Călătoresc solitar prin viaţa mea

Poate că prin acest titlu, îmi voi exprima cel mai bine moto-ul şi de asemenea, situaţia de faţă este cea care îl va şi demonstra. Cea mai mare ironie a vieţii mele se leagă de oamenii pe care îi invit sincer în viaţa mea din pură plăcere.

Momentul în care în viaţa mea soseşte cineva este un moment banal, doar îmi face o deosebită plăcere să cunosc oameni noi, poveşti de viaţă, întâmplări şi experienţe ale altora. Dorinţa, plăcerea şi poate întâmplarea, fac din acel banal, o poveste cu un posibil suflet pereche. Visăm, promitem, trăim, ne iubim. Atât de simplu! Urmează apoi rugămintea către mine “de nu mă uita”, “-Te rog să nu pleci niciodată din viaţa mea!” şi atunci totul se schimbă. Încep momentele de tandreţe, îmi este inspirată dorinţa de a trăi şi mai intens şi viaţa mea devine o continuă aşteptare pentru momentul când nu eu, nu, nu eu, ci tu… vei pleca. Mereu am ştiut asta. Am învăţat că nimic nu este infinit şi că unii oameni vin în viaţa mea cu o anumită misiune. Apoi pleacă, eu plec din viaţa lor sau pur şi simplu, rezonanţa gândurilor dintre noi dispare. Şi nu pot spune că atunci lumea mea pică de pe piloni pentru că uit rapid acest lucru, până la momentul oportun. Read More

Într-o zi

Un moment de cumpănă între simţurile sufletului ei şi al meu, a fost suficient încât să se ajungă la o situaţie spontană de nebunie, de regăsire, de schimbări de priviri, sărutări, mângâieri, cuvinte dulci şi exprimări de dorinţe de mult aşteptânde. Nu aş fi crezut vreodată să o văd alergând înspre mine cu mâinile întinse, cu un zâmbet imens pe chip şi cu intenţia infinită de a ajunge în braţele mele cât mai repede.

Atunci s-a întâmplat ceea ce mă aşteptam: mi-a sărit în braţe fericită, am prins-o, iar inima ei îi dătea de gol încântarea, pentru că i-o simţeam cum se zbate şi zâmbetul i-a ţinut mult timp chipul luminat. Am lăsat-o apoi încet jos şi s-a ascuns la pieptul meu. Atunci am simţit cum toate întâmplările frumoase, lucrurile pe care le-am făcut împreună, locurile pe care le-am vizitat, nebunia noastră prin care ne simţeam liberi, iubindu-ne până la cer şi înapoi, momentele de neuitat şi sentimentele pe care le-am trăit amândoi, mi-au trecut prin faţa ochilor doar în câteva secunde. Apoi am fost răpit de imaginea aburului, în frigul serii, din respiraţia noastră.

Nici măcar nu a fost ca o reîntâlnire după mult timp; a fost la fel ca întotdeauna când ne vedeam. Nu a fost loc de reţineri şi cuvinte nespuse. Am continuat să o privesc fericit, în timp ce îmi tot repeta că este o nebună pentru că în toiul nopţii a venit să ne vedem. Era ireal pentru mine. Am mers, apoi ne-am aşezat pe o bancă.

Mi-a spus că îi este dor de mine. Nu am mai putut să mă abţin şi i-am recunoscut nostalgic faptul că mă gândesc mereu la ea. Îmi încep dimineţile singur cu ea, mănânc singur cu ea la fiecare masă, merg pe străzi singur cu ea îngândurat, mă plimb singur cu ea seara pe lângă Bega, vorbesc singur despre ea, iar la finalul zilei, adorm singur cu ea în gând. I-am spus că îmi este atât de dor de ea şi de noi. I-am mai spus şi că vom fi bine. Ştiu asta, chiar dacă nu pare. Şi nu pare, pentru că lupta nu s-a terminat.

Cu ea îmi doresc să alerg într-o zi printr-o ploaie de primăvară sau o ploaie de vară târzie. Să fim departe de tot ce ne-ar putea distrage, să alergăm cu gândul că vom ajunge la un adăpost, însă să alergăm fără să-l găsim şi în final să renunţăm şi să ne bucurăm de ploaie şi de noi. Vreau să o ţin de mână şi să simt cum picăturile de apă ne mângâie pielea.

Cu ea îmi doresc să călătoresc în locuri de vis, îndepărtate şi să-i mărturisesc iubirea în cele mai de vis atmosfere, să-i recit poezii atunci când se aşteaptă mai puţin, să-i spun cât de frumoasă este, să-i şoptesc cât de norocos sunt că mă iubeşte şi cât de fericit mă face pentru pur şi simplul fapt că este. Să uităm de toate şi să fim uitaţi de lume.

Cu ea vreau să merg acasă şi să îi arăt locurile mele preferate în care nu am dus-o încă să le vadă. Acele locuri în care am crescut şi care mi-au oferit liniştea de care am avut nevoie atunci când nu mă regăseam. Sunt sigur că acele locuri îmi vor fi recunoscătoare pentru că le voi duce sufletul de care s-a îndrăgostit pătimaş, sufletul meu.

Acea bancă va fi mereu motivul meu de fericire pentru că mă va duce gândul la acea seară de primăvară pe care o aşteptam de mult timp.

Fără alte şanse

Presupun că de fiecare dată când întâlnesc o persoană, încep să apară tot felul de semne de la care să-mi fie dat de înţeles dacă o să am vreo tangenţă cu respectiva persoană. Şi nu numai atunci. De exemplu când urmează să îmi spun oful, chiar dacă nu studiez terenul, apare cineva de fiecare dată şi face ceva care mă opreşte pur şi simplu să fac ceea ce vreau. Mi se taie firul. Ca atunci când vreau să spun că plec şi aud înainte că prezenţa mea este importantă. Ce mai pot face?

Aici este vorba despre altceva şi mai multe nu explic. Spun doar că în fiecare zi, tot ce se întâmplă nu sunt coincidenţe, mai ales când ajung să plănuiesc ceva. O să ajung să găsesc ceea ce caut tocmai când acest ceva o să îşi piardă din lumină şi nu o să mai fie văzut ca în momentul în care l-aş vedea acum dacă l-aş găsi.

Şi trebuie să mai aştept şi să îndur ce mă mai frământă până la o minune. Am impresia că nu o să ajung tocmai în punctul visat de mine şi că asta este doar vina mea pentru că sunt înţelegător peste măsură şi accept orice persoană în rutina mea. Din teama de a nu fi etichetat, de a nu fi arătat cu degetul şi din dorinţa de a fi lăsat în pace, am cam făcut jocul tuturor, după placul inimii lor. Ştiu că asta este cea mai mare slăbiciune a mea. Doar ştiu. De făcut ceva în privinţa asta îmi este foarte greu acum. Nu am avut antrenamentul necesar când eram mai mic şi acum sunt nevoit să-mi accept consecinţele. Pot doar să caut scuze acum.

Timpul trece, mă apasă şi nu pare că o să se mai întâmple ceva spre conturarea avantajoasă a caracterului meu. În cel mai bun caz, o să ajung să fiu un timid admirat de toţi şi foarte uşor de manipulat. În extrema cealaltă, mă văd un taciturn cu vechile vise neîmplinite în continuare, dorinţa de libertate a gândirii, delăsătorul care nu am fost niciodată şi poate vreun “artist ratat” neînţeles.

Cert este că nici de această dată, în ziua de azi, nu îmi pot face viaţa exact cum vreau. Sunt reţinut de cel puţin un lucru care nu mă face fericit, ce să mai zic de absolut? Şi nu pot scăpa de el din aceeaşi cauză din care am ajuns să fiu legat. Dacă ar fi cineva care să-mi spună că de acum în colo pot face tot ce-mi pofteşte inima şi gândul, aş începe să râd şi să-l ignor. Nu. De ignorat nu, să nu uit totuşi că sunt bleg de serios. Bucuria mă cuprinde total pentru o secundă când mă gândesc la cum ar fi viaţa mea cu toate dorinţele la degetul mic. Sublim!

Nu pot spune că am cine ştie ce dorinţe. Nu sunt mare lucru, însă sunt dorinţele mele şi ar fi cu totul altă viaţă dacă aş merge după ele.

Problema cu şansele şi reţinerile nu ar fi mare dacă ar fi limitate şi dacă aş gândi ceva mai sus, pozitiv zic. De la un timp mi s-a tot spun mai în glumă, mai în serios că am înnebunit. Dacă da, dacă nu sau de ce nici eu nu ştiu şi nu cred că mă interesează. Tot ce mă preocupă în acest moment este strict profesional, chiar dacă ochii văd şi inima cere. Mă încurajez prin a-mi spune că dacă am răbdare o să primesc dublu. Mă mint bineînţeles, nu pot eu să am o viaţă pură între suflet şi raţional.

Încă nu am puterea de a recunoaşte ceea ce mă chinuie. Tocmai atunci o să mă eliberez.

Rămas bun…

Aş zice, mai mult aş spera la o schimbare a lumii prin această dată de 21 Decembrie 2012. De la atâtea “Sfârşitul lumii” s-a cam pierdut din valoarea acestui eveniment şi chiar nu îi mai dau nici o crezare.

În orice caz, ca să fiu împăcat, vreau să îmi expirm părerea de bine şi rău asupra lucrurilor din viaţa mea.

Îmi pare rău pentru că:

  • nu mi-am îndeplinit toate dorinţele
  • nu am reuşit să influenţez atâţia oameni precum aş fi dorit
  • am greşit persoanelor dragi
  • nu am citit prea multe cărţi
  • nu am experimentat tehnologia nouă
  • nu mi-am respectat promisiunile
  • am râs când nu trebuia
  • nu am luat în serios când trebuia
  • am ratat şanse de a trăit viaţa în alte feluri
  • nu am sărutat toate fetele pe care le-am atras într-o aventură de o seară
  • am pierdut timpul sperând la mai mult şi nu am profitat de ocazie
  • am lăsat ca anumite lucruri să treacă pe lângă mine
  • nu le-am cerut încă iertare celor cărora le-am greşit
  • nu mi-am sacrificat prea mult timp din viaţă pentru bucuria celor dragi
  • nu am fost mai credincios
  • am dat greş în încercările mele de a mă realiza
  • nu mi-am finalizat toate proiectele
  • am lăsat anumite treburi neterminate
  • nu am aflat multe lucruri despre lume şi sufletul uman, respectiv sentimente
  • nu am acordat atenţie celor care meritau asta
  • au trecut secunde pe lângă mine, făcând nimic
  • nu am scris mai mult
  • nu am reuşit să mă cunosc mai bine
  • fiecare zi nu a avut zâmbete cum mi-aş fi dorit
  • nu am găsit perfecţiunea

De asemenea, mă bucur pentru că:

  • am reuşit să-mi găsesc fericirea în mici detalii ale lucrurilor simple
  • am reuşit să iubesc persoane
  • m-am sacrificat cât de puţin pentru cei dragi
  • am găsit autori ale căror opere mi-au ajuns la lacrimi
  • lucrurile simple din viaţa mea sunt cele mai importante pentru mine
  • am putut să mă tin de cuvânt când am putut
  • am râs când viaţa mi-a fost grea
  • am plâns când duioşia mi-a bătut la uşă
  • mi-am călcat pe principii când mi-am zis “Gata! Acum este momentul!”
  • am pus suflet în ceea ce merita cu adevărat
  • am fost împins de la spate şi rezultatul a fost pozitiv pentru mine
  • am fost iertat şi am oferit iertare celor dragi mie
  • mi-am păstrat credinţa indiferent de cauză
  • am reuşit să finalizez câteva din cele propuse
  • am obţinut rezultate la tot ceea ce am muncit până în prezent
  • am terminat anumite proiecte, indiferent de rezultat
  • unele dintre sentimente au fost descifrate
  • atenţia mea a fost furată de lucruri simple, frumoase şi cu adevărat măreţe
  • am putut să mă stăpânesc când a trebuit
  • am un blog care a devenit extrem de personal
  • mi-am descoperit câteva dintre limite
  • există persoane pentru care zâmbesc
  • încă exist şi sunt în cautarea eului meu, o căutare aventuroasă şi plină de surprize

Astea fiind puţinele dintre lucrurile pe care am putut să mi le solicit pentru acest articol (încă cu gândul la ele) sper totuşi ca ceva să se întâmple pe 21 Decembrie 2012. Nu de alta, dar cam de prin 2010 aştept asta şi ar merita că aşteptarea mea să aibă un rezultat pe măsură. O schimbare a polilor, sau ceva măreţ. Acolo cât să schimbe gândirea omenirii.

Mi-aş cere iertare pentru toate greşelile făcute şi faptul că dacă aş fie iertat înainte de un enentual sfârşit ar fi un motiv de bucurie, aş fi împăcat, ar fi un sentiment plăcut pe moment, până înainte de un mare buuumm.

Toate legile fizicii să îmi treacă prin cap şi toată logica umană; nu contează. Acum vreau numai ca sentimentele calde să-mi inunde sufletul şi să ştiu că acum este momentul ca lumea să fie mai înţeleaptă şi să înţeleagă neînţelesul sau ceea ce nu a avut parte de atenţie.

Pot să spun că nu îmi pare rău pentru nimic. Asta pentru că nu am trăit atât de multe. Dacă aş fi fost cumva vreun “trecut prin viaţă” atunci mi-aş fi dat cu părerea despre ăla şi aia. Dar aşa, copil fiind, cât de frumos a fost până acum. În afară de lucrurile urâte care s-au întâmplat. Şi ele cu un rost, clar.

Urări de bine nu pot să vă zic pentru că de ce?:D Nu-i aşa? Cu ce rost? Dar pot să sper. La o schimbare radicală prin care toţi adepţii religiilor, politicilor, sectelor şi mai ştiu eu ce, să se concentreze asupra unui singur lucru, ajutând ca lumea să devină într-un cuvânt “mai bună” (bine, două cuvinte).

Amin şi cu Dumnezeu înainte!

Gânduri

Clar am o problemă. Sărbătorile ar trebuie să fie un motiv de bucurie, dar din câte simt, este un motiv de întristare. De ce? Pentru că ştiu că nu pot să fac ceea ce doresc. Adică să fim independenţi, să trăim în afara timpului, doar noi, să avem zile de neuitat, zile care să-mi umple golurile din aceeaşi perioadă ale anilor anteriori. Cine? Noi. Care? Eu şi cealaltă parte a mea, perfecţiunea pe care o caut de o viaţă :-<. Ştiu că visez mult şi sper şi mai mult, dar în acelaşi timp ştiu şi cum visele nu se împlinesc sau se spulberă sub ochii mei. Woow! Iar ştiam asta şi nu sesizam.

Când respir simt cum îmi trece un fior rece prin plămâni. Mă gândesc la ale mele şi mă doare şi mai rău. Este puţin cam peste legile fizicii ca de la un sentiment necunoscut să ajung la simţul fizic :-s.

Îmi este greu să recunosc cum mă simt singur pentru că îmi este puţin ruşine. Nu vreau să fiu întrebat “De ce?” pentru că nu ştiu să răspund. Mă aflu iar în starea aia de “am nevoie de …, de … şi de …”, “uită-te şi la mine şi întinde-mi o mână”, “stai lângă mine şi fă-mă să te simt” sau ceva de genul ăsta. Pe scurt singurătate. Veşnica singurătate.

Stau şi mă gândesc aşa, oare cum pot unii să aibă ceea ce nu am eu şi tot să nu fie mulţumiţi. Răspuns, ei nu şi-au dorit niciodată ceea ce nu am eu :-<. Dar dacă vreau ceva, cum pot să nu-mi doresc asta? Nu-i posibil să primesc ceea ce nu vreau.

Sunt greu de cap şi de înţeles, nu? Ştiu. Nici eu nu mă mai înţeleg. Chiar am nevoie de o minune în viaţa mea. Sunt descurajat, dezamăgit. Reeeeepede ajung aici. Ce bine mi-o fi şi miee :-<.

De fapt, nu. Am ceea ce mi-am dorit. Am partea aia pe care o caut. Am jumătatea care credeam că-mi trebuie, dar este posibil să nu fie cea potrivită. Clar. Şi acum ce pot face? Să sper că ce? Nu vreau să mai sper nimic pentru că iar o să cobesc şi iar o să rămân cu ochii în soare şi cu speranţele mele în ochi.