Dorobanților – o strângere de mână infinită

Ai plecat și mi-ai lăsat un loc ciudat în inimă. Pentru că eram obișnuit cu tine, nu am știut să-l tratez și m-am simțit gol pe dinăuntru. Am uitat de tine apoi, am zărit un zâmbet, am îndrăznit, mi-am deschis sufletul, am ascultat-o și m-am lăsat ascultat, apoi m-am îndrăgostit pur și simplu. Ai plecat, singurătate! M-ai părăsit și mi-ai lăsat-o pe ea în semn de adio. Am strâns-o infinit de mână pe Dorobanților – strada aia fără sfârșit, unde am început să-mi vindec rănile trecutului, cu vorbe dulci și atingeri calde, am îmbrățișat-o pe Podul Reginei Elisabeta, mi-a îndrăgostit tot eul de ea, mi-a sărutat sufletul prin Parcul Central și am privit toată magia luminilor din noapte, prin ochii ei, de la Cetățuie. Acum, sufletul mi-e făcut viu și vesel. (more…)