Draga mea, fără supărare!

Îmi cer scuze, înainte de toate, pentru titlul acestor rânduri, ca şi acum câteva luni bune, când ţi-am scris acea scrisoare şi am început cu acel cuvânt pe care nu-l placi, “Dragă…”, scrisoare în care ţi-am vorbit despre toate cele ce ai început să schimbi la mine.
În primul rând, nu ştiu cum aş începe. Mesajul primit de la tine a venit pe neaşteptate. Încă o dată ai reuşit să ajungi în adâncul sufletului meu şi să-mi trezeşti melancolia, dorul vremurilor bune, copilul din mine, naivul pe care l-ai cunoscut pe 9 Octombrie 2011, visătorul care sunt şi nu în ultimul rând, prietenul tău, doar din câteva rânduri.

Sunt disperat! Simt cum îmi tremură mâinile şi mă gândesc că trebuie să termin cât mai repede ceea ce am de spus, pentru a nu fi prea târziu, însă timpul aici nu îşi are rostul. Chiar dacă ştiu asta, tot teamă îmi este.

Gândurile mele, acum, nu sunt într-o ordine. Vreau să-ţi spun atâtea, să îmi cer iertare, să te strâng în braţe, să nu mai existe negativ şi să nu ne gândim la nimic altceva. Mi-ai spus că “Iubirea, <<Asemenea unui chirurg al sentimentelor, m-ai operat cu degetele tale îndemânatice şi-acum mi-e mai bine.>>”. Nu mi-e mai bine. Am imaginea ta plecând, îndepărtându-te de mine, detaşându-te de noi. Vreau să ştii că nu îmi doresc asta, mai ales pentru ceea ce ai făcut, ceea ce ai fost şi eşti pentru mine.

Trebuie să am ocazia să-ţi vorbesc fără alte reţineri şi să-ţi spun lucruri care mi-au inspirat ură, frică şi obsesia de a nu te pierde. Eu cred că sentimentele astea urâte au făcut din mine alt om, copilul care s-a schimbat în tot timpul ăsta – şi nu ştiu în cât de bine, la fel cum nici tu nu ştii.

Din “Aer cu diamante” mi-ai mai spus despre fericire că “m-am operat pentru tine, m-am îmbătat pentru tine”. Cum poate fericirea să îşi găsească locul aici? Sunt trist, emoţionat, tensionat.
Când am deschis mesajul de la tine şi am citit primul rând, inima a început să-mi bată şi mi-am zis că tot ceea ce am făcut în ultimul timp, de fapt ceea ce nu am făcut în ultimul timp, ne-a afectat pe noi ca prieteni. Nu îmi amintesc să-ţi fi spus că am ajuns la concluzia că prietenia, mai ales a noastră, este mai presus de toate, mai ales de iubire şi alte sentimente. Ştiu că înţelegi, ca întotdeauna.

Eu îţi spun că nu s-a întâmplat nimic cu noi. Hai, te rog, să credem că timpul âsta în care nu am comunicat a fost doar o pauză a noastră pentru a reflecta şi a ne observa percepţiile ce le-am mai căpătat cu toată agitaţia asta de sfârşit. Tot ce simţi acum, este din vina mea. Niciodată nu ai fost distantă faţă de mine. Absolut. Eu am fost închis şi nu am vorbit cu tine. Vina este a mea în totalitate, aşa că nu vreau să te mai gândeşti la cauzele stărilor tale. Eu sunt cel rătăcit în continuare şi tot eu sunt cel care o să ne scoată la capăt teferi. Vreau să fii de acord cu mine în această privinţă.

Pauza asta, sper din tot sufletul să fie doar o pauză care să ne apropie şi mai mult şi în ciuda acestor momente, să ne regăsim şi să fie totul ca nou: sufletele noastre “lipite”, aşa cum ai zis tu, “erau”. Schimbarea mea a venit într-un final pentru că mi-am dorit-o în fiecare moment. Pot să spun acum că în afară de relaţia cu tine, această schimbare nu îmi afectează nici un simţ, ori sunt eu incapabil de a-mi analiza stările sufleteşti.

Cu tine am făcut tot ceea ce am avut de gând astfel încât să fii fericită, m-am îndurat să accept mici situaţii jenante (doar pentru că sunt eu timid), să îţi arăt ceea ce înseamnă fericire pentru mine, să guşti din melancolia dulce pe care o savurez în momentele mele de singurătate şi alte lucruri mici care ţi-au adus măcar zâmbete. Te-am răsplătit cu orice lucru am considerat că este o răsplată indiferent pentru ce. Şi pentru un zâmbet de-al tău. Şi pentru asta m-am simţit fericit, fără să aştept altceva în schimb, doar prietenia ta sinceră şi inocentă.

Ţi-am promis şi ţi-am făgăduit că vom fi întotdeauna cei mai buni prieteni împreună. Nu vreau ca acum să înceapă momentele de despărţire. Şi dacă despărţirea ar fi, să nu o lăsăm spontană. Avem nevoie de cuvinte dulci pentru ea şi încă nu le-am învăţat pentru asta, aşa că, avem nevoie de un refresh, de asemenea, împreună.

Tot tu mi-ai mai spus:

Am învăţat că indiferent de cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Acum, vreau să cred că ţi-am greşit din nou prin faptul că iar nu am vorbit cu tine şi te-am lăsat singură, iar “Tu, caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă.” să mă ierţi din nou.

Aş putea să încep să zâmbesc şi să spun că mai am lucruri pe care trebuie să le fac cu tine, că visele nu ni s-au împlinit aşa cum ne-am promis, că eu nu am presimţit vreodată o astfel de despărţire şi că îmi doresc foarte mult ca toate aceste cuvinte să ne verse lacrimile care s-au strâns şi să ne lase sufletele doar cu dorinţa de a mai fi la fel ca înainte şi îndemul de a continua. Lucruri mai sunt de spus şi aş prefera din nou din tot sufletul, să le spun în timp ce privesc sincer şi duios cele două lumini care au încercat din toate puterile să mă facă om şi acum sunt pe drumul cel bun spre împlinirea acestui ideal. Şi nu numai acele lumini, ochii ăia mici care în fiecare dimineaţă alături de un zâmbet de-al tău, mă fac să respir adânc şi să uit că ziua poate fi una grea.

Dorul tău mă face să mă simt iubit şi nu este un lucru rău deloc. Faci mica greşeală să crezi asta. Ceea ce simţi este un sentiment foarte dulce şi rareori îl am. Şi ghici de ce? Pentru că mereu mă găseşti încercând să ajung la el şi rapid îmi scoţi ideile de de a tinde spre singurătate, zâmbetul meu, parcă nebun după tine, mă copleşeşte cu apariţia lui pe figura.

Cum nici începutul nu am ştiu să-l scriu, finalul poate fi unul sec şi puţin semnificativ. Fiecare cuvânt l-am ales şi ţi l-am scris ca tu să-l citeşti şi să ai impulsul că nu s-a întâmplat nimic, doar am uitat puţin de noi. Te rog, în final, să nu te întristezi sau dacă ai făcut-o, revino-ţi şi trage-mă repede în lumea ta colorată. Nu ne-am greşit, nu am făcut lucruri rele şi de aceea nu îşi au rostul cuvintele grele de a ne separa.

Hai să continuăm să visăm împreună, pentru că ştii şi tu că “Ne făcea să ne întrebăm ce gust avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele.”

Cu dulci gânduri pentru tine, Lavinia,
de la Vlad al tău, coleg întâia dată,
prieten pentru o viaţă.

Fără alte şanse

Presupun că de fiecare dată când întâlnesc o persoană, încep să apară tot felul de semne de la care să-mi fie dat de înţeles dacă o să am vreo tangenţă cu respectiva persoană. Şi nu numai atunci. De exemplu când urmează să îmi spun oful, chiar dacă nu studiez terenul, apare cineva de fiecare dată şi face ceva care mă opreşte pur şi simplu să fac ceea ce vreau. Mi se taie firul. Ca atunci când vreau să spun că plec şi aud înainte că prezenţa mea este importantă. Ce mai pot face?

Aici este vorba despre altceva şi mai multe nu explic. Spun doar că în fiecare zi, tot ce se întâmplă nu sunt coincidenţe, mai ales când ajung să plănuiesc ceva. O să ajung să găsesc ceea ce caut tocmai când acest ceva o să îşi piardă din lumină şi nu o să mai fie văzut ca în momentul în care l-aş vedea acum dacă l-aş găsi.

Şi trebuie să mai aştept şi să îndur ce mă mai frământă până la o minune. Am impresia că nu o să ajung tocmai în punctul visat de mine şi că asta este doar vina mea pentru că sunt înţelegător peste măsură şi accept orice persoană în rutina mea. Din teama de a nu fi etichetat, de a nu fi arătat cu degetul şi din dorinţa de a fi lăsat în pace, am cam făcut jocul tuturor, după placul inimii lor. Ştiu că asta este cea mai mare slăbiciune a mea. Doar ştiu. De făcut ceva în privinţa asta îmi este foarte greu acum. Nu am avut antrenamentul necesar când eram mai mic şi acum sunt nevoit să-mi accept consecinţele. Pot doar să caut scuze acum.

Timpul trece, mă apasă şi nu pare că o să se mai întâmple ceva spre conturarea avantajoasă a caracterului meu. În cel mai bun caz, o să ajung să fiu un timid admirat de toţi şi foarte uşor de manipulat. În extrema cealaltă, mă văd un taciturn cu vechile vise neîmplinite în continuare, dorinţa de libertate a gândirii, delăsătorul care nu am fost niciodată şi poate vreun “artist ratat” neînţeles.

Cert este că nici de această dată, în ziua de azi, nu îmi pot face viaţa exact cum vreau. Sunt reţinut de cel puţin un lucru care nu mă face fericit, ce să mai zic de absolut? Şi nu pot scăpa de el din aceeaşi cauză din care am ajuns să fiu legat. Dacă ar fi cineva care să-mi spună că de acum în colo pot face tot ce-mi pofteşte inima şi gândul, aş începe să râd şi să-l ignor. Nu. De ignorat nu, să nu uit totuşi că sunt bleg de serios. Bucuria mă cuprinde total pentru o secundă când mă gândesc la cum ar fi viaţa mea cu toate dorinţele la degetul mic. Sublim!

Nu pot spune că am cine ştie ce dorinţe. Nu sunt mare lucru, însă sunt dorinţele mele şi ar fi cu totul altă viaţă dacă aş merge după ele.

Problema cu şansele şi reţinerile nu ar fi mare dacă ar fi limitate şi dacă aş gândi ceva mai sus, pozitiv zic. De la un timp mi s-a tot spun mai în glumă, mai în serios că am înnebunit. Dacă da, dacă nu sau de ce nici eu nu ştiu şi nu cred că mă interesează. Tot ce mă preocupă în acest moment este strict profesional, chiar dacă ochii văd şi inima cere. Mă încurajez prin a-mi spune că dacă am răbdare o să primesc dublu. Mă mint bineînţeles, nu pot eu să am o viaţă pură între suflet şi raţional.

Încă nu am puterea de a recunoaşte ceea ce mă chinuie. Tocmai atunci o să mă eliberez.

Mi-am văzut visul cu ochii

Acum trei ani, toată pasiunea mea pentru fotbal a fost la cote maxime, chiar dacă am fost eliminaţi din competiţie. Am fost alături de echipă trup şi suflet. I-am susţinut şi am sperat pentru ei. Întâmplarea, ca de fiecare dată, şi-a făcut de cap. Nu poate nimeni să îi facă ceva. De atunci, involuntar mi s-a format un ideal, pe care l-am descoperit astăzi.

Totul trebuia să fie cum am plănuit, cum am visat cu zâmbetul pe buze şi cu gândul departe. Nicio forţă a naturii nu schimbă acţiunile oamenilor, fie ele şi de schimbare a lumii. Dacă nu îţi iese, nu îţi iese şi gata. Pot să mă mai plâng undeva? Tensiunea trăită în timpul meciurilor, rivalitatea umăr la umăr, câştigarea campionatului de fotbal, fericirea de după şi sentimentul de finalitate simţit la terminarea celor patru ani de liceu ar fi fost cu mult mai frumos, faţă de povestea tristă de acum.

Un gol în ultimul minut a schimbat radical de ordin mare situaţia. Lupta a fost dusă până la loviturile de pedeapsă la care nu am reuşit să ne impunem. La fluierul final am plecat toţi capul şi ne-am îndreptat spre vestiare cu durerea gândului că dacă am fi făcut fiecare puţin mai mult, eram în locul celor care săreau de bucurie în sala polivalentă. S-a creat confuzie pentru că toţi aşteptam acest campionat de ceva ani încoace şi aveam certitudinea că nimic nu ne va sta în cale.

Să-mi vină să mă iau de păr şi să ţip? Îmi păstrez calmul, rămân tăcut, înghit în sec, suport usturimea din genunchi şi îmi accept consecinţele rezultate din greşelile mele. Greşeala a fost făcută. Până la urmă a fost un meci de fotbal, dar reuşesc rapid să îl compar cu idealurile mele şi situaţiile care ar putea foarte uşor să mă pună în ipostaza de a da greş.

Acest campionat a fost la fel de gândit ca şi examenul de bacalaureat ce va urma. Cu toată pregătirea şi exerciţiile pe care le-am făcut şi le fac, pot foarte simplu să nu am rezultatul mulţumitor, ba mai mult să fie mult sub aşteptări. Prin asta mi s-a demonstrat că oricând te poţi împiedica.

Mi-am văzut visul cu ochii din momentul în care am condus echipa adversă. După asta, totul are o întorsătură usturătoare şi o poveste asemenea.

Mă repet, sau…

Înainte să intru şi să scriu acest articol m-am gândit la un titlu. Este vorba despre Iar visez… şi după cum vedeţi este luat. Culmea, am recitit articolul şi în mare este aceeaşi chestie ca acum. Înţeleg că s-a cam terminat cu ciclul ăsta. Adică o iau de la capăt?

Aceleaşi sentimente, aceleaşi intâmplări, acelaeaşi irosiri, aceleaşi eşecuri şi regrete. Sunt făcut din ele. Zâmbetele sunt numai cele cu care se lipesc acestea între ele. Mă şi gândeam, cum pot să fiu eu aşa de împlinit? Când sunt fericit îmi pun întrebarea asta şi “Când se termină asta?”, pentru că ştiu că nu durează.

Şi e urât. Oricât de repede ar trece starea, este urât. Mă apucă o nostalgie – mult spus pentru că nici măcar nu am trăit ceva căruia să-i duc dorul – şi greu scap de ea, dar îmi place, sincer.

Am mai vorbit despre lucrurile pe care mi le doresc acum. Sunt sigur că se vor împlini, peste un an, peste 10, peste 100, mi se vor împlini ele, dar degeaba. Nu o să mai fie aceeaşi plăcere când le voi trăi. Priorităţile se schimbă, numai eu nu.

De relaţiile cu oamenii? Acelaşi neînţeles mă consider şi un alt eu nu voi mai găsit. Mă rog, voi găsi, dar cine să aibă parte de el? Îmi vine să râd, dar mă rezum la un zâmbet. Când este vorba despre al meu suflet, vine inima şi-i spune să se calmeze pentru că nu poate să bată aşa de tare pentru un vis.

Nu ştiu cum să mă păstrez în continuare, nevătămat, corect şi fericit. E cam greu în asemenea circumstanţă şi anume: se apropie sărbătorile; aici este durerea. Când vin, vin şi ăle mai grele sentimente, astfel că nu pot împărţi căldura sufletească cu mine. Trebuie să mă ajute cineva, dacă mă fac înţeles.

Timpul trece în ciuda mea şi poate ia cu el ceea ce-mi aparţine, sau are dreptate şi eu mă mint. Ia cu el ceea ce nu-i al meu. Totuşi nu mă simt fericit. Şi nu ştiu cu ce ar trebui să mă mulţumesc. Principiile mi-ar şopti să-mi trăiesc viaţa cum vreau, dar natura şi lumea ar putea fi atunci nedreptăţite din cauza egoismului meu. Mai sunt lucruri care mi se contrazic şi mă lasă la voia întâmplării.

Speram ca prin acest articol să mă regăsesc oarecum şi să văd ceea ce trebuie să fac. Este puţin ciudat să nu dau acolo unde trebuie, ci să dau şi să sper că dau bine, riscând. Viaţa este un joc, riscant şi cum mai este ea. Acum este riscantă. Să mă mulţumesc cu ceea ce am nu îi este bine sufleţelului, să fac mai multe pentru el şi pentru mine ar însemna să risc şi eventual să pierd. Deci şi mai multă suferinţă. Nu ar fi vorba că nu văd partea bună a lucrurilor, pentru că este, dar ce rost are să o amintesc din moment ce pierderile sunt cu mult mai mari?

Am scris pentru mine. Nu vreau să ajung undeva fizic. Mai ales că am descris în acest articol unde. Şi clar nu o să ajung pentru că am cobit. De mulţumit o să mă mulţumesc în continuare cu ceea ce am avut şi daca vrea Domnu, poate o minune şi în viaţa mea. Nu mai am nici o aşteptare de la viaţă. Sunt indiferent şi din partea ei poate să îmi facă ce vrea. Dacă stau să mă stresez că de ce şi de ce nu, şi mai rău o să-mi fie. În concluzie, îmi accept consecinţele cum îmi fac greşelile.

Cuvinte risipite

Intru şi în decembrie cu acest articol. În afară de starea mea plină de nostalgie. Cu capul rezemat de perete, privesc blogul ca un an plin de multe de care nu îmi amintesc, ale mele. Sentimentul devine plăcut când mă gândesc că toate aceste articole au fost scrise în stări provocate de persoane dragi. Uite cum iar vorbesc la plural şi iar vă introduc în ambiguitate. Îmi cer scuze, dar aşa mă simt liber, liniştit şi împlinit.

Stele pe cer mi-au fost stinse, când nu am trăit momente tocmai fericite, iar luna mi-a întins o mână pe umăr în timp ce tânjeam gânditor spre fericire. O lacrimă îmi ridică mâna de pe tastatură cerând să o şterg. Îi fac pe plac încet… Rămân cu privirea la blog şi îmi doresc să pot să fac mai mult. Mai multe în legătură cu mine. A mea percepţie de perfecţionist nu a avut încă un apogeu în care să pot spune cu adevărat că am dreptate în ceea ce spun.

Urmează încă o lacrimă. Oboseala îşi face jocul, iar eu sunt faultat. Afirm cu mişcări subtile din cap şi scriu mai departe. Încep puţin să visez, dar îmi spun cuvinte venite ca o palmă şi rămân cu picioarele pe realitate.

Nu mai pot să stau. Somnul mă trage spre pat. Să visez măcar şi eu frumos… Noapte bună!