Târziu în depărtare

Ştiu foarte clar că în anumite momente rămân singur. Mai ştiu că şi atunci când cineva este lângă mine, tot singur sunt uneori. Nu am pretenţia ca sentimentele mele să fie altele faţă de cele de a fi solitar pentru că am început să văd că, după toţi anii în care am trăit cu impresia că dacă fac mult bine, când voi greşi sau voi simţi că merit ceva bun, nu va mai fi nevoie să îndur greutăţi, am greşit. Nu credeam că oamenii care merită ceva, vor şi primi acel ceva. Nu am cuvinte, pur şi simplu. Sunt uimit de rasa umană.

Câteodată sunt atât de revoltat şi supărat pe lume, încât îmi doresc din tot sufletul să fiu sub normalitate, cel puţin să cred că sunt, doar pentru a nu mai avea eu de învăţat din toate situaţiile care, din spusele apropiaţilor, trebuie făcute mai devreme sau mai târziu. Aş lăsa să se întâmple pur şi simplu, fără să fiu nevoit să reţin momentul într-o viitoare amintire.

Nu am auzit pe nimeni vorbind despre situaţii care se întâlnesc de una, două ori în viaţă. Nici cel mai trăit om nu vorbeşte despre aşa ceva. Acum întrebarea ar fi de ce, dar este absurd să întreb. Tocmai din această cauză, sunt nevoit să gândesc de la bun început fiecare pas în ceea ce urmează să fac, să fiu surprins de întâmplări şi eventual lovit de neaşteptări. O atenţionare din partea celor trecuţi prin viaţă nu ar strica, zic.

Revenind la subiect – clar doar în gândul meu – dacă o să fiu tot aşa în continuare, tot amăgire o să primesc. Asta ca o stabilire a greşelilor pe care le fac în mod repetat exagerat fără să am vreo iniţiativă în a le elimina. Minunea care se presupune că îmi va schimba viaţa încă o aştept şi nu mai vine. Degeaba stau şi oftez ca un bleg, ceea ce am nevoie nu o să primesc. Şi culmea, o să trăiesc exact la fel ca până acum. Nu am puterea să fac ceva în privinţa asta. Dacă am nevoie de o gură de apă, nu mă duc să cer. Stau şi rabd. Atât. Dacă cer şi nu primesc, la fel. Stau şi rabd. Cerul nu a căzut şi nu o să cadă din cauza asta, dar se simte a dracu durere când vezi că oamenii te văd ca un oricare.

Până la urmă tot vina lor a fost că s-a ajuns în acest punct. Etichetele s-au pus deja pe cei care au călcat strâmb şi aceleaşi etichete au primit şi cei nevinovaţi. Eu, acum, sunt un nimic din mulţimea de nimicuri care se plânge pe lucrul ăsta. Şi oricât de tare aş ţipa, pentru mine nu sunt soluţii. Mai am de tras, suportat şi înghiţit în sec încă câteva luni bune de acum în colo până să ies din această grămadă.

Blogul a devenit un perete al unei camere întunecate pe care scriu numai în momente de la supărare în jos. Dacă aş fi cititorul meu, aş găsi ceva mai bun de făcut. L-aş lăsa pe Vlad în lupta lui cu neoamenii, neajutorat şi lovit în permanenţă de caractere. Doar toţi suntem la fel şi urmărim aceleaşi ţinte, nu? Cine o să zică nu?