Capabil de mai mult

A fost nevoie de o scurtă plimbare liniştită pe malul care mă bine dispune, mă face să mă gândesc la mine, la trecut, viitor, prieteni, familie şi tot ceea ce-mi e drag şi mă înconjoară, malul Oltului meu drag pe care cu siguranţă nu-l voi uita niciodată. Dintre toate cele de mai sus, greu m-a tras pe şirul lin al apei gândul despre mine şi viitor. Cu dorinţa de a rămâne la fel şi de a nu mai avansa în timp, sentimentele mele sunt din ce în ce mai profunde şi printre ele nostalgia iese din întuneric şi le cuprinde pe toate într-o manieră ce-mi provoacă o stare de ambiguitate şi amorţeală.

Am ridicat încet privirea din intersecţia apei cu malul şi mi-am îndreptat-o spre pădurea de peste râu. Soarele din spate mă încalzea, iar eu în sinea mea îmi ziceam despre cât de frumos se reflecta imaginea pădurii în apă. Un stol de raţe în zbor venind din aval, îmi atrage privirea şi rămân cu ochii la el până ce dispare în zare prin faţa mea. Atunci încep să mă auto-caracterizez puţin, poate încercând să mă regăsesc, şi cu una, cu alta, ajung la concluzia că nu vreau să cresc. Deja am crescut, destul. Nu mă mint şi nu încerc asta pentru că este imposibil să evit trecerea timpului.

Sunt capabil să înţeleg orice explicaţie dată în vederea anulării unui eveniment, oricât de important ar fi pentru mine. Pun pe primul loc prioritatea celeilalte persoane şi astfel dovedesc încă o dată că sunt slab. Poate pe mulţi reuşesc să îi surprind prin faptul că mă las minţit foarte uşor, dar eu aştept să fiu apreciat pentru ceea ce fac. În fine. De aici doream să spun că sunt în stare să accept asta şi nu accept prea uşor tot acest traseu în cerc ce ţine de timp. A creşte, a îmbătrâni, a schimba lucrurile şi persoanele din viaţă devine prea dureros în acelaşi timp cu viaţă din partea paralelă care nu pare să aibă vreo problemă – natura.

Mă gândesc că sunt preocupat cu ale mele gânduri şi nu observ partea rea din ceea ce eu consider infinit, chiar dacă ştiu că toate au un sfârşit. Ştiu că aceste gânduri mă ţin pe loc şi nu mai pot trăi cum îmi doresc, dar ce pot face?

Tipic mie

Exact ca în fiecara vară. Fie că-i mai devreme sau mai târziu, nu întârzie să apară. E ca un nor în August. Acoperă soarele, apoi, imediat, dispare, se luminează şi în sinea mea zic “Ce zi frumoasă!”. Sunt minţit mereu cu astfel de sentimente care apar şi dispar în câteva secunde. Sentimente pe care nici acum nu le stăpânesc prea bine. Combină perfect amarul din tristeţe, regret şi nostalgie cu dulceaţa amintirilor legate de ce am făcut vara asta şi în final iese ceva dulce-acrişor care mă susţine un pic şi mă împinge de la spate să mai profit din timpul care a mai rămas dintr-o vară care doream să fie de vis.

E greu să mă fac să cred că pot ieşi dintre pereţii ăştia albi, să îmi vină o idee trăznită, să mă arunc în necunoscut şi să apară ceva demn de ţinut minte. Am crescut şi am impresia că am pierdut ceva pe drum. Cred că de aceea mă simt aşa greu. Parcă am pierdut o lecţie şi trebuie cumva să recuperez. Nu ar fi greu, dar să nu cumva să fie mai multe lecţii :-s. De asta îmi este mai multă teamă.

Am nevoie de prietena mea. Greşesc că nu fac mai mult pentru a o revedea :-<. Da, de aici este şi amarul ăla din regrete, pentru că nu am văzut-o în ultimele două luni. Degeaba zic, m-am cam uscat… Şi orice aş face, tot nu am voinţa necesară. Am plănuit, am visat, am vrut şi am văzut nu a fost îndeajuns până să ajung să o văd :(.