Târziu în depărtare

Ştiu foarte clar că în anumite momente rămân singur. Mai ştiu că şi atunci când cineva este lângă mine, tot singur sunt uneori. Nu am pretenţia ca sentimentele mele să fie altele faţă de cele de a fi solitar pentru că am început să văd că, după toţi anii în care am trăit cu impresia că dacă fac mult bine, când voi greşi sau voi simţi că merit ceva bun, nu va mai fi nevoie să îndur greutăţi, am greşit. Nu credeam că oamenii care merită ceva, vor şi primi acel ceva. Nu am cuvinte, pur şi simplu. Sunt uimit de rasa umană.

Câteodată sunt atât de revoltat şi supărat pe lume, încât îmi doresc din tot sufletul să fiu sub normalitate, cel puţin să cred că sunt, doar pentru a nu mai avea eu de învăţat din toate situaţiile care, din spusele apropiaţilor, trebuie făcute mai devreme sau mai târziu. Aş lăsa să se întâmple pur şi simplu, fără să fiu nevoit să reţin momentul într-o viitoare amintire.

Nu am auzit pe nimeni vorbind despre situaţii care se întâlnesc de una, două ori în viaţă. Nici cel mai trăit om nu vorbeşte despre aşa ceva. Acum întrebarea ar fi de ce, dar este absurd să întreb. Tocmai din această cauză, sunt nevoit să gândesc de la bun început fiecare pas în ceea ce urmează să fac, să fiu surprins de întâmplări şi eventual lovit de neaşteptări. O atenţionare din partea celor trecuţi prin viaţă nu ar strica, zic.

Revenind la subiect – clar doar în gândul meu – dacă o să fiu tot aşa în continuare, tot amăgire o să primesc. Asta ca o stabilire a greşelilor pe care le fac în mod repetat exagerat fără să am vreo iniţiativă în a le elimina. Minunea care se presupune că îmi va schimba viaţa încă o aştept şi nu mai vine. Degeaba stau şi oftez ca un bleg, ceea ce am nevoie nu o să primesc. Şi culmea, o să trăiesc exact la fel ca până acum. Nu am puterea să fac ceva în privinţa asta. Dacă am nevoie de o gură de apă, nu mă duc să cer. Stau şi rabd. Atât. Dacă cer şi nu primesc, la fel. Stau şi rabd. Cerul nu a căzut şi nu o să cadă din cauza asta, dar se simte a dracu durere când vezi că oamenii te văd ca un oricare.

Până la urmă tot vina lor a fost că s-a ajuns în acest punct. Etichetele s-au pus deja pe cei care au călcat strâmb şi aceleaşi etichete au primit şi cei nevinovaţi. Eu, acum, sunt un nimic din mulţimea de nimicuri care se plânge pe lucrul ăsta. Şi oricât de tare aş ţipa, pentru mine nu sunt soluţii. Mai am de tras, suportat şi înghiţit în sec încă câteva luni bune de acum în colo până să ies din această grămadă.

Blogul a devenit un perete al unei camere întunecate pe care scriu numai în momente de la supărare în jos. Dacă aş fi cititorul meu, aş găsi ceva mai bun de făcut. L-aş lăsa pe Vlad în lupta lui cu neoamenii, neajutorat şi lovit în permanenţă de caractere. Doar toţi suntem la fel şi urmărim aceleaşi ţinte, nu? Cine o să zică nu?

Uite cum se complică lucrurile

Totul a plecat de la un neînsemnat tutorial de a rezolva cubul rubik. Am găsit pe youtube nişte tutoriale şi dăi şi experimentează. Am ajuns la ultimul algoritm de aplicat şi l-am greşit. S-a dus totul de râpă. Pfoaaa. Am prins o ciudă de toată frumuseţea. Plin de nervi am dat cu el de masă, încet şi s-a spart în bucăţele =)). Dacă ştiam  că este aşa de sensibil ca mine X( făceam asta de la început. L-am aranjat în bucăţile componente, pe culori şi a ieşit ca şi noi.

Făcui ce făcui şi iar îl încurcai X(.

În fine. Nu asta era subiectul general. Vroiam să mă mai descriu un pic în cuvinte, să spun că sunt prea sensibil, irascibil şi plin de ură. A tot ce cuprinde jurul meu. Simt cum înnebunesc. Iar vreau să dau în stânga şi-n dreapta. Iar nu mă pot linişti.

Vai capul meu de neînsemnat ce sunt. Nţ nţ nţ. Nu ştiu ce şi cum să mai fac. Sunt plin de mine, plin de alţii, plin de ce vreţi voi. Cum mă golesc? Neeah.

Acum nici nu ştiu de ce sunt supărat, nervos.

Aaaaah, veşnică ură.

Aşa de naiv al naiba

Îmi vine să ţip, îmi vine să plâng, îmi vine să mă rog la Dumnezeu, îmi vine să fiu sălbatic, îmi vine să lovesc. Tot am impresia că o să înnebunesc. De plâns, ar mai fi ceva, că poate mă liniştesc, dar de rezolvat problemele, nici atât. Şi vorbesc serios când zic că o să înnebunesc. De ce? Uite aşa! Cum naiba să pot să trăiesc şi să nu întâlnesc, mă o persoană mă! O persoană ca mine. Care să-mi dovedească că e la fel de proastă ca mine, care să lase la voia întâmplării şi să nu fie afectată de sacrificiile pe care le face.

Aah, ce urât aş mai vorbi, dar aici mă abţin, fir-ar …! Să o las încolo de viaţă şi tot ce ţine de ea şi să-mi văd de lumea mea nebună. Ar fi minunat. Cer mult? Nu cred că cer mult să cunosc un alt eu. Pfoaa. Ar fi superb. Băăăi să fie ca mine mă. Aşa gânditor, deschis tuturor. La fel de naiv încât să facă tot ce-i spune lumea. Să guste din tot ce-i mai rău ca să-i fie ăluilalt bine. Şi cand ar fi vreodată vremea să se întoarcă roata, tot el să ia lovitura sub centură şi buf! Pe jos.

:)) Mai râd şi eu. De ce mi se întâmplă pentru că nu am ce să fac. Pur şi simplu se leagă ale naiba probleme, situaţii naşpa şi nu am ce să le fac. De aia râd. Cică să mă amuz, dar e un râs ciudat ăsta. De puţin timp am început să fac asta. Cred că se leagă de nebunia care o să mă apuce. Doaamne fereşte!

Dramatizez sau nu, nu mă interesează. Nu am voie? E viaţa mea, fiecare are problemele lui.

Aşa. Am schimbat melodia din playlist. Ceva mai lent ca James Blunt-Cry. Tipic ăstora naivi (a se citi proşti 🙂 ) ca mine în momente ca astea. Pfffs. O respiraţie adâncă îmi linişteşte inima când am emoţii. Acum nu. Acum poate o plimbare pe la Olt? Băăi, bună idee.

Aaa, şi încă ceva. Vorbesc serios când zic că o să înnebunesc pentru că nimic din tot ceea ce fac, gândesc şi visez nu seamănă deloc cu realitatea. Când expun asta în cuvinte nu primesc tocmai cele mai bune răspunsuri, deci se confirmă. O să o iau razna. Şi iar nu mă interesează dacă fac ceva de atras atenţia, blabla. Mult mai bine când văd rânduri scrise pe blog. Mai ales aceste rânduri.

Am plecat la plimbarea aia…

Eu nu ştiu cum este

De multe ori, recunosc, supăr persoanele dragi, uneori chiar îmi vine să plâng pentru asta. Când ştiu că urmează să fac o greşeală trăiesc cu teamă momentul, curios şi eu dacă reuşesc din nou să o fac şi când vine secunda în care ne întâlnim nu mai am nici o suspiciune pentru că bănuielile mele se adeveresc, din păcate. Şi nu o fac intenţionat, să nu se înţeleagă asta. De obicei, iniţial, fac lucrurile la limita apariţiei acelei dezamăgiri a persoanei pentru care mă chinui un pic să nu-i greşesc.

Îmi dau seama din asta că mie îmi lipseşte ceva. Am o gaură mare de tot în caracter şi anume nu ştiu cum este şi nu pot să fiu supărat pe cineva care mi-a făcut o greşeală, pur şi simplu. Văd şi aud despre persoane care nu mai vorbesc de multă vreme şi mă gândesc cum ar putea un lucru să intre în relaţia lor, oricare ar fi. Eu nu-mi amintesc când m-am supărat pe cineva ultima dată. Nici penultima dată. Nici niciodată? 😕 Sunt puţin confuz. Nu sunt ca ceilalţi, cel puţin asta sper :-s.

Adică au existat discuţii din care puteam să ies cum nu mi-aş dori, dar am ieşit mereu fair-play, încercând să fac tot posibilul să nu duc discuţia la extrem, apoi să regret că cineva drag este cu inima neîmpăcată pentru mine, dar să mai trăiesc cu acest gând x_x. Am principii pe care poate le urmez sau nu, dar nu-mi mai pasă de ele când prietena mea cea mai bună este gata să-şi verse dezamăgirea pe mine, mama îmi spune că am greşit, tatăl îmi repetă că nu fac bine ceea ce fac şi aşa mai departe. Şi totuşi, la cât mă străduiesc eu, tot nu-mi iese cum îmi doresc, simt şi vreau, câteodată :-<.

Nu ştiu dacă să-mi doresc să mă schimb vreodată sau nu, să pot într-o zi să mă supăr pe cineva şi să nu mai vorbesc cu respectivul/a, numai pentru a vedea şi mai ales a simţi cum este. Acum, ca ăsta să fie motivul, mai bine nu. M-am gândit că nu am puterea de a mă supăra pe cineva, sunt slab şi am început să cred asta.

Nu-i corect ce mi se întâmplă. Poate sunt egoist şi nu mă supăr pe nimeni pentru că greşesc mult şi nu vreau să regret? Poate viaţa mă pregăteşte pentru ceva important? Poate aşa a fost să fie şi va fi pentru mine? Poate numai eu cred asta? Poate sunt întrebări fără răspuns? Cineva o să îmi arate calea corectă. Nici asta nu ştiu, dar am încredere în cei dragi mie.