Ultimul gând

A trecut un an de atunci; un an şi şaptesprezece zile, o toamnă şi o iubire, o iarnă şi-un regret, o primăvară si-o speranţă, o vară şi-un sentiment. Îmi amintesc multe lucruri ce ne-au descoperit zâmbetele, tristeţea, teama, furia şi alte simţiri, ne-au adus împreună mereu, lucruri pe care nu le voi mai menţiona pentru că este nesănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Am spus într-o zi că mă voi opri să mai scriu despre ea, numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată. Şi iată-mă că, încă o fac. Scriu despre ea. Şi o iubesc. Dar, poate că, de această dată, de acum, cu un alt eu.

Într-un final, după multe lupte interioare cu tot ceea ce am simţit, cu amalgamul de gânduri, fluxul imens de sentimente şi contradicţiile existenţei mele, mi-am dat seama că în ultimele luni, am reuşit doar să îmi demonstrez mie cât de mult pot iubi o femeie. Mi-a fost dat să înţeleg faptul că ochii femeii iubite sunt marginea lumii, mi-a fost dat să văd cum poate plânge un bărbat ca un băiat, mi-a fost dat să simt cum dorul pentru ea sfâşie şi cea mai mică parte de suflet, mi-a fost dat să sper într-un moment de cumpănă, mai mult decât aş fi făcut-o pentru un vis de-al meu şi mi-a fost dat să învăţ, în cele din urmă, că ultimul rămas bun, în dragoste, este acela care… nu se spune. Au fost lecţii. Ce-i drept, nu mi-aş fi dorit niciodată să le învăţ cu preţul pierderii ei, dar viaţa nu m-a întrebat asta. (more…)