Conversaţii

El: – Ce mai faci? Nu am mai vorbit de multă vreme. Era prin decembrie…
Eu: – Visez la ceea ce iubesc.
El: – Visezi? Cum adică vis…
Eu: – Da! Sunt cu ea pe banca… unde merg şi stau singur de obicei. Acum suntem amândoi. Mă împinge la margine şi îşi întinde picioarele în cealaltă parte. Îşi face loc conştiincioasă ca o mamă ce îşi aşează puiul în cuib. Îşi pune încet capul pe picioarele mele, apoi mă priveşte şi îmi aruncă un zâmbet dulce de-al ei. Îi simt gustul ca şi cum aş savura o ploaie a unei seri de vară târzie…
El: – La fel de mult o iubeşti?
Eu: – … mă aplec asupra ei şi îmi strecor tandru mâinile pe al ei spate. Îi cuprind umerii şi o strâng în braţe fără să mai gândesc altceva. Apoi mă detaşez încet, o sărut pe frunte şi îi răspund cu acelaşi zâmbet. În sinea mea am o stare de mulţumire şi de linişte eternă. Da, o iubesc cel puţin la fel de mult. De fapt, nu pot compara acest lucru cu ceva. Pur şi simplu – o iubesc. Doar atât ştiu cu certitudine.
El: – Şi ce s-a întâmplat cu voi? Ai păţit ceva? (more…)

Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Şirul vieţii mele

Untitled-1

Am realizat că sunt lucruri în viaţa mea a căror valoare nu a fost supusă atenţiei personale şi acum, toate se leagă de locul şi momentele în care mă aflu. Mai exact, aceste “lucruri” sunt oamenii.

Am plecat de la ţară, o localitate nu prea ieşită din comun, în care am locuit în permanenţă timp de 19 ani, alături de părinţii mei minunaţi. Am dus o viaţă simplă şi frumoasă, a cărei copilărie a fost lipsită de tehnologia timpurie şi lucrurile care ar fi făcut-o să nu mai aibă aceeaşi valoare ca cea pe care a avut-o. Sunt mândru de asta şi fericit. Nu mă pot plânge pentru că nu am jucat ascunselea, şotron, prinselea, nu mă pot plânge că nu m-am căţărat în niciun copac, că nu am bătut mingea toată ziua, că nu am colindat ore întregi în necunoscut, că nu am fost certat de părinţi pentru că am lipsit de acasă, că am făcut o prostioară sau că nu am ascultat. La fel cum nu mă pot plânge că nu mi-am trăit copilăria.

După ceva timp după ce mi-am făcut blogul, am vrut să încep să scriu amintirile mele din copilărie. M-am tot îndemnat să o fac, dar nu am avut curaj. Acum, vin cu un articol care să treacă prin toate.

Îmi amintesc de colegii mei de la grădiniţă. Toată ziua, după program, erau la mine şi ne petreceam timpul cu tot felul de lucruri simple. De la jucatul prin nisip, până la certuri din cauza unei maşinuţe. Găseam interesant până şi un copac. Ne făceam de lucru urcând prin el sau îl rugam pe tata să ne agaţe leagănul şi stăteam acolo ore întregi fascinaţi de tot ceea ce se întâmpla. Nu existau probleme şi planuri, iar timpul era infinit. Totul era aşa de simplu.

Am mai crescut un pic şi am păşit timid în clasa I. M-am aşezat în prima bancă de la geam. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Cosmin. Un băieţel la fel de mic ca şi mine. Situaţia financiară a făcut ca el să se mute după câţiva ani la Sibiu la şcoală. De atunci, doar de 4, 5 ori l-am mai întâlnit. În clasa I aveam deja câţiva amici de la grădiniţă, acum tovarăşi în continuare.

Nu pot să uit niciodată că a fost prima dată când mi-a plăcut de o fată. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc, iar amicii de pe atunci încă fac glume pe chestia asta. Mi-a plăcut mult timp de acea fată. În clasa a doua s-a mutat la o şcoală din oraş. Am aflat asta în timpul vacanţei de vară de la mama. Am început să plâng pe atunci. Eram un inocent care mă ataşasem de figura ei plăcută doar. Îmi dătea un impuls la bătăile inimii de fiecare dată când o vedeam. Mă emoţiona. De atunci, timp de câteva luni nu am mai văzut-o. A urmat perioada Paştelui când, toţi copii se strângeau la focul de la biserică. Acolo am revăzut-o şi mi-a umplut inima de fericire. De atunci, îmi făceam speranţe ca în fiecare sărbătoare de Paşte să o revăd. Cam aşa s-a întâmplat. Am avut momente frumoase ştiind că va veni iar. Nu vorbeam cu ea atunci. Nu aveam curaj. Mă mulţumeam doar să o văd. Anii au trecut şi acum suntem doar nişte foşti colegi, având o relaţie de fair-play.

Ştiu că încă de prin clasa I iubeam fotbalul, ca şi acum, şi eram în fiecare zi, în pauze, la ora de educaţie fizică sau după ore, în spatele şcolii jucând fotbal cu ceilalţi colegi. La fel, noţiunea timpului era undeva departe de a o cunoaşte. În acest ritm am crescut şi am ajuns undeva prin clasa a V-a. Îmi amintesc de testul iniţial de la matematică în care am luat 8. Învăţat cu FB-uri din generală, cred că am plâns pentru acel 8. Nu mai ştiu dacă a fost trecut în catalog, dar eram foarte speriat din această cauză. A urmat mai apoi să cunosc noi materii, să înţeleg termenul de profesor, teză, medie aritmetică, medie ponderată şi examen de capacitate. În perioada gimnaziului am participat la câteva olimpiade, câteva la matematică, una la limba şi literatura română şi una la chimie. Îmi amintesc că la una dintre olimpiadele de matematică, ajunsesem la faza judeţeană, după o fază pe şcoală şi una locală. În afară de astea, au mai fost şi nişte concursuri la care am mers cu plăcere. Clasa a V-a am terminat-o cu media 10 curat. La finalul anului am primit o diplomă specială pe care scrie “[…] 10 (pe linie)”. Îmi dau uşor seama că domnul diriginte al meu Bogdan F. a fost foarte mândru.

Pe măsură ce treceau anii, simţeam cum greutăţile îşi puneau accentul pe timpul meu. În clasa a IX-a, am fost nevoit să stau câte o săptămână plecat de acasă pentru a merge la liceu. Eram găzduit la o casă din oraş. Îmi era aproape imposibil să fiu singur acolo. Eram în permanenţă stresat, mereu mă gândeam la singurătatea în care mă aflam, trebuia să încep să mă descurc, aveam de făcut lucruri pentru mine, lucruri pe care până atunci le făceau doar părinţii mei. După câteva luni, am revenit acasă şi de atunci mergeam aproape zilnic 4 kilometri pe jos pentru a ajunge la ore. Nu am întârziat niciodată. Eram dedicat în tot ceea ce făceam şi eram apreciat. Tot atunci, mi-am făcut curaj pentru prima dată să o invit pe actuala mea prietenă cea mai bună, în oraş. A tot amânat răspunsul şi până la urmă mi-am dat seama că m-a refuzat elegant. Acesta a fost un punct interesant al vieţii mele din liceu. Am trecut şi de clasa a IX-a cu bine.

Prin clasa a X-a am cunoscut din nou, materii noi şi lucruri frumoase. Acum doar îmi pare rău că nu eram prea sociabil şi nu am interacţionat cu toţi colegii aşa cum aş fi vrut. Amintiri frumoase am câteva, dar adevărata frumuseţe a vieţii mele a început în clasa a XI-a când, fata pe care am invitat-o prima dată în oraş, mi-a propus să devenim cei mai buni prieteni. Am fost de acord şi aşa am început să vorbim zilnic la telefon şi online. Ne rezolvam temele împreună în fiecare zi. Ajunsesem să cunoaştem mai multe, unul despre celălalt, decât ne cunoşteam pe noi personal. Ne-am intrat unul în viaţa celuilalt şi inevitabil, sincer, fără interese şi alte lucruri negative am devenit cei mai buni prieteni. Am păstrat această legătură mult timp. Am avut momentul în care mi-am propus că mă voi dedica ei şi cred cu certitudine că am reuşit asta într-o proporţie destul de mare. Am făcut multe lucruri, mici şi mari pentru ea. Nu mă plâng, doar recunosc şi acum sunt mândru de asta. Fie că era vorba de un compromis sau un lucru tăiat de pe lista de priorităţi, am evitat tot ce ţinea de mine şi am făcut tot posibilul să-i fie bine. Am ştiut întotdeauna că merită ceva mai bun şi am încercat să-i ofer ce am putut. Am fost mereu alături de ea şi am insistat de multe ori să o ajut să iasă din stările de singurătate. Este cam ciudat şi trist că vorbesc la trecut despre asta. Dacă distanţa nu ne-ar despărţi, şi acum am fi la fel. În Octombrie 2013 s-au împlinit 2 ani de când ne-am intrat unul în viaţa celuilalt. Cea mai tristă perioadă din relaţia noastră de prietenie, o consider pe cea din jurul sesiunii de Bac, din clasa a XII-a. Atunci am cam îndepărtat-o pe prietena mea de lângă mine şi nu a fost prea frumos. Nu a fost prea corect. Am luat decizia de a lăsa totul de-o parte şi am vrut să mă concentrez pe învăţat. Era vorba că las la o parte relaţia cu ea şi relaţia cu iubita mea. Cu iubita mea nu am putut ieşi la un comun acord şi aşa m-am îndepărtat doar de prietena mea cea mai bună, din a cărei vină am şi iubită. La puţin timp, m-am lăsat influenţat de părerile proaste pe care mi le-au împărtăşit două persoanele dragi despre ea şi aşa, distanţarea mea a prins amploare. Eram revoltat şi iritat. Mă declar singurul vinovat pentru că am cam gonit-o din viaţa mea pentru o perioadă bună. Când mi-am dat seama că nu a fost o decizie deloc bună, mi-a picat foarte prost tot ceea ce am făcut. Bineînţeles, şi ea a fost afectată de prostia mea, dar mi-a respectat decizia şi s-a ţinut departe de limita pe care am impus-o. După cum am spus, niciodată nu mi-a vrut răul, din niciun punct de vedere. Mă emoţionez când mă gândesc că eram atât de apropiaţi. Era punctul meu de sprijin, a pus bazele băiatului care sunt acum, m-a încurajat întotdeauna, mi-a fost aproape în orice împrejurare, ne-am întristat împreună, am visat împreună, am plâns, am râs şi ne-am crescut prietenia cu fiecare zi ce trecea. Acum, flacăra din sufletele noastre există şi trebuie doar să fie puţin mişcată pentru a deveni la fel ca înainte.

Mai regret, tare mult, că în ziua în care s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, nu am mers la ea nici să o felicit. Era lângă mine la mică distanţă şi o priveam aproape cu lacrimi în ochi cum vorbea la telefon dând vestea mai departe cum că a luat 10 la informatică şi la matematică. Îmi doream să pot să o iau în braţe şi să o strâng, să o simt şi să simt cum nimic nu s-ar fi schimbat.

În timpul verii lui 2013 nu am vorbit cu ea. Lipsa ei a fost acaparată de ocupaţiile din timpul verii. Am lucrat împreună cu părinţii mei la renovarea casei. Mă obişnuisem făra vocea ei pe care o auzeam zilnic cel puţin la telefon. Acum devin melancolic gândindu-mă la asta. Tare mult aş mai vrea să o strâng în braţe ca atunci când eram supărat, trist sau aveam o problemă şi mă încuraja spunându-mi că o să fie bine. Absolut nimeni nu ne poate înţelege şi asta este regulă. Din toate cuvintele primite din exterior de cei care ne cunoşteau, niciunul nu a fost spus ca şi cum ne-ar fi cunoscut relaţia în totalitate. Nici acum nimeni nu se poate pronunţa. Am mai afirmat asta şi o spun şi acum cu încredere, a fost ceva mai mult decât o relaţie de prietenie şi mai mult decât o relaţie de iubit-iubită.

La sfârşitul verii, când a trebuit să merg la Timişoara, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine şi să o las în Craiova. Am fost de acord. După tot timpul în care nu am vorbit cu ea, a fost plăcut să o ştiu aproape. Când am ajuns în Craiova, am coborât amândoi din maşină. Am mers la portbagaj şi i-am dat geanta. Am avut câteva secunde în care am stat privindu-ne faţă în faţă fără să spunem nimic. Atunci ştiu că am simţit ceva foarte plăcut, emoţionant şi care m-a făcut să arunc toate lucrurile urâte neadevărate despre ea care se strânseseră în sufletul meu. M-am grăbit, fără să mai spun ceva, să o iau în braţe. Îmi era dor de ea. Prin acea îmbrăţişare am retrăit toate momentele noastre şi m-am bucurat cât un infinit. A intrat în viaţa mea la început şi şi-a câştigat corect locul acolo. Strângerea ei puternică am simţit-o ca pe nişte cuvinte de nostalgie prin care mi-a afirmat că este în continuare în viaţa mea şi că aştepta să îi permit din nou să aibă influenţa ei placută asupra vieţii mele ca până atunci. Ne-am luat rămas bun. A fost ultima dată când am văzut-o.

Am plecat la Timişoara cu gândul de a mă înscrie la Universitatea de Vest la informatică şi am ajuns la Automatică şi Informatică Aplicată la Politehnica din Timişoara. În momentul în care am ajuns aproape de Timişoara, la nişte rude de familie, am fost convins de mătuşa mea să nu fac greşeala de a merge la UVT. A fost momentul meu de cumpănă. Următoarea zi, am mers în Timişoara şi m-am înscris la Politehnică. La câteva zile am mers şi la admitere şi totul a fost ca pe roate. Toate împrejurările au fost în favoarea mea. Acum, mă aflu în perioada primei mele sesiuni.

Mă simt dator faţă de toţi oamenii din viaţa mea, cei care au fost şi care sunt în continuare. Vreau ca într-o zi să fiu în situaţia în care să am ocazia să le mulţumesc. Aici sper că este ultimul loc unde vor avea loc modificări în viaţa mea pentru a deveni om. Pun mare accent pe dezvoltarea mea personală şi sper că asta se întâmplă deja.

Emoţii şi noi preocupări

Am tot întâlnit situaţii care mi-au atins stările şi m-au făcut să mă simt în multe feluri, în ultimul timp. De la tendinţa mea infinită de a-mi dărui inima oricărei domnişoare care îmi oferă un zâmbet sincer, până la oamenii care mă indispun şi mă fac să nu îi apreciez prea mult. Acum câteva zile am avut o stare ciudată prin care îmi puteam exprima foarte uşor dorul de noi relaţii cu persoane din trecutul meu. Mai mult, aproximativ acum o săptămână, am ajuns în situaţia în care iar îmi reproşam faptul că viaţa mea nu este aşa cum mi-am dorit, doar din cauză că nu fac mai mult. Mai exact, nu sunt atât de puternic încât să-mi depăşesc timiditatea. Nici acum nu sunt atât de puternic. Este trist să îmi dau seama încă o dată de asta. Şi, şi mai trist este că nu îmi pot depăşi condiţia. Rămân acelaşi limitat la gândurile mele despre singurătate şi aspiraţie către independenţă.

Mă consider în continuare un neînţeles. Şi nu că asta este un moft de-al meu. Pur şi simplu aşa sunt. Este vina mea. Chiar dacă, de cele mai multe ori reuşesc să ies din rutină prin încercări de a interacţiona cu “noua mea lume”, întotdeauna revin la ceea ce mă caracterizează cel mai bine: gândul că nu pot mai mult. Bănuiesc că am nevoie de un prieten, motivaţie din partea lui şi gingăşie infinită, toate astea venind împreună cu nişte cuvinte calde, sincere şi o îmbrăţişare.

Persoanele pe care le-am cunoscut până acum, de când sunt plecat de acasă, au reuşit să câştige un loc mai bun sau mai puţin bun în zona de apreciere, zonă pe care o preţuiesc foarte atent. Unii dintre ei ar putea avea cale liberă spre a-mi deveni prieteni de nădejde, alţii nu. Ori, eu degeaba declar asta dacă ei nu au aceeaşi părere despre mine. Am început să generalizez şi se pierde esenţa a ceea ce vreau să spun.

Drumul facultate, cămin, cantină, cămin, facultate, cămin, pat, iar facultate şi tot aşa, mă scapă de o eventuală stare de dor pentru părinţii mei şi locurile de acasă. Pe de-o parte mă bucură acest lucru, dar pe de altă parte, îmi pare rău pentru că nu am mai gustat din dulcea melancolie de multă vreme şi aşa timpul trece foarte repede. Am tot încercat să-mi creez momente pentru a mă bucura de o dulce tristeţe, însă nu am reuşit. Timpul parcă nu mai stă şi îmi este foarte greu să pot să mai reflectez asupra detaliilor de fineţe din viaţa mea.

M-am gândit la momentul în care voi ajunge acasă. Mă gândesc că voi face asta în vacanţa de iarnă, în preajma sărbătorilor. Simt cu durere că nu voi avea timp să recuperez timpul pierdut, cu cei dragi, simt că nu mă mai pot bucura ca odinioară de toate cele pe care le făceam cu familia. Şi de ar fi numai asta! Prietenii mei cei mai buni, îmi este teamă că nu ne vom sincroniza prea bine pentru a ne revedea în nişte condiţii acceptabile. Îmi pare rău pentru cei pe care i-am cunoscut cu puţin înainte să plec. A fost târziu când au intrat în viaţa mea. Ştiam că voi avea regrete în legătură cu asta şi cu părere de rău, din nou, nu am făcut nimic.

În toate astea, am şi motive la care să mă gândesc din când în când şi să zâmbesc, în timp ce merg singur pe drum şi mă apucă alte gânduri care îmi inspiră tristeţe. Situaţia de faţă, ca şi multe altele, nu îmi mai permit toate stările ca cele pe care le aveam în liceu din cauza cărora puteam genera involuntar cuvinte pentru blog.

Acum, toate problemele personale, sa le zic aşa, sunt acaparate de tot ceea ce fac zilnic. Fie că am un curs, un seminar, chiar un laborator, pe lângă asta, abea apuc să mănânc, pentru că imediat trebuie să ajung în alt loc. Fie că este vorba despre un club de seară, un local la care are loc un eveniment, un training sau o pur şi simplă întâlnire cu ceva colegi, nu am de gând să ratez aceste ocazii. Sunt pentru mine, pentru dezolvtarea personală şi pun mare preţ pe ea.

Jocul persoanelor în viaţa mea

Încă de mic am avut tot felul de relaţii cu oamenii – ceva tipic oricărui individ. De la colegii din grădiniţă, deveniţi prieteni de aventură prin curozităţile copilăriei, la amicii din şcoala generală, ca mai apoi prieteni în liceu, toţi şi-au jucat rolul de a-mi fi mai mult sau mai puţin modele şi sfătuitori. Pentru unii regret că s-au retras de pe drumul vieţii mele sau am intervenit eu în defavoarea acestui lucru, pentru alţii am speranţa că nu o vor face, pentru câţiva regret certitudinea că o vor face, iar pentru alţii, poate, sper să îşi vadă de viaţă. Cu referire la cei din ultimul rând, a nu se înţelege că am o anumită intenţie.

Fiecare a intervenit cu un anumit scop în viaţa mea, fără ca nici măcar respectivul/a să ştie asta. În acelaşi timp, acest lucru a presupus schimbarea relaţiei mele cu ceilalţi care deja se aflau în cercul interacţiunilor mele. Au fost sacrificii de fiecare parte, le-am acceptat sau nu, le-am suportat, am făcut în aşa fel încât să muţumesc limitele care îmi erau impuse de educaţia pe care o am şi în final partea lovită am fost eu.

Pot să spun că perioada liceului a fost una în care viaţa mea luase o întorsătură spre o lume mai puţin luminată din cauza lipsei de comunicare. Asta până în clasa a XI-a. 9 octombrie 2011. În această lună s-ar fi împlinit 2 ani. Doi ani de când am dăruit cealaltă jumătate din medalion, doi ani de când ne-am făcut promisiuni împreună, timp trecut cu multe probleme personale din partea amândurora, certuri, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi unul pentru altul, întâmplări de tot felul, riscuri şi orgolii călcate în picioare pentru celălalt şi toate astea de la capăt iar şi iar şi iar. Şi din toate eu am avut de învăţat. Îmi pare rău că am învăţat acum. Poate şi ea, dar nu ştiu sigur.

Nu mai ştiu nimic de ea cu mult înainte să înceapă examenul de Bacalaureat din acest an.

Nu ştiu dacă ar fi în regulă să mă apuc să mai povestesc despre începutul şi durata unei prietenii. Se poate să fac mai mult rău prin asta şi, sincer, nu am nicio intenţie. Mă simt slăbit din această cauză. Probabil cei care mai trec pe aici şi citesc, ştiu despre ce este vorba. Cei care nu o fac, poate vor avea ocazia de a mă cunoaşte, însă mai puţin. Degeaba voi mai primi cuvinte de încurajare, reproşuri sau altceva. Este posibil ca unii dintre cititori să mă cunoască (şi de asta sunt sigur: amici, prieteni), dar este imposibil să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Şi un călător ştie locurile prin care a trecut, dar sunt sigur că nu ştie că în acele locuri se poate ajunge printr-o mie de căi.

Încă sunt singur aici. Punctul care a fost pus la despărţirea mea de relaţia de prietenie din liceu a fost punct. Am învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi face plăcere, să nu îmi pese de ceea ce nu ar trebui să-mi pese şi să mă încurajez singur. Am învăţat şi mai multe chiar, lucruri de profunzime legate de suflet pe care nu pot să le explic prea bine în cuvinte (o voi face într-o zi).

În afară de aceste aspecte triste din liceu, îmi este dor. Mi-a mai fost, îmi este şi îmi va mai fi. Să mai fiu o dată acasă cu tovarăşii mei la banca de la colţ. Să pierdem vremea acolo cu glumele noastre, cu bicicletele, cu toate ale noastre. Să mai avem o zi de vară în care să ne topească soarele şi să ne gândim la ce să facem să ne distrăm. Îmi este dor de un grătar şi un pescuit cu ei, un apus de soare, un răsărit chiar şi o nebunie ca cea din serile pe care le făceam după bunul plac.

Şi chiar dacă am mai vrea o dată să facem asta, nu am mai putea, oricât de mult ne-am dori. Spun că am crescut şi priorităţile şi-au schimbat locul. Acum, înainte de a merge împreună la pescuit, trebuie să intrăm pe facebook să vedem ce a apărut nou, înainte de a ieşi afară, trebuie ca cel puţin unul dintre noi să îşi sune iubita şi să îi spună ce o să facem (asta în cazul în care are verde de a ieşi), înainte de a mai pierde vremea într-o zi de vară, poate se găseşte ceva de lucru prin jurul casei şi tot aşa. Pe de altă parte, ar exista şi jena pentru cei din jur cu care am face aceleaşi lucruri de odinioară. Şi lista poate continua simplu.

Îmi e dor. Îmi e aşa de dor! Acum simt că timpul trece atât de repede, parcă nu mai stă în loc pentru mine să pot măcar să mă mai bucur de un moment cu familia mea, de o glumă bună cu vărul meu, de o seară liniştită la o bere modestă cu nişte tovarăşi, sau toate astea împreună. Uneori vreau să plâng şi să mă descarc. Să pot să spun toate aceste lucruri cuiva care să aibă doar plăcerea de a mă asculta şi de a completa. Ideal ar fi ea, ei sau el. Toţi. Gândul îmi zboară la o reuniune, chiar dacă nu se cunosc toţi între ei, dar ideea cade din prima doar din motivele enumerate mai sus.

Cum spuneam, priorităţile s-au schimbat, acum, de exemplu caut să socializez cu alţi oameni, despre lucruri noi, revoluţionare poate, despre o noapte modernă nebună într-un club, o tâmpenie făcută pe la facultate, cămin sau mai ştiu eu ce, despre cum relaţionează oamenii cu oameni şi tot felul de lucruri care de fapt şi-au găsit un loc mai important faţă de cele pe care le făceam în trecut. Caut să mă realizez profesional mai mult, iar copilăriile de acum ceva timp, se sting din dorinţele mele. Tare rău îmi mai pare. Când mă gândesc că atunci când pierdeam timpul, nu aveam idee că voi ajunge să regret secundele în care puteam face şi mai multe. Îmi este teamă că nu voi avea ce să le povestesc copiilor mei. Aici nu ştiu. Subtil las acest lucru pentru viitor, eventual pentru ceea ce urmează să mai fac din spontaneitatea de care duc lipsă mai mereu.

P.S: aspir către viaţa trecută din orice perioadă.