Ce bine că eşti!

Reluarea gândurilor mele, odată cu reluarea rutinei din Timişoara prin care treceam solitar, tânjirea mea permanentă după fericire sau chiar spre împlinirea mea sufletească, mici lucruri spontane făcute în momente neaşteptate, nebunii încurajate de alte nebunii, zâmbete din lucruri simple, bucuria revederii, misterul ce s-a aşternut subtil şi ideea de asemănare între mine şi ea, creată involuntar, au fost absolut suficiente astfel încât să mă ducă spre un drum pe care vreau să merg mai departe fără niciun fel de abatere.

M-am îndrăgostit într-un moment neaşteptat, într-un loc neaşteptat, de o persoană neaşteptată. Ce ar fi putut să fie mai măreț? Nimeni nu ar fi crezut! Doar m-am îndrăgostit. Puterea cu care culorile orașului îmi loveau retina, s-au ameliorat prin prezența ei, acum toate lucrurile negative din jurul meu se pierd ușor, iar fericirea, zâmbetele, atingerile tandre, sărutările dulci în dimineți reci de studenție, sentimentul de a fi iubit, dorul de a mă juca din nou în părul ei și copilăria noastră neîncetată, se mișcă duios într-un dans infinit liniștit ce ne face să plutin peste toate și să culegem doar ceea ce-i frumos și bun din viață.

Acum doi ani, când aveam tendința de a spune că sfârșitul lunii august ar însemna, pentru mine, un final melancolic și plăcut de vară, acum pot spune că atunci nu eram în stare să mă gândesc că astăzi, un sfârșit de august să însemne un început frumos în viața mea. Cine ar fi crezut că nebunia mea ar fi putut să fie stimulată de nebunia unei fete ce nu se deosebește de fericire. În târziul nopții, sub lumina stelelor și poate a unui bec din depărtare, mi-am trecut peste normalitate și am invitat-o la dans. Doar pe muzica sufletelor entuziasmate de fericirea ce urma să ne cuprindă și să ne scoată din realitate.

Tot ce mi-aș fi putut dori vreodată, tot ce aș fi avut nevoie vreodată fără să cer și tot ce mi s-a putut oferi vreodată mi-au fost întinse cu multă dragoste și dăruire într-un mod în care sinceritatea, pe lângă asta, este ceva neînsemnat. De când și-a găsit locul în viața mea, prin felul ei de a fi, prin zâmbetul tâmp și scump pe care mi-l arată doar mie, ca apoi să schimbe rapid expresia și să mă facă să o strâng în brațe, prin aparițiile surpriză pe care le face, prin inteligența ce o face o femeie pe care să o admir și să o doresc cu tot eul meu, prin încrederea cu care face lucrurile și încrederea ce mi-o oferă, duioșia cu care mă tratează când sunt în impas, visele pe care le are, viziunea despre viață și lume, simțul și admirația ei pentru simplu și frumos, tandrețea cu care mă sărută în noapte, spontaneitatea ideilor, impulsivitatea asupra mea, dorința de a fi fericită din simplitate, toate sunt câteva dintre motivele pe care le găsesc acum și care stau la baza “Te iubesc”-ului adresat ei, în fiecare zi.

Așteptarea mea pentru totdeauna. Așteptarea s-a terminat. A trebuit să trec prin multe lucruri care să mă facă să-mi pun întrebări, să găsesc singur răspunsuri sau nu, să pățesc, să trec peste, să învăț și să mă descopăr pentru ca acum să aplic tot ceea ce am mai bun. Sunt independent, fericit, împlinit, iubit. Da! Așteptarea mea pentru totdeauna a luat sfârșit. De ceva timp, trăiesc cu totul altceva.

Ce mirare că sunt!

Şirul vieţii mele

Untitled-1

Am realizat că sunt lucruri în viaţa mea a căror valoare nu a fost supusă atenţiei personale şi acum, toate se leagă de locul şi momentele în care mă aflu. Mai exact, aceste “lucruri” sunt oamenii.

Am plecat de la ţară, o localitate nu prea ieşită din comun, în care am locuit în permanenţă timp de 19 ani, alături de părinţii mei minunaţi. Am dus o viaţă simplă şi frumoasă, a cărei copilărie a fost lipsită de tehnologia timpurie şi lucrurile care ar fi făcut-o să nu mai aibă aceeaşi valoare ca cea pe care a avut-o. Sunt mândru de asta şi fericit. Nu mă pot plânge pentru că nu am jucat ascunselea, şotron, prinselea, nu mă pot plânge că nu m-am căţărat în niciun copac, că nu am bătut mingea toată ziua, că nu am colindat ore întregi în necunoscut, că nu am fost certat de părinţi pentru că am lipsit de acasă, că am făcut o prostioară sau că nu am ascultat. La fel cum nu mă pot plânge că nu mi-am trăit copilăria.

După ceva timp după ce mi-am făcut blogul, am vrut să încep să scriu amintirile mele din copilărie. M-am tot îndemnat să o fac, dar nu am avut curaj. Acum, vin cu un articol care să treacă prin toate.

Îmi amintesc de colegii mei de la grădiniţă. Toată ziua, după program, erau la mine şi ne petreceam timpul cu tot felul de lucruri simple. De la jucatul prin nisip, până la certuri din cauza unei maşinuţe. Găseam interesant până şi un copac. Ne făceam de lucru urcând prin el sau îl rugam pe tata să ne agaţe leagănul şi stăteam acolo ore întregi fascinaţi de tot ceea ce se întâmpla. Nu existau probleme şi planuri, iar timpul era infinit. Totul era aşa de simplu.

Am mai crescut un pic şi am păşit timid în clasa I. M-am aşezat în prima bancă de la geam. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Cosmin. Un băieţel la fel de mic ca şi mine. Situaţia financiară a făcut ca el să se mute după câţiva ani la Sibiu la şcoală. De atunci, doar de 4, 5 ori l-am mai întâlnit. În clasa I aveam deja câţiva amici de la grădiniţă, acum tovarăşi în continuare.

Nu pot să uit niciodată că a fost prima dată când mi-a plăcut de o fată. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc, iar amicii de pe atunci încă fac glume pe chestia asta. Mi-a plăcut mult timp de acea fată. În clasa a doua s-a mutat la o şcoală din oraş. Am aflat asta în timpul vacanţei de vară de la mama. Am început să plâng pe atunci. Eram un inocent care mă ataşasem de figura ei plăcută doar. Îmi dătea un impuls la bătăile inimii de fiecare dată când o vedeam. Mă emoţiona. De atunci, timp de câteva luni nu am mai văzut-o. A urmat perioada Paştelui când, toţi copii se strângeau la focul de la biserică. Acolo am revăzut-o şi mi-a umplut inima de fericire. De atunci, îmi făceam speranţe ca în fiecare sărbătoare de Paşte să o revăd. Cam aşa s-a întâmplat. Am avut momente frumoase ştiind că va veni iar. Nu vorbeam cu ea atunci. Nu aveam curaj. Mă mulţumeam doar să o văd. Anii au trecut şi acum suntem doar nişte foşti colegi, având o relaţie de fair-play.

Ştiu că încă de prin clasa I iubeam fotbalul, ca şi acum, şi eram în fiecare zi, în pauze, la ora de educaţie fizică sau după ore, în spatele şcolii jucând fotbal cu ceilalţi colegi. La fel, noţiunea timpului era undeva departe de a o cunoaşte. În acest ritm am crescut şi am ajuns undeva prin clasa a V-a. Îmi amintesc de testul iniţial de la matematică în care am luat 8. Învăţat cu FB-uri din generală, cred că am plâns pentru acel 8. Nu mai ştiu dacă a fost trecut în catalog, dar eram foarte speriat din această cauză. A urmat mai apoi să cunosc noi materii, să înţeleg termenul de profesor, teză, medie aritmetică, medie ponderată şi examen de capacitate. În perioada gimnaziului am participat la câteva olimpiade, câteva la matematică, una la limba şi literatura română şi una la chimie. Îmi amintesc că la una dintre olimpiadele de matematică, ajunsesem la faza judeţeană, după o fază pe şcoală şi una locală. În afară de astea, au mai fost şi nişte concursuri la care am mers cu plăcere. Clasa a V-a am terminat-o cu media 10 curat. La finalul anului am primit o diplomă specială pe care scrie “[…] 10 (pe linie)”. Îmi dau uşor seama că domnul diriginte al meu Bogdan F. a fost foarte mândru.

Pe măsură ce treceau anii, simţeam cum greutăţile îşi puneau accentul pe timpul meu. În clasa a IX-a, am fost nevoit să stau câte o săptămână plecat de acasă pentru a merge la liceu. Eram găzduit la o casă din oraş. Îmi era aproape imposibil să fiu singur acolo. Eram în permanenţă stresat, mereu mă gândeam la singurătatea în care mă aflam, trebuia să încep să mă descurc, aveam de făcut lucruri pentru mine, lucruri pe care până atunci le făceau doar părinţii mei. După câteva luni, am revenit acasă şi de atunci mergeam aproape zilnic 4 kilometri pe jos pentru a ajunge la ore. Nu am întârziat niciodată. Eram dedicat în tot ceea ce făceam şi eram apreciat. Tot atunci, mi-am făcut curaj pentru prima dată să o invit pe actuala mea prietenă cea mai bună, în oraş. A tot amânat răspunsul şi până la urmă mi-am dat seama că m-a refuzat elegant. Acesta a fost un punct interesant al vieţii mele din liceu. Am trecut şi de clasa a IX-a cu bine.

Prin clasa a X-a am cunoscut din nou, materii noi şi lucruri frumoase. Acum doar îmi pare rău că nu eram prea sociabil şi nu am interacţionat cu toţi colegii aşa cum aş fi vrut. Amintiri frumoase am câteva, dar adevărata frumuseţe a vieţii mele a început în clasa a XI-a când, fata pe care am invitat-o prima dată în oraş, mi-a propus să devenim cei mai buni prieteni. Am fost de acord şi aşa am început să vorbim zilnic la telefon şi online. Ne rezolvam temele împreună în fiecare zi. Ajunsesem să cunoaştem mai multe, unul despre celălalt, decât ne cunoşteam pe noi personal. Ne-am intrat unul în viaţa celuilalt şi inevitabil, sincer, fără interese şi alte lucruri negative am devenit cei mai buni prieteni. Am păstrat această legătură mult timp. Am avut momentul în care mi-am propus că mă voi dedica ei şi cred cu certitudine că am reuşit asta într-o proporţie destul de mare. Am făcut multe lucruri, mici şi mari pentru ea. Nu mă plâng, doar recunosc şi acum sunt mândru de asta. Fie că era vorba de un compromis sau un lucru tăiat de pe lista de priorităţi, am evitat tot ce ţinea de mine şi am făcut tot posibilul să-i fie bine. Am ştiut întotdeauna că merită ceva mai bun şi am încercat să-i ofer ce am putut. Am fost mereu alături de ea şi am insistat de multe ori să o ajut să iasă din stările de singurătate. Este cam ciudat şi trist că vorbesc la trecut despre asta. Dacă distanţa nu ne-ar despărţi, şi acum am fi la fel. În Octombrie 2013 s-au împlinit 2 ani de când ne-am intrat unul în viaţa celuilalt. Cea mai tristă perioadă din relaţia noastră de prietenie, o consider pe cea din jurul sesiunii de Bac, din clasa a XII-a. Atunci am cam îndepărtat-o pe prietena mea de lângă mine şi nu a fost prea frumos. Nu a fost prea corect. Am luat decizia de a lăsa totul de-o parte şi am vrut să mă concentrez pe învăţat. Era vorba că las la o parte relaţia cu ea şi relaţia cu iubita mea. Cu iubita mea nu am putut ieşi la un comun acord şi aşa m-am îndepărtat doar de prietena mea cea mai bună, din a cărei vină am şi iubită. La puţin timp, m-am lăsat influenţat de părerile proaste pe care mi le-au împărtăşit două persoanele dragi despre ea şi aşa, distanţarea mea a prins amploare. Eram revoltat şi iritat. Mă declar singurul vinovat pentru că am cam gonit-o din viaţa mea pentru o perioadă bună. Când mi-am dat seama că nu a fost o decizie deloc bună, mi-a picat foarte prost tot ceea ce am făcut. Bineînţeles, şi ea a fost afectată de prostia mea, dar mi-a respectat decizia şi s-a ţinut departe de limita pe care am impus-o. După cum am spus, niciodată nu mi-a vrut răul, din niciun punct de vedere. Mă emoţionez când mă gândesc că eram atât de apropiaţi. Era punctul meu de sprijin, a pus bazele băiatului care sunt acum, m-a încurajat întotdeauna, mi-a fost aproape în orice împrejurare, ne-am întristat împreună, am visat împreună, am plâns, am râs şi ne-am crescut prietenia cu fiecare zi ce trecea. Acum, flacăra din sufletele noastre există şi trebuie doar să fie puţin mişcată pentru a deveni la fel ca înainte.

Mai regret, tare mult, că în ziua în care s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, nu am mers la ea nici să o felicit. Era lângă mine la mică distanţă şi o priveam aproape cu lacrimi în ochi cum vorbea la telefon dând vestea mai departe cum că a luat 10 la informatică şi la matematică. Îmi doream să pot să o iau în braţe şi să o strâng, să o simt şi să simt cum nimic nu s-ar fi schimbat.

În timpul verii lui 2013 nu am vorbit cu ea. Lipsa ei a fost acaparată de ocupaţiile din timpul verii. Am lucrat împreună cu părinţii mei la renovarea casei. Mă obişnuisem făra vocea ei pe care o auzeam zilnic cel puţin la telefon. Acum devin melancolic gândindu-mă la asta. Tare mult aş mai vrea să o strâng în braţe ca atunci când eram supărat, trist sau aveam o problemă şi mă încuraja spunându-mi că o să fie bine. Absolut nimeni nu ne poate înţelege şi asta este regulă. Din toate cuvintele primite din exterior de cei care ne cunoşteau, niciunul nu a fost spus ca şi cum ne-ar fi cunoscut relaţia în totalitate. Nici acum nimeni nu se poate pronunţa. Am mai afirmat asta şi o spun şi acum cu încredere, a fost ceva mai mult decât o relaţie de prietenie şi mai mult decât o relaţie de iubit-iubită.

La sfârşitul verii, când a trebuit să merg la Timişoara, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine şi să o las în Craiova. Am fost de acord. După tot timpul în care nu am vorbit cu ea, a fost plăcut să o ştiu aproape. Când am ajuns în Craiova, am coborât amândoi din maşină. Am mers la portbagaj şi i-am dat geanta. Am avut câteva secunde în care am stat privindu-ne faţă în faţă fără să spunem nimic. Atunci ştiu că am simţit ceva foarte plăcut, emoţionant şi care m-a făcut să arunc toate lucrurile urâte neadevărate despre ea care se strânseseră în sufletul meu. M-am grăbit, fără să mai spun ceva, să o iau în braţe. Îmi era dor de ea. Prin acea îmbrăţişare am retrăit toate momentele noastre şi m-am bucurat cât un infinit. A intrat în viaţa mea la început şi şi-a câştigat corect locul acolo. Strângerea ei puternică am simţit-o ca pe nişte cuvinte de nostalgie prin care mi-a afirmat că este în continuare în viaţa mea şi că aştepta să îi permit din nou să aibă influenţa ei placută asupra vieţii mele ca până atunci. Ne-am luat rămas bun. A fost ultima dată când am văzut-o.

Am plecat la Timişoara cu gândul de a mă înscrie la Universitatea de Vest la informatică şi am ajuns la Automatică şi Informatică Aplicată la Politehnica din Timişoara. În momentul în care am ajuns aproape de Timişoara, la nişte rude de familie, am fost convins de mătuşa mea să nu fac greşeala de a merge la UVT. A fost momentul meu de cumpănă. Următoarea zi, am mers în Timişoara şi m-am înscris la Politehnică. La câteva zile am mers şi la admitere şi totul a fost ca pe roate. Toate împrejurările au fost în favoarea mea. Acum, mă aflu în perioada primei mele sesiuni.

Mă simt dator faţă de toţi oamenii din viaţa mea, cei care au fost şi care sunt în continuare. Vreau ca într-o zi să fiu în situaţia în care să am ocazia să le mulţumesc. Aici sper că este ultimul loc unde vor avea loc modificări în viaţa mea pentru a deveni om. Pun mare accent pe dezvoltarea mea personală şi sper că asta se întâmplă deja.

Am intrat în joc şi am pierdut

Au fost suficiente momente împreună cu tine care să mă facă să ajung la disperare, suficiente care să mă facă să-mi simt vina, să las totul în trecut şi să îmi pară rău că am fost. Oricum, faptul este consumat, bucăţi din suflet mi-au fost sacrificate, lacrimi au curs destule, cuvinte grele au fost suportate, iar distanţarea noastră este din ce în ce mai amplă.

Nu am vrut asta, poate nici tu, însă orgoliul ne-a acaparat şi am picat amândoi ca victime, iar acum suntem pe drumul nostru. Eu, dacă stau şi mă gândesc puţin, este o situaţie favorabilă pentru mine şi nu ştiu de tine. Noi am devenit unul şi nu pot sta împăcat cu sufletul că ne va fi bine în acelaşi timp doar cu gândul unul la altul.

Aş fi vrut să facem mult mai multe, să ne privim în ochi din mai multe locuri nevizitate, plimbându-ne de mână, să îţi simt corpul între braţele mele, să te strâng şi tu să-mi zici aproape fără răsuflare, cu vocea ta dulce: “Mă omori!”, să te ţin de mânuţe şi să le mângâi.

Spuneam că o să fie o situaţie favorabilă pentru mine. Da, pentru că melancolia este singura fericire, până la urmă, pentru mine. Este un sentiment de scurtă durată, magic şi care mă face să fiu eu. Sufletul meu cu asta a fost hrănit din totdeauna. Pe de altă parte, peste puţin timp voi pleca şi nu voi reveni prea curând, astfel că doar luna August va mai însemna vara mea. În cele din urmă nu ştiu ce se va întâmpla cu acele cuvinte spuse de tine, acele promisiuni şi acea încredere solidă în mine. Speram să avem parte de acele momente unice pe care le aşteptam de o viaţă, acelea în care ar fi trebuit să mă leg de tine, poate pentru totdeauna.

În ultimele zile, am fost fericit alături de tine, am privit luni şi stele, am ascultat linişti şi frumuseţi, am văzut peisaje şi vise împreună, iar acum… Acum nu îmi vine să cred că toate astea nu vor mai fi vreodată. Am crezut că în timpul ăsta scurt care ne-a rămas, ai să profiţi de prezenţa mea şi ai să mă epuizezi cu rugăminţile tale de copilă, să mergem, să facem şi să visăm în continuare.

Am intrat în joc şi am pierdut. Pe tine, pe mine, părţi din mine şi poate sentimentele noastre. Sincer, eu sunt la pământ. Nu vreau să mai vii la mine şi să mai mă încurajezi. Ne va fi făcut doar rău.

Am crezut în tine… Nu în vorbele tale, ci în fiinţa ta.

“Act Veneţian”, Camil Petrescu, Pietro, Actul III, Scena III

Nu vreau să înţelegi greşit acest mesaj şi din nou îţi spun că nu te acuz de nimic. Îţi repet, este doar vina mea. A fost de la bun început. Nu ştiu dacă regreţi ceva sau îţi doreşti să fi fost altfel, dar eu da. Regret doar că nu mai eşti a mea. Îţi promit!

Acelaşi eu

Am plecat astă-vară pe un drum care chiar credeam că mă va fura cu mult de pe calea pe care mergeam. Mai demult visam la frumuseţea împărţirii anumitor plăceri, pe care le trăiam singur, cu cineva 8->. Eram oarecum cuprins de căldura viselor care prindeau viaţă în mintea mea şi uitam de realitate. Îmi plăcea.

Prin iulie am început să gust cu adevărat din acele plăceri de demult şi nu am fost recunoscător vieţii pentru că visele s-au împlinit. Am trăit pur şi simplu momentul, fără să-mi amintesc de cât de mari erau dorinţele pentru acele momente şi mulţumirile mele s-au pierdut pentru că eu am pierdut noţiunea timpului şi, ca un însetat, le-am luat şi le-am trăit pe toate epuizându-le; în cele din urmă nemaisimţind nici măcar o remuşcare pentru că nu am recunoscut cadoul primit de viaţă.

Am trecut prin iulie şi am ajuns în august. La fel de entuziasmat şi cu gândul la ce noutăţi să încerc. Ce am făcut în ultima lună din vară, a fost ca o stabilire a bazei gândirii mele şi mai mult decât atât, a fost ca o cunoaştere generală a omului, dar şi a mea. Am fost surprins de sentimentele pe care le-am avut în diferite momente de linişte cu persoana potrivită la momentul potrivit, de asemenea, surprins de gânduri care s-au dovedit a fi şi ele potrivite pentru acele momente şi cuvintele pe care le-am spus – şi ele potrivite. Mă gândesc acum, că poate a fost timpul în care m-am ataşat şi din cauza obişnuinţei nu am mai băgat în seamă miciile detalii, pierzând astfel din profunzimea viitoarelor momente care poate ar fi fost şi mai frumoase. Şi teama mă cuprinde când mă gândesc că nu am pierdut numai atât…

Cu toate astea, mă văd acum, cum mă vedeam înainte de a începe vara. Mai exact mă văd ca înainte de iulie, acelaşi visător, singuratic cu sufletul meu, îngândurat, plin de alte o mie şi una de întrebări, cu acelaşi gol în inimă, aceleaşi tresăriri pentru amintiri netrăite sau vise imposibile din trecut, aceleaşi încercări spre fericire şi eşecurile veşnice. Pe scurt, acelaşi eu.

Oricât m-aş fi abătut de la calea mea, oricât mi-aş fi făcut eu norocul, viaţa m-a trimis pe una dintre cele n posibilităţi şi m-a adus acolo unde trebuie să fiu.

Să fie oare posibil?

Decât am auzit oameni spunând că s-au îndrăgostit fără să-şi dea seama şi că au iubit fără să-şi dea seama. Aici intervine întrebarea mea: “Să fie oare posibil aşa ceva?” şi, poate mai rău, “Să fie oare posibil să mi se întâmple şi mie?”. Astăzi mi-a fost pusă întrebarea cum că dacă am început să simt ceva pentru cineva anume din trecut. Am ezitat să răspund, dându-mi timp de gândire câteva secunde bune şi am fost ameţit de iluzii. Am scuturat rapid din cap şi am revenit la realitate cu un răspuns negativ, evident.

Apoi clar am rămas pe gânduri cu ideea că dragostea s-ar putea exprima pentru mine în alte feluri de care nu am nici un habar. Deci ar fi o chestie dacă  ceea ce am spus să fie adevărat.

Sigur că există momente când mă gândesc la trecut şi zâmbesc cu duioşie, dar ce a fost a fost şi rămâne trăit în trecut acolo cu cine am fost. Mă mai mint câteodată şi nu ştiu cum îmi zboară mintea la posibilitatea de a fi continuat. Poate ar fi fost ok, poate nu, nimeni nu ştie. Ce-i drept este că, în contra opiniei mele, trecutul îşi face şi el loc printre prezent şi uneori mă ţine acolo cu acelaşi suspans şi aceeaşi plăcere.

Nu neg, îmi place. De aia au fost momente frumoase, pentru a mă bucura de amintirea lor şi mai târziu.

Şi am mai descoperit un lucru foarte frumos. Când, undeva acum câţiva ani, aveam dorinţa de a trăi evenimentele altfel, cu cineva, tânjeam după sensibilitate şi cineva lângă mine, recent am realizat acele dorinţe şi fără să-mi dau seama au fost exact cum mi-am dorit cândva. Pe scurt, dorinţe nematerializate din trecut, au fost onorate cu “vârf şi îndesat” în vara care trecu. Asta mă face să am încredere că visele mele de acum, vor prinde viaţă undeva în viitor.

Cumva, viaţa mea este organizată pe straturi suprapuse care au o legătură în raport cu timpul. Mă bucură asta :).