Mă repet, sau…

Înainte să intru şi să scriu acest articol m-am gândit la un titlu. Este vorba despre Iar visez… şi după cum vedeţi este luat. Culmea, am recitit articolul şi în mare este aceeaşi chestie ca acum. Înţeleg că s-a cam terminat cu ciclul ăsta. Adică o iau de la capăt?

Aceleaşi sentimente, aceleaşi intâmplări, acelaeaşi irosiri, aceleaşi eşecuri şi regrete. Sunt făcut din ele. Zâmbetele sunt numai cele cu care se lipesc acestea între ele. Mă şi gândeam, cum pot să fiu eu aşa de împlinit? Când sunt fericit îmi pun întrebarea asta şi “Când se termină asta?”, pentru că ştiu că nu durează.

Şi e urât. Oricât de repede ar trece starea, este urât. Mă apucă o nostalgie – mult spus pentru că nici măcar nu am trăit ceva căruia să-i duc dorul – şi greu scap de ea, dar îmi place, sincer.

Am mai vorbit despre lucrurile pe care mi le doresc acum. Sunt sigur că se vor împlini, peste un an, peste 10, peste 100, mi se vor împlini ele, dar degeaba. Nu o să mai fie aceeaşi plăcere când le voi trăi. Priorităţile se schimbă, numai eu nu.

De relaţiile cu oamenii? Acelaşi neînţeles mă consider şi un alt eu nu voi mai găsit. Mă rog, voi găsi, dar cine să aibă parte de el? Îmi vine să râd, dar mă rezum la un zâmbet. Când este vorba despre al meu suflet, vine inima şi-i spune să se calmeze pentru că nu poate să bată aşa de tare pentru un vis.

Nu ştiu cum să mă păstrez în continuare, nevătămat, corect şi fericit. E cam greu în asemenea circumstanţă şi anume: se apropie sărbătorile; aici este durerea. Când vin, vin şi ăle mai grele sentimente, astfel că nu pot împărţi căldura sufletească cu mine. Trebuie să mă ajute cineva, dacă mă fac înţeles.

Timpul trece în ciuda mea şi poate ia cu el ceea ce-mi aparţine, sau are dreptate şi eu mă mint. Ia cu el ceea ce nu-i al meu. Totuşi nu mă simt fericit. Şi nu ştiu cu ce ar trebui să mă mulţumesc. Principiile mi-ar şopti să-mi trăiesc viaţa cum vreau, dar natura şi lumea ar putea fi atunci nedreptăţite din cauza egoismului meu. Mai sunt lucruri care mi se contrazic şi mă lasă la voia întâmplării.

Speram ca prin acest articol să mă regăsesc oarecum şi să văd ceea ce trebuie să fac. Este puţin ciudat să nu dau acolo unde trebuie, ci să dau şi să sper că dau bine, riscând. Viaţa este un joc, riscant şi cum mai este ea. Acum este riscantă. Să mă mulţumesc cu ceea ce am nu îi este bine sufleţelului, să fac mai multe pentru el şi pentru mine ar însemna să risc şi eventual să pierd. Deci şi mai multă suferinţă. Nu ar fi vorba că nu văd partea bună a lucrurilor, pentru că este, dar ce rost are să o amintesc din moment ce pierderile sunt cu mult mai mari?

Am scris pentru mine. Nu vreau să ajung undeva fizic. Mai ales că am descris în acest articol unde. Şi clar nu o să ajung pentru că am cobit. De mulţumit o să mă mulţumesc în continuare cu ceea ce am avut şi daca vrea Domnu, poate o minune şi în viaţa mea. Nu mai am nici o aşteptare de la viaţă. Sunt indiferent şi din partea ei poate să îmi facă ce vrea. Dacă stau să mă stresez că de ce şi de ce nu, şi mai rău o să-mi fie. În concluzie, îmi accept consecinţele cum îmi fac greşelile.

Vreau să trăiesc o poveste

Nu îmi este de ajuns să visez chiar dacă, cu asta mă ocup în majoritatea timpului. Speranţa nu mă ajută să am ceea ce îmi doresc cu adevărat. Până la a se materializa gândurile mele de a trăi ca într-un basm este cale lungă.

Încă mă gândesc la acea vară şi o consider în continuare întâmplarea cea mai frumoasă din viaţa mea. Poate pentru că eram un copil de 15 ani care gusta din dulceaţa vârstei şi atunci am acceptat-o ca un moment de înaltă prioritate în topul fericirilor mele. De atunci nu s-au mai putut lega prea multe momente de acela şi puţine au ajuns aproape de el, dar niciodată peste 8->.

Înainte de acea vară eram ca acum: numai cu visul. La un moment dat, fără să-mi dau seama au prins rădăcini şi au început să crească sub ochii mei. Nu mi-am dat seama că începusem să mă împlinesc, pentru că uitasem de dorinţa de a o face şi aveam alte dorinţe. Am observat că totul se întâmplă cu un anumit scop. Că îmi dau seama sau nu, motivul rămâne neschimbat. E trist că am pierdut din valoarea dorinţelor pe care le aveam în trecut, iar acum când se îndeplinesc nu le mai acord o aşa de mare importanţă.

Ăsta ar putea fi un motiv în a crede în continuare că visele de acum vor deveni mai târziu realitate, dar mă tem pentru că nu vreau ca atunci când vor prinde viaţă, eu să nu văd asta şi să trec cu vederea.

Timpul trece şi ia cu el multe. Amintiri, sentimente, momente şi frumuseţi. Pe scurt, o viaţă de om. La un moment dat oricine îşi pune întrebarea “Ce rost are?”. Majoritatea nu îşi pot răspunde convenabil pe moment din cauza iluziilor deşarte. Fericiţi cei care o fac şi o fac şi bine.

Aici, eu mă detaşez spre prima parte :-s. Răspunsurile le voi primi mai târziu dacă nu niciodată. Am încercat să fac altfel pentru a evita aşteptarea, dar oricum aş da-o, tot acolo ajung. Este un fel de labirint cu mai multe drumuri şi aceeaşi uşă de ieşire.

Am deviat un pic de la subiect. Am vrut să spun, ca un copilaş ce-i cere mamei o jucărie din magazin, că vreau şi eu o poveste. Nu ştiu dacă mă gândesc exact la o poveste ca cele din filmele care-mi plac mie, sau la o poveste originală cu un final fericit. Vreau ceva care să mă scoată din viaţa mea şi să fie cu totul nou. Nu mai vreau tentaţii, lucruri care să mă facă să fac alegeri şi să fiu nehotărât, să mă ducă în impas sau în extaz de supărare.

Libertate, bunătate, duioşie, tandreţe, iertare, independenţă şi sentimentul de oprire al timpului. Acestea ar fi principalele caracteristici ale lumii în care să fie introdus noul eu. Cum spuneam, mai am până să ajung acolo. Poate trebuie să mai visez, să mai sper, să mai mai mai.

Îmi doresc ca atunci când o să ajung unde vreau acum, să îmi dau seama că tot acel lucru îmi doresc şi să mă simt împlinit.

Aşteptare

După o zi în care toată pulsaţia gândului meu a luat pauză din cauza răcelii, ajung acasă îngândurat şi cu aceleaşi întrebări despre mine şi prietenul meu.

Am început din nou să visez după cum vreau să trăiesc – o mică greşeală pe care încă o fac. Uneori fac abstracţie de tot ceea ce a însemnat rău în viaţa mea, cuvinte care nu şi-au avut locul şi persoane pe care nu aş fi vrut să le am prin preajmă şi mă bucur numai de imaginile create de gândurile mele şi amintiri.

Nu ştiu de ce, dar astăzi, după ce am ieşit de la liceu, aş fi vrut să fiu liber şi să nu mai conteze trecutul. Trecutul ăla despre care eu cred cu tărie că nu are nici o importanţă în viaţa mea, dar care evident îşi face simţit accentul. Deci mă mint singur. Speram la o minune sau este mult spus? O privire mai îndeaproape, nu ştiu, ce m-ar fi făcut mai fericit?

Întrebarea “Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi continuat?” mă macină în permanenţă şi mă distrage puternic de la tot ceea ce încerc să fac. Asta nu-i bine pe moment şi nu ştiu nici dacă va fi bine în viitor.

Îmi permit să o citez pe Adriana dintr-un articol precedent (“Să fie oare posibil?“) şi să rămân şi mai mult îngândurat cu privire la acest fapt:

[…] Fiecaruia dintre noi i se intampla acest lucru cel putin o data in viata… iar amintirile asupra acestei indragosteli “nestiute” ne vor bantui mult timp… fara sa punem un accent foarte mare pe ele.. fara sa stim pana la urma

Personal, este riscul meu pentru că nu văd o viitoare oportunitate în aflarea răspunsului, ci numai amăgirea sufletului meu. Adică nu mi-aş putea ierta rănile făcute în timp şi nu aş fi împăcat cu mine dacă totuşi, m-aş afla în ipostaza de a retrăi dorinţa.

Sunt multe cuvinte nespuse aici şi cred că aşa vor rămâne până la urmă, înţelegând numai eu ceea ce am scris, tăcerea lăsând timpul să le aranjeze într-o ordine care să-mi convină într-un final, deci să le rezolve.

Pot lua, desigur, ca punct de reper pentru un nou început, adevărul despre teoria “acum este prea târziu” şi poate aşa reuşesc să trec peste. Nu am crezut că voi fi atins de arsura unor astfel de sentimente. Caracterul meu tăcut şi liniştea pe care o posed au făcut din acest gând de-o vară, unul de neuitat. Nu am ajuns să mă cunosc dacă mi se întâmplă astfel de lucruri. Poate nu-i adevărat, dar am impresia că nu ştiu ceva despre mine. Şi acel ceva este un ceva mare :-s. Îmi este frică de momentul în care voi fi surprins de aflarea lui.

Oricum, până atunci, e cert că mai am de lucrat la mine şi mai mult de atât, de lucrat la “pentru mine”.