Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Emoţii şi noi preocupări

Am tot întâlnit situaţii care mi-au atins stările şi m-au făcut să mă simt în multe feluri, în ultimul timp. De la tendinţa mea infinită de a-mi dărui inima oricărei domnişoare care îmi oferă un zâmbet sincer, până la oamenii care mă indispun şi mă fac să nu îi apreciez prea mult. Acum câteva zile am avut o stare ciudată prin care îmi puteam exprima foarte uşor dorul de noi relaţii cu persoane din trecutul meu. Mai mult, aproximativ acum o săptămână, am ajuns în situaţia în care iar îmi reproşam faptul că viaţa mea nu este aşa cum mi-am dorit, doar din cauză că nu fac mai mult. Mai exact, nu sunt atât de puternic încât să-mi depăşesc timiditatea. Nici acum nu sunt atât de puternic. Este trist să îmi dau seama încă o dată de asta. Şi, şi mai trist este că nu îmi pot depăşi condiţia. Rămân acelaşi limitat la gândurile mele despre singurătate şi aspiraţie către independenţă.

Mă consider în continuare un neînţeles. Şi nu că asta este un moft de-al meu. Pur şi simplu aşa sunt. Este vina mea. Chiar dacă, de cele mai multe ori reuşesc să ies din rutină prin încercări de a interacţiona cu “noua mea lume”, întotdeauna revin la ceea ce mă caracterizează cel mai bine: gândul că nu pot mai mult. Bănuiesc că am nevoie de un prieten, motivaţie din partea lui şi gingăşie infinită, toate astea venind împreună cu nişte cuvinte calde, sincere şi o îmbrăţişare.

Persoanele pe care le-am cunoscut până acum, de când sunt plecat de acasă, au reuşit să câştige un loc mai bun sau mai puţin bun în zona de apreciere, zonă pe care o preţuiesc foarte atent. Unii dintre ei ar putea avea cale liberă spre a-mi deveni prieteni de nădejde, alţii nu. Ori, eu degeaba declar asta dacă ei nu au aceeaşi părere despre mine. Am început să generalizez şi se pierde esenţa a ceea ce vreau să spun.

Drumul facultate, cămin, cantină, cămin, facultate, cămin, pat, iar facultate şi tot aşa, mă scapă de o eventuală stare de dor pentru părinţii mei şi locurile de acasă. Pe de-o parte mă bucură acest lucru, dar pe de altă parte, îmi pare rău pentru că nu am mai gustat din dulcea melancolie de multă vreme şi aşa timpul trece foarte repede. Am tot încercat să-mi creez momente pentru a mă bucura de o dulce tristeţe, însă nu am reuşit. Timpul parcă nu mai stă şi îmi este foarte greu să pot să mai reflectez asupra detaliilor de fineţe din viaţa mea.

M-am gândit la momentul în care voi ajunge acasă. Mă gândesc că voi face asta în vacanţa de iarnă, în preajma sărbătorilor. Simt cu durere că nu voi avea timp să recuperez timpul pierdut, cu cei dragi, simt că nu mă mai pot bucura ca odinioară de toate cele pe care le făceam cu familia. Şi de ar fi numai asta! Prietenii mei cei mai buni, îmi este teamă că nu ne vom sincroniza prea bine pentru a ne revedea în nişte condiţii acceptabile. Îmi pare rău pentru cei pe care i-am cunoscut cu puţin înainte să plec. A fost târziu când au intrat în viaţa mea. Ştiam că voi avea regrete în legătură cu asta şi cu părere de rău, din nou, nu am făcut nimic.

În toate astea, am şi motive la care să mă gândesc din când în când şi să zâmbesc, în timp ce merg singur pe drum şi mă apucă alte gânduri care îmi inspiră tristeţe. Situaţia de faţă, ca şi multe altele, nu îmi mai permit toate stările ca cele pe care le aveam în liceu din cauza cărora puteam genera involuntar cuvinte pentru blog.

Acum, toate problemele personale, sa le zic aşa, sunt acaparate de tot ceea ce fac zilnic. Fie că am un curs, un seminar, chiar un laborator, pe lângă asta, abea apuc să mănânc, pentru că imediat trebuie să ajung în alt loc. Fie că este vorba despre un club de seară, un local la care are loc un eveniment, un training sau o pur şi simplă întâlnire cu ceva colegi, nu am de gând să ratez aceste ocazii. Sunt pentru mine, pentru dezolvtarea personală şi pun mare preţ pe ea.

Am intrat în joc şi am pierdut

Au fost suficiente momente împreună cu tine care să mă facă să ajung la disperare, suficiente care să mă facă să-mi simt vina, să las totul în trecut şi să îmi pară rău că am fost. Oricum, faptul este consumat, bucăţi din suflet mi-au fost sacrificate, lacrimi au curs destule, cuvinte grele au fost suportate, iar distanţarea noastră este din ce în ce mai amplă.

Nu am vrut asta, poate nici tu, însă orgoliul ne-a acaparat şi am picat amândoi ca victime, iar acum suntem pe drumul nostru. Eu, dacă stau şi mă gândesc puţin, este o situaţie favorabilă pentru mine şi nu ştiu de tine. Noi am devenit unul şi nu pot sta împăcat cu sufletul că ne va fi bine în acelaşi timp doar cu gândul unul la altul.

Aş fi vrut să facem mult mai multe, să ne privim în ochi din mai multe locuri nevizitate, plimbându-ne de mână, să îţi simt corpul între braţele mele, să te strâng şi tu să-mi zici aproape fără răsuflare, cu vocea ta dulce: “Mă omori!”, să te ţin de mânuţe şi să le mângâi.

Spuneam că o să fie o situaţie favorabilă pentru mine. Da, pentru că melancolia este singura fericire, până la urmă, pentru mine. Este un sentiment de scurtă durată, magic şi care mă face să fiu eu. Sufletul meu cu asta a fost hrănit din totdeauna. Pe de altă parte, peste puţin timp voi pleca şi nu voi reveni prea curând, astfel că doar luna August va mai însemna vara mea. În cele din urmă nu ştiu ce se va întâmpla cu acele cuvinte spuse de tine, acele promisiuni şi acea încredere solidă în mine. Speram să avem parte de acele momente unice pe care le aşteptam de o viaţă, acelea în care ar fi trebuit să mă leg de tine, poate pentru totdeauna.

În ultimele zile, am fost fericit alături de tine, am privit luni şi stele, am ascultat linişti şi frumuseţi, am văzut peisaje şi vise împreună, iar acum… Acum nu îmi vine să cred că toate astea nu vor mai fi vreodată. Am crezut că în timpul ăsta scurt care ne-a rămas, ai să profiţi de prezenţa mea şi ai să mă epuizezi cu rugăminţile tale de copilă, să mergem, să facem şi să visăm în continuare.

Am intrat în joc şi am pierdut. Pe tine, pe mine, părţi din mine şi poate sentimentele noastre. Sincer, eu sunt la pământ. Nu vreau să mai vii la mine şi să mai mă încurajezi. Ne va fi făcut doar rău.

Am crezut în tine… Nu în vorbele tale, ci în fiinţa ta.

“Act Veneţian”, Camil Petrescu, Pietro, Actul III, Scena III

Nu vreau să înţelegi greşit acest mesaj şi din nou îţi spun că nu te acuz de nimic. Îţi repet, este doar vina mea. A fost de la bun început. Nu ştiu dacă regreţi ceva sau îţi doreşti să fi fost altfel, dar eu da. Regret doar că nu mai eşti a mea. Îţi promit!

Stare de dor

Azi m-am trezit la fel de nefericit cum am adormit. Viaţa la care visez este aşa de dulce încât am impresia că o aveam cândva şi am pierdut-o în urma unor greşeli care au venit poate din intenţiile mele de a o ţine la infinit. Tocmai că aceste greşeli le-am făcut înainte să o am şi aşa nu mai am nicio şansă la ea. Toate imaginile pe care le am despre ea sunt luminate de mult soare, pline de duioşie, lipsite de greutăţi, fără limite ale gândului, fără griji, doar eu şi cu o “ea” care să îmi inspire numai zâmbete. Să nu depindem de nimeni şi nimic, să nu ştim că există război între nevoi şi plăceri, să fim două aripi care nu pot zbura una fără alta, să visăm în acelaşi timp, să fim de acord cu fiecare lucru, să ţinem unul cu altul, să nu existe motive care să ne facă să ne destrame şi mai ales, să ne simţim stările sufleteşti numai din priviri.

Puţine sunt cuvintele astea pentru a descrie tot ce simt, dar şi mai puţine (chiar deloc) sunt persoane care să facă asta împreună cu mine. Nu vreau să vorbesc pentru că nu are sens să spun că mă simt aşa. O să primesc veşnicele cuvinte de încurajare. Un lucru cert nu pot să văd de la nimeni. Tot ce pot să fac în continuare este să tac şi să merg mai departe încet şi sigur, fără alte cuvinte din partea mea.

Am avut pretenţii de la viitor şi după starea mea de acum, au fost foarte mari pentru că nici nu au început să se clădească. Am distrus începuturi şi am luat-o de la capăt doar din iluzia că poate fi mai bine, că pot fi fericit exact cum mi-am dorit vreodată. Realizez că nici eu nu ştiu care este sursa nefericirii mele. Motive am, însă ele doar amplifică tristeţea mea, eventual o întreţin. Să tot privesc spre mai departe, îmi este uşor, dar cine să facă ceea ce vreau pentru acel mai departe? Descurajat şi inofensiv sunt, aşa că şanse din propria putere nu am.

Cum am mai spus, sunt resemnat şi aşa o să rămân până în momentul când o să întâlnesc situaţia care să mă facă să trăiesc fiecare zi cu lacrimi de durere astfel încât să îmi schimb gândirea şi comportamentul. Asta ar fi ultima soluţie. Acum nu mai am nicio tragere de inimă. Orice lucru l-aş face, devine fără importanţă prea mare pentru mine. Involuntar am ajuns aşa şi involuntar nu mai vreau nimic de la nimeni. Şi în acelaşi mod nu îmi ofer atenţia. Nu am primit ceea ce a trebuit la momentul oportun şi acum mă pot descrie doar ca un ne-om obsedat, frustrat, lipsit de viziunea pentru lucrurile valoroase cu adevărat, iar percepţia mea fiind coruptă de oameni care îşi respectă dispoziţiile de a se supune aceloraşi concepţii despre lucruri care sunt pentru toţi comune. În concluzie gândul meu a fost negativ influenţat şi acum sunt pătimit.

Pe de altă parte, aş putea să zic că este bine că mă simt aşa (sunt aşa) pentru că odată şi-odată trebuie să mi se demonstreze că ce-i al meu, e pus de-o parte. Doar nu sunt eu oaia neagră tocmai cea care nu o să primească binele. Ar fi şi culmea.

Aer cu dor

Mi s-a spuns că voi greşi din nou. Mi s-a spus că nu este bine ceea ce am decis şi mi-a fost dat de înţeles că de această dată nu voi mai fi înduioşat să revin la poziţia iniţială. Poate din cauza faptului că nu mă aşteptam ca lupta despărţirii să fie atât de scurtă, simplă şi atât de simţită pe dinăuntru. Acum sufletul meu este palpabil şi din agitaţia de care dă dovadă îmi dau seama că nu este în regulă. Sper din toată inima ca acest lucru să nu fie începutul regretului de a nu mai deţine ceea ce îmi aparţine.

Într-adevăr, adevărata valoare a persoanelor o cunoşti din plin, cu vârf şi îndesat, atunci când le pierzi şi îţi pare rău. Acum sunt rămas fără cuvinte şi instabil emoţional. Simt un dor nebun de a mă delecta cu o dramă literară, romantism sau ceva care să mă distragă complet de lume. Când respir, simt cum mă umplu de un aer rece, ca atunci când încep să mestec o gumă mentolată sau când sunt lovit în capul pieptului şi rămân brusc fără aer.

M-am tot întrebat de ce am parte de lucruri care nu mi s-au mai întâmplat niciodată în viaţă şi nu primesc nici un semn spre a trece peste ele cu bine. Trebuie să stau şi să reflectez la ele. Nu este o situaţie tocmai plăcută. Pe de-o parte mă bucură pentru că aceste lucruri fac parte din antrenamentul vieţii însă pe cealaltă parte mă întristează foarte tare, motivul fiind acumularea lor în suflet şi tratarea acestora cu dezamăgire.

Nu ştiu dacă aşa este dat să fie, când se strâng elemente negative pe lângă mine, se strâng din plin pentru a mă epuiza total. Exact în acele momente nu mai am nici o speranţă în viitorul meu la care visez cu mare băgare de seamă de ani buni. Încep să palpitez între a avea încredere în mine în continuare şi a ceda problemelor. Aş opta pentru varianta a doua, aş lăsa garda jos şi aş renunţa la război înainte de a-l începe însă şi aici este o problemă pentru că asta ar însemna încă un motiv negativ de tristeţe. Să trec peste principiul meu de a încerca, cel puţin.

Alteori mă gândesc că tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop anume şi strict ceea ce se întâmplă este cauza efectului dintr-un viitor fie apropiat sau îndepărtat. Dacă nu este aşa, sigur este altfel, însă vor fi aceleaşi urmări.

Legat de aceeaşi ideea când am scris articolul, am deviat la altele mai mici şi aşa mi-am expus mai multe nemulţumiri despre viaţă. Într-o zi totul o să fie bine, nu? Că doar aşa credeam când eram mai mic: orice, oricum ar fi, va fi bine. Şi aşa mi-a dispărut şi din gândirea de copil inocent – nostalgie.

Să mai stau şi să mă leg de viaţă, oameni şi întâmplări îmi place numai când sunt melancolic. Dulceaţa asta mă îmbată şi mă face dependent de ea, astfel încât mă convinge ca şi data viitoare când găsesc oportunitatea, să fac lucrurile în aşa fel încât să ajung din nou la ea.