O viaţă perfectă

După cum poate ştiţi, iubesc să visez. De multe ori îmi zic să revin la realitate şi acel îndemn doar îmi schimba viziunea şi visez mai departe. Visez când mănânc, visez când merg, visez când stau, visez când mă plictisesc, visez când dorm şi aşa mai departe. Visez chiar şi când visez. Acum să nu o luati prea în serios: “Bă, ăsta e visător al naiba!“:D. Am limte, mă jur (vorba lui Vescan ;))), limite cu timpul dedicat lor, nu cu cantitatea lor:-”

Găsind acest aspect interesant, m-am gândit să mă leg de cum ar arăta o viaţă perfectă pentru mine, bineînţeles dupa majoritatea realizărilor pe care doresc să le fac pe plan personal şi profesional.

În primul rând gândul îmi zboara la jobul, mai târziu ocupaţia principală la o firmă de software IT. Persoane care mă inspiră ar fi Bill Gates şi Mark Zuckerberg. Le admir curajul şi priceperea de care au dat dovadă în realizările lor care au devenit mondiale. Fără să exagerez, mă văd pe undeva pe la un sfert din succesul lor. Modeest! :)) În altă ordine de idei, îmi doresc firma mea, compania mea (sună bine nu?), fată de care să nu am stres şi să am numai succes.

Pe plan personal visez la familia simplă şi fericită, fără complicaţii şi alte influenţe negative, ducând o viată cât se poate de frumoasă, fără lipsuri.

Acum, partea proastă este că de cele mai multe ori, nimic nu se întâmplă cum îmi imaginez sau visez şi aici chiar am urmă de dezamăgire :(. Oricum, chiar dacă ar trebui ca acesta să fie un motiv de îngrijorare, visele mele continuă. Până la urmă, “Cum îmi aştern, aşa dorm”, că tot zicea Robi de Proverbe idioate ;))

Şi indiferent cum ar fi, viaţa merge mai departe, cu sau fără vise, dar ştiu că se va termina cu bine 🙂

Plimbare tarzie

Intr-o seara dupa ce ziua ninsese si linistea se asternuse peste oras, eram singur in parc. Totul capata o nuanta de alb, nu total dar suficient cat sa imi inspire o picatura de visare. Cele doua pahare de vin rosu in combinatie cu apa minerala degustate mai devreme cu doi amici, imi aduceau aminte de zilele de toamna tarzii, de culoarea aramie a frunzelor copacilor, de adierile de vant si tabloul creat de grupurile de  pasari ce se indreptau alene catre apusul soarelui, care accentua culoarea trista a sezonului ce urma sa vina.

Bancile acoperite de zapada ma indemnau sa trec pe langa ele, sa dau zapada la o parte si sa ma asez, insa doar pe langa una fac cativa pasi, intind bratul, visator, si strang zapada in palma doar cu patru degete. Se simte raceala zapezii si nu evita sa se topeasca. Ridic incet mana si indrept privirea spre palma umeda. Doar putina apa… Imediat in minte imi vine melodia Adelei, Set fire to the rain. Imi continui drumul cu un sentiment greu de descris pe moment si gandul imi zboara din nou la amintiri. Ies din parc nedumerit si cu parere de rau…despre mine. Apar aceleasi intrebari carora nu le-am gasit raspunsul, aceleasi cauze si efecte. Atmosfera devine ambigua, ce-i drept asa a fost de la inceput, dar atunci am sesizat, “visul luase sfarsit”.