercări în zadar spre atingerea fericirii şi lipsit de orice alte speranţe care să se materializeze, vine o zi când ieşi, poate brusc, din această situaţie şi norocul începe să-ţi surâdă. Atunci începi să îţi faci iluzii, unele dintre ele chiar prinzând viaţă şi observi că lucrurile merg din ce în ce mai bine. Nu mai ai nici o îndoială despre cursul lor, devenind principiu faptul că nimic nu mai poate merge rău, deci în concluzie fericit absolut, liber spre noi oportunităţi şi posibilităţi de a-ţi face viaţă.

Timpul trece, mai câştigi un ban, mai pierzi un prieten, mai dai o tură şi ciclul se repetă până la un moment dat când încet, încet zidul construit de fericirea absolută găsită de tine, începe să se dărâme. Dureros este atunci când apar din nou gândurile de odinioară şi zidul respectiv se dărâmă încet de tot. Îl simţi ca o mulţime de picături fierbinţi în frunte. Atunci vezi adevărata faţă a provocării din viaţa ta.

Greşelile pe care le-ai făcut sau ţi-au fost făcute nu se mai pot repara în veci şi regretul persistă în timp. Dacă timpul ar fi ceva mai duios cu noi, ne-ar permite să ne gândim de fiecare dată de două ori înainte de a lua o decizie.

Bineînţeles apar din nou zile frumoase care se prelungesc şi iar te fac să uiţi de probleme, iar îţi umplu capul de iluzii deşarte şi iar te lovesc când îţi este lumea mai dragă.

Nu are rost să mă mai plâng. Rămân totuşi îngândurat şi dezamăgit de mine, ceea ce am făcut şi ce fac pentru mine şi al meu sufleţel. Punct.