M-am … pierdut

Am gustat din dulceața iubirii noastre, am văzut prin ochii tăi lucruri la mine, atâtea cât nu aș fi putut să văd în cinci secole de acum înainte, te iubesc și am făcut-o cât de bine am simțit, mă faci fericit cu orice tangență pe care o ai asupra mea, știi cum să pui punctul pe i, ești ființa ce se aseamănă cu mama, mi-ai spart venele și mi-ai intrat în suflet, m-ai vrăjit cu zâmbetul tău, m-ai amăgit cu atingerile tale, cu vorbele tale m-ai alinat și m-ai făcut să privesc altfel lumea. Ți-am spus și îți repet de câte ori vrei că ești femeia de care m-am îndrăgostit. Ești făcută pentru mine și mă completezi la fel cum stelele completează noaptea.

Nu vreau să te știu mai departe decât ai putea fi ținându-te de mână, nu vreau să ne amăgim pentru că societatea este cruntă și ne limitează intersectarea privirilor, nu vreau altă fată acum și în niciun alt moment din viața mea, nu vreau să te știu tristă și să ascunzi asta doar pentru a nu ceda tentației de a redeveni unul și mai ales, nu vreau să pierdem timp, timp ce poate fi al nostru făcându-ni-se dor unul de altul, gândindu-ne în permanență la orele care nu se mai termină doar pentru a ajunge îmbrățișați într-un final după o zi întreagă.

Și nu vreau să ne întâlnim altă dată ca doi aproape necunoscuți, într-un alt oraș îndepărtat, într-o cafenea și atunci să ne dăm o altă șansă. Șansa noastră este acum, când suntem supuși piedicilor ce vin din viață, lucrurilor neașteptate ce au tendința de a ne supăra și de a ne opri să fim fericiți. Vreau să am parte de pase proaste și să mă gândesc că în scurt timp îți întâlnesc privirea, te strâng în brațe, îți șoptesc din nou că te iubesc și realizez că nimic nu mă mai poate afecta. Nu vreau să aflu că nu voi pierde nimic înainte de a te pierde pe tine, nu vreau să ajung să îmi urăsc sufletul și să mă topesc încet. Nu vreau să mă gândesc la ceea ce ar fi putut fi dacă am fi fost împreună și să-mi las sufletul să rătăcească printre acele imagini, singur. Nu vreau să mă înnec în lacrimi de fiecare dată când am tendința să cad pradă singurătății și să încep să mă gândesc din nou doar la noi şi nu mai vreau să nu am ce să le spun alor mei când mă întreabă de tine. Mă cuprind fiori când realizez din nou că nu esti lângă mine în acel moment.

Vreau să adorm mereu cu tine în brațe și să mă trezesc lângă tine în fiecare dimineață, să te trezesc cu sărutări și să îți fur zâmbete în timp ce încă încerci să îți deschizi ochișorii. Vreau să te țin de mână în seri în care ne plimbăm în liniștea parcurilor din urbie și să ne cuprindă liniștea.

De ce nu am putea să ne facem viața așa cum o vrem noi decât să stăm la cum ne duce fiecare zi?

Vreau să trăiesc o poveste

Nu îmi este de ajuns să visez chiar dacă, cu asta mă ocup în majoritatea timpului. Speranţa nu mă ajută să am ceea ce îmi doresc cu adevărat. Până la a se materializa gândurile mele de a trăi ca într-un basm este cale lungă.

Încă mă gândesc la acea vară şi o consider în continuare întâmplarea cea mai frumoasă din viaţa mea. Poate pentru că eram un copil de 15 ani care gusta din dulceaţa vârstei şi atunci am acceptat-o ca un moment de înaltă prioritate în topul fericirilor mele. De atunci nu s-au mai putut lega prea multe momente de acela şi puţine au ajuns aproape de el, dar niciodată peste 8->.

Înainte de acea vară eram ca acum: numai cu visul. La un moment dat, fără să-mi dau seama au prins rădăcini şi au început să crească sub ochii mei. Nu mi-am dat seama că începusem să mă împlinesc, pentru că uitasem de dorinţa de a o face şi aveam alte dorinţe. Am observat că totul se întâmplă cu un anumit scop. Că îmi dau seama sau nu, motivul rămâne neschimbat. E trist că am pierdut din valoarea dorinţelor pe care le aveam în trecut, iar acum când se îndeplinesc nu le mai acord o aşa de mare importanţă.

Ăsta ar putea fi un motiv în a crede în continuare că visele de acum vor deveni mai târziu realitate, dar mă tem pentru că nu vreau ca atunci când vor prinde viaţă, eu să nu văd asta şi să trec cu vederea.

Timpul trece şi ia cu el multe. Amintiri, sentimente, momente şi frumuseţi. Pe scurt, o viaţă de om. La un moment dat oricine îşi pune întrebarea “Ce rost are?”. Majoritatea nu îşi pot răspunde convenabil pe moment din cauza iluziilor deşarte. Fericiţi cei care o fac şi o fac şi bine.

Aici, eu mă detaşez spre prima parte :-s. Răspunsurile le voi primi mai târziu dacă nu niciodată. Am încercat să fac altfel pentru a evita aşteptarea, dar oricum aş da-o, tot acolo ajung. Este un fel de labirint cu mai multe drumuri şi aceeaşi uşă de ieşire.

Am deviat un pic de la subiect. Am vrut să spun, ca un copilaş ce-i cere mamei o jucărie din magazin, că vreau şi eu o poveste. Nu ştiu dacă mă gândesc exact la o poveste ca cele din filmele care-mi plac mie, sau la o poveste originală cu un final fericit. Vreau ceva care să mă scoată din viaţa mea şi să fie cu totul nou. Nu mai vreau tentaţii, lucruri care să mă facă să fac alegeri şi să fiu nehotărât, să mă ducă în impas sau în extaz de supărare.

Libertate, bunătate, duioşie, tandreţe, iertare, independenţă şi sentimentul de oprire al timpului. Acestea ar fi principalele caracteristici ale lumii în care să fie introdus noul eu. Cum spuneam, mai am până să ajung acolo. Poate trebuie să mai visez, să mai sper, să mai mai mai.

Îmi doresc ca atunci când o să ajung unde vreau acum, să îmi dau seama că tot acel lucru îmi doresc şi să mă simt împlinit.