Gânduri despre ea

După ce m-am pus în situaţia de a mă îndepărta de ea şi de a mă apropia de părinţii mei, fizic, pentru o scurtă perioadă, conflictul sentimental m-a dus pe o cale ce mi-a creat imagini iluzorii şi dorinţa intensă de a-i scrie toate gândurile pe care le simt şi le voi simţi în timpul în care nu voi avea plăcerea profundă de a o admira, matol de frumuseţea ei, stând în faţa mea. Fie că simţurile mă ghidează spre certitudinea împlinirii la care visez, fie că acestea mă descurajează şi mă întristează, toate drumurile mă duc doar la ea.

În fine plec acasă cu o mare nostalgie în pumni, în inimă şi-n gând, încă plin de nesiguranţă în ceea ce priveşte lucrurile care generează această nostalgie: fie dorul permanent simţit pentru ea şi conflictul interior, fie dorul de părinţi, familie şi restul celor dragi. Mă regăsesc de multe ori răpit de amintiri şi flashbackuri şi starea mea generală să fie afectată şi în urma acestui lucru, slăbită, ca mai apoi să ajung descurajat.

3

În ciuda dorinţei neîmplinite, ca purtătoarea stelelor mele – ochii ei, să mă însoţească încă o dată pe drumul înapoi spre acasă, m-am văzut plecând de mână doar cu sufletul meu. M-am întristat când am ajuns în gară. Asta pentru că drumul pe şine, în sine, este un motiv de tristeţe pentru mine. Am trecut cu capul plecat, peste cele câteva linii şi am ajuns la trenul meu, ce urma să mă lase peste câteva ore, în întâmpinarea alor mei părinţi. Aveam momente în care tresăream printr-un zâmbet pentru că îmi veneau în minte figurile lor, anticipându-le pline de emoţie de la reîntâlnirea cu mine. Am urcat, mi-am găsit locul, m-am aşezat şi am deschis repede cartea, pe care am terminat-o în următoarea zi după ce am ajuns acasă. Asta, doar pentru a mă distrage de la o stare şi mai mare de tristeţe. Tactica a fost foarte bună, până în momentul în care am ajuns de-a lungul Dunării. Este ceva acolo ce îmi creează un deja-vu. Întotdeauna a fost. Un lucru, o amintire, o întâmplare sau ceva… Chiar nu ştiu ce. Mereu când trec pe acolo, mă simt foarte tensionat şi îmi creşte un sentiment de dor intens. Mă simt ca şi cum aş fi pierdut acolo o parte din mine şi nu vreau să mai plec, vreau să rămân acolo şi să o găsesc.

De multe ori mă gândesc că acel loc, reprezintă un loc al copilăriei, un reper foarte important al vieţii mele ce îmi atrage toată atenţia. Îmi schimbă starea de spirit şi este ca şi cum aş intra într-o visare permanentă. Mă face să mă simt ameţit de dorinţă şi nu mi-aş mai lua ochii de pe fereastră, din lumina soarelui care se reflectă în Dunăre. …cred totuşi că are legătură cu locul ei de reşedinţă: de când am cunoscut-o, acel loc îmi aminteşte de ea.

Munţii, pomii şi în general natura pe care am văzut-o pe geam – în mică parte ce-i drept, pentru că am citit mult, mi-au amintit de dorinţa mea de a călători împreună cu ea în lumi îndepărtate, uitaţi de toate. Acolo, am intrat din nou în starea mea de visare şi am rămas aşa ceva timp. Încetul cu încetul am reluat cartea pe care o începusem şi până acasă timpul a trecut foarte repede, aproape că nici nu l-am simţit.

Cu dorinţa de a profita de fiecare moment cu cei dragi, mi-am găsit şi momente de singurătate în care mi-am pus gândurile în ordine şi mi-am acordat atenţie. Printre nerăbdarea tovarăşilor din copilărie de a degusta un vin bun împreună, de a savura o bere, de a trage o plimbare cu maşinile sau pur şi simplu, de a sta şi a povesti ore întregi despre ceea ce am mai realizat în vieţile noastre, tot am găsit şi momentul de a fi singur. Nu ar fi fost programate astfel de momente dacă ea ar fi fost cu mine. Dar m-am bucurat enorm şi de singurătatea mea. Am avut plăcerea şi onoarea de a savura locurile în care ea era, odată, cu mine.

2

Faptul că am mers recent în locurile în care am fost cu ea pentru prima dată, acum câteva luni, şi am lăsat acolo amintiri, mi-au substituit de această dată prezenţa ei şi mi-au alinat dorul îmbrăţişărilor calde ale ei, sărutărilor ei, atingerilor şi şoaptelor ei ce îmi induceau acea atmosferă de vis şi mă răpeau cu totul din momentul prezent. Am stat exact în locul în care am sărutat-o şi i-am spus zâmbind şi fericit că o iubesc. Am închis ochii şi am simţit-o lângă mine. Soarele şi adierea vântului au avut grijă ca flashbackul să fie ca un prezent autentic şi continuu ca prima dată.

Am îndrăznit apoi şi am mers mai departe de acele locuri, în aşteptarea apusului, într-un loc în care mi-am dorit din tot sufletul să o iau cu mine. Un loc ales la întâmplare atunci, liniştit şi relaxant. Doar ce am terminat cei câţiva paşi domoli spre acel loc ales la întâmplare şi m-am aşezat în faţa măreţului astru ce urma să părăsească şi acea zi. Am început să respir mai liniştit şi am întrat într-o stare de meditaţie. Gândurile şi ideile mele s-au aşternut lin în mintea mea, iar sentimentele şi-au exprimat brusc  neliniştea spre a-mi crea dorul puternic pentru ea, din nou. Subtil apoi, sentimentele m-au dus cu gândul la viaţa mea şi mi-am confirmat din nou faptul că viitorul meu este cel pentru care lupt acum cu trupul şi sufletul. Chiar dacă încă iubesc să rămân singur în aceleaşi locaţii în care mergeam uneori când eram acasă, am realizat că viitorul meu este departe de acel trecut, departe de acest prezent şi doar împreună cu persoanele de acum şi de acolo, departe de acest loc al copilăriei mele. Doar amintirile şi relaţia cu părinţii mă mai leagă de aceste locuri de neuitat. În afară de acestea, nimic altceva nu îmi mai readuce dorinţa de a mă întoarce aici.

Fericirea am găsit-o: este în interiorul meu, în lucrurile pe care iubesc să le fac, în ea – persoana pe care o iubesc, scumpa mea, în simplitatea fiecărei zile, în toate lucrurile pe care le admir. Acasă este acolo unde sunt toate acestea.

… iar soarele ajunsese în punctul în care eu am tăcut şi doar am privit. Acel apus şi-a pus amprenta asupra amintirilor mele şi mai ales asupra dorinţei de a o aduce şi pe ea odată în acelaşi loc. Am să-i şoptesc atunci când am s-o revăd, că a pierdut cel mai romantic apus de soare şi am să-i promit că nu pentru totdeauna: următorul cel mai frumos apus de soare, va fi tot acolo, în acelaşi loc… doar că, numai în prezenţa noastră.

Cu gândul spre înainte

Este posibil ca toate întâmplările ciudate din trecutul meu, chiar şi persoanele pe care le-am lăsat în urmă din diferite motive, să îşi facă o reintrare în viaţa mea. De această dată trecutul are un rost ceva mai aparte. Cu gândul la ziua de mâine şi cu sufletul în prezent, aspir din ce în ce mai mult spre îndeplinirea idealurilor. Pe zi ce trece, sper tot mai mult, vreau tot mai mult, îmi plănuiesc tot mai multe şi spre surprinderea mea, reuşesc să fac tot mai multe.

Încet, încet, simt cum prind un caracter care mă defineşte ca persoana la care visam odată. Parcă să zic că îmi trăiesc viaţa de aici într-o manieră academică, cu un plan bine stabilit, optim şi care dă randamentul aşteptat. Bineînţeles, am şi zile mai proaste în care nu îmi ies toate lucrurile puse pe planuri înaintate. După cum am mai spus, tind spre noi relaţii cu oamenii, oameni de calitate de la care am de învăţat multe lucruri despre o viaţă de succes. Sunt fericit din puţine motive pe care le întâlnesc zilnic şi de aceea mă bucur. În fiecare dimineaţă caut rapid un motiv pentru a începe ziua cu un zâmbet. Şi sunt doar lucruri simple.

Toate etapele legate de desfăşurarea activităţii în cadrul unei organizaţii îmi păreau complicate şi aproape imposibile până acum puţin timp. Acum lucrurile se văd altfel, chiar mă profoacă frumos spre a participa în diferite proiecte şi am toată încrederea că relaţionarea cu oamenii din echipă îmi va fi uşoară şi interactivă din orice punct de vedere. Părerea personală despre planul profesional este una cu totul bună şi astfel sunt încurajat pentru a reuşi.

Au trecut trei săptămâni

Nu este mare lucru, dar pentru mine este greu pentru că nu în fiecare zi plec de acasă pentru un timp. Foarte subtil, tind să cred că a fost o greşeală să plec – bineînţeles primesc rapid încurajări şi continui. Au trecut trei săptămâni de când am plecat şi o să mai treacă. Cert este că ideea rămâne aceeaşi. Sunt aici pentru un ideal şi toate stările şi momentele prin care trec sunt doar detalii, ori, detaliile nu îşi au vreun rost în cursa mea în ceea ce priveşte acest drum.

Tristeţea că am plecat se simte mereu în vocea din telefon a celor dragi şi în acelaşi moment îmi sunt transmise şi mie stările de nostalgie. Încerc să nu iau în seamă prea mult aceste aspecte pentru că am principiul că mă voi întoarce odată şi-odată acasă şi aşa scap de ceea ce nu îmi doresc prea mult – nostalgia.

Pentru moment sunt rupt de lumea virtuală din cauza unor probleme tehnice la reţeaua de internet din camin. Acest articol şi alte câteva sunt scrise în offline apoi postate pe blog în funcţie de accesibilitate. În rest, cursurile, seminariile, laboratoarele şi alte câteva ore petrecute la facultate, sunt o plăcere. Mă rog, sunt puţin sub semnul întrebării în ceea ce priveşte fizica pentru că am cam uitat materia din liceu. Cred că o să îmi revin. Dascălii se implică în tot ceea ce fac, chiar dacă parcurg foarte rapid materia. Am primit deja de realizat un proiect la fizică, iar în ceea ce priveşte limba străină, am fost repartizat la germană. O să fie puţin greu să studiez la germană pentru că manualul este xeroxat şi nu se vede foarte bine.

Căminul îl consider acum casa mea şi de multe ori când sunt întrebat unde mă duc, spun acasă. Întotdeauna când fac asta, zâmbesc şi tind să mă corectez. M-am acomodat cu băieţii, colegii de cameră şi totul pare să meargă ca pe roate. Am primit oferte pentru înscriere în diverse cluburi de voluntariat, în organizaţii şi alte grupuri de tot felul. Momentan nu m-am pronunţat în legătură cu înscrierea în vreo unul pentru că vreau să studiez mai mult cum stă treaba.

O să revin cu mai multe detalii pe parcurs. Trebuie notate pentru mine 🙂

O viziune clară

Momentele în care îmi doresc din ce în ce mai mult să plec şi să mă despart de ceea ce au însemnat 19 ani, să încep de la zero, sunt tot mai multe. Fie că am o zi bună sau proastă, găsesc în ea motivele suficiente pentru a mă gândi cu nostalgie la ceea ce trăiesc în prezent şi mai ales la ce am trăit până acum. Nu pot să spun că viaţa mea a fost nu ştiu cât de frumoasă, dar a fost plăcut să am alături de mine persoane cu care am zâmbit, am râs în hohote, am trăit emoţii, am plâns şi am trecut printr-o grămadă de întâmplări mai mult sau mai puţin frumoase. Acum sunt gata să mă detaşez şi să plec pentru că am învăţat să zbor. Sunt un începător în căutarea unei vieţi independente şi a libertăţii de sine şi de gândire.

Liber de gândire am fost şi până acum, însă influenţat de prezenta persoanelor de lângă mine. Am impresia că timpul trece din ce în ce mai repede şi mă gândesc că se întâmplă asta pentru că mă simt bine. Presupunând că este aşa, nu ştiu sigur din ce cauză. Ar fi puţin ciudat ca starea mea de bine să fie efectul gândului că migrarea mea în alte părţi ale ţării, departe de casă.

În ultimul timp m-am purtat altfel. Am fost mai mult gânditor şi am meditat. M-am concentrat într-adevăr asupra lucrurilor care s-ar putea întâmpla odată cu decizia mea de a dispărea din peisajul multora. Poate că voi lipsi până obişnuinţa îşi va face prezenţa, voi lipsi pentru mult timp până să se întâmple asta sau voi lipsi permanent, nu ştiu. Şi iar nu ştiu dacă o să-mi pese sau o să-mi fie dor de măcar cineva. Acum, sigur că da, vorbesc înainte de a cunoaşte consecinţele. De auzit, am auzit de ele însă nu le-am atins. Până nu văd, nu cred, aşa că o să rămân în continuare concentrat pe ceea ce am fost şi până acum.

Câteodată mai rămân singur în anumite părţi ale naturii şi atunci sunt furat de gândurile mele. Ştiu foarte bine că până la urmă tot singur o să rămân şi sunt împăcat cu această idee. Oamenii vin şi pleacă. Rămân acolo şi abea dacă mai ajung să se întoarcă măcar în vizită. E trist. Şi de ar fi numai asta. Supărător este că m-am ataşat, normal, de părinţi şi locuri părinteşti unde mi-am petrecut întreaga copilărie, locuri care mi-au lăsat o imagine pentru totdeauna în amintiri. Şi în momentele în care rămân singur, mă gândesc în câteva minute la tot ce mă macină.

Mai alaltăieri am revăzut câteva poze cu mine, de acum aproape doi ani. Nu-i mult timp de atunci şi tot am reuşit să fiu lovit de tristeţe. Chiar dacă am făcut multe lucruri pe atunci, tot îmi pare rău că nu am făcut şi mai multe. Oamenii înţelepţi care au trecut prin viaţă au dat maxime cu teme despre nostalgia copilăriei, trecerea ireversibilă a timpului, îndemnul pentru noua generaţie de a trăi fiecare detaliu din zi şi acceptul pe care şi-l dau despre inevitabil. Tocmai la bătrâneţe au ajuns să gândească aşa. În timpul vieţii în floare nu au dat atâta importanţă lucrurilor şi într-un final acestea erau valoroase. Noi şi eu, în ciuda faptului că primim aceste îndemnuri, facem la fel. Sunt sigur că o să ajung să îmi pară rău şi îmi este teamă încă de pe acum. Şi acum nu pot să trăiesc altfel pentru că nu pot să ies din forma în care mă ştiu toţi. Nu am curajul de a începe să mă port astfel încât să îmi fie mai bine, să nu am regretele lucrurilor nefăcute mai târziu. Poziţia mea din cercurile sociale îmi este stăpână şi nu îi pot lua locul.

În concluzie, ăsta este unul dintre principalele motive pentru care îmi doresc să plec. Aşa reuşesc cel puţin să îmi acord o altă şansă pentru viaţa pe care vreau să o am exact cum îmi doresc. Nu sunt sigur că voi reuşi, dar am încredere că încercarea asta mă va ajuta într-un fel sau altul. Acolo unde o să ajung, oamenii nu mă cunosc, nu m-au văzut niciodată şi aşa pot să mă reconstruiesc. Nu voi fi arătat cu degetul şi nu voi fi subiect de discuţie. Pentru ei o să fiu o nouă cunoştinţă fericită.

O altă posibilitate ar fi influenţa cercurilor de prieteni în care mă voi include, însă nu îmi pun nici o speranţă în asta. Poate voi întâlni persoane mult sub aşteptări sau la cealaltă extremă, de ce nu?

Jocul aşteptării continuă.