De patru luni…

După 122 de zile în care schimbările emoţionale prin care a trecut, au devenit parte din rutină, a ajuns din nou între cei patru pereţi cu un tavan şi un aer închis. Doar ce a deschis uşa, şi-a aruncat cheile la întâmplare, cu un gest de indiferenţă a lăsat şi rucsacul, altădată greu – acum de nesimţit în spate -, undeva prin patul de lângă uşă, a ridicat doar puţin privirea şi şi-a dat seama că astăzi nu a mâncat. Era aproape de ora 22. A oftat şi atât a fost suficient pentru a-şi relaxa muşchii după ce a urcat câteva trepte. Era foarte conştient de ultima perioadă prin care a trecut, dar ştie că nu mai are şansa să mai poată face ceva. Ştie că soluţiile cu privire la ultima lui relaţie de dragoste le poate găsi cu mare greutate şi mai ales, nu le mai poate percepe sigur, dar le-a lăsat până la urmă, în voia sorţii, ca şi multe lucruri pe care le deţinea şi pentru care era fericit, de altfel. Toate, pentru atâta visată împlinire. A tras jaluzelele, a stins becurile, iar acum, doar lumina slabă a laptop-ului şi o melodie melancolică, abea dacă se mai percep în acea cameră. Face tot acelaşi lucru pe care-l iubeşte şi singurul pe care nu i-l poate lua nimeni vreodată, o viaţă întreagă: scrie pe blogul lui despre gândurile care îl macină, îl seacă, se descarcă în faţa unei pagini, simţind doar tastatura şi uneori tresăriri ale lacrimilor în ochi. Doar atât. Read More

Gânduri despre ea

După ce m-am pus în situaţia de a mă îndepărta de ea şi de a mă apropia de părinţii mei, fizic, pentru o scurtă perioadă, conflictul sentimental m-a dus pe o cale ce mi-a creat imagini iluzorii şi dorinţa intensă de a-i scrie toate gândurile pe care le simt şi le voi simţi în timpul în care nu voi avea plăcerea profundă de a o admira, matol de frumuseţea ei, stând în faţa mea. Fie că simţurile mă ghidează spre certitudinea împlinirii la care visez, fie că acestea mă descurajează şi mă întristează, toate drumurile mă duc doar la ea.

În fine plec acasă cu o mare nostalgie în pumni, în inimă şi-n gând, încă plin de nesiguranţă în ceea ce priveşte lucrurile care generează această nostalgie: fie dorul permanent simţit pentru ea şi conflictul interior, fie dorul de părinţi, familie şi restul celor dragi. Mă regăsesc de multe ori răpit de amintiri şi flashbackuri şi starea mea generală să fie afectată şi în urma acestui lucru, slăbită, ca mai apoi să ajung descurajat.

3

În ciuda dorinţei neîmplinite, ca purtătoarea stelelor mele – ochii ei, să mă însoţească încă o dată pe drumul înapoi spre acasă, m-am văzut plecând de mână doar cu sufletul meu. M-am întristat când am ajuns în gară. Asta pentru că drumul pe şine, în sine, este un motiv de tristeţe pentru mine. Am trecut cu capul plecat, peste cele câteva linii şi am ajuns la trenul meu, ce urma să mă lase peste câteva ore, în întâmpinarea alor mei părinţi. Aveam momente în care tresăream printr-un zâmbet pentru că îmi veneau în minte figurile lor, anticipându-le pline de emoţie de la reîntâlnirea cu mine. Am urcat, mi-am găsit locul, m-am aşezat şi am deschis repede cartea, pe care am terminat-o în următoarea zi după ce am ajuns acasă. Asta, doar pentru a mă distrage de la o stare şi mai mare de tristeţe. Tactica a fost foarte bună, până în momentul în care am ajuns de-a lungul Dunării. Este ceva acolo ce îmi creează un deja-vu. Întotdeauna a fost. Un lucru, o amintire, o întâmplare sau ceva… Chiar nu ştiu ce. Mereu când trec pe acolo, mă simt foarte tensionat şi îmi creşte un sentiment de dor intens. Mă simt ca şi cum aş fi pierdut acolo o parte din mine şi nu vreau să mai plec, vreau să rămân acolo şi să o găsesc.

De multe ori mă gândesc că acel loc, reprezintă un loc al copilăriei, un reper foarte important al vieţii mele ce îmi atrage toată atenţia. Îmi schimbă starea de spirit şi este ca şi cum aş intra într-o visare permanentă. Mă face să mă simt ameţit de dorinţă şi nu mi-aş mai lua ochii de pe fereastră, din lumina soarelui care se reflectă în Dunăre. …cred totuşi că are legătură cu locul ei de reşedinţă: de când am cunoscut-o, acel loc îmi aminteşte de ea.

Munţii, pomii şi în general natura pe care am văzut-o pe geam – în mică parte ce-i drept, pentru că am citit mult, mi-au amintit de dorinţa mea de a călători împreună cu ea în lumi îndepărtate, uitaţi de toate. Acolo, am intrat din nou în starea mea de visare şi am rămas aşa ceva timp. Încetul cu încetul am reluat cartea pe care o începusem şi până acasă timpul a trecut foarte repede, aproape că nici nu l-am simţit.

Cu dorinţa de a profita de fiecare moment cu cei dragi, mi-am găsit şi momente de singurătate în care mi-am pus gândurile în ordine şi mi-am acordat atenţie. Printre nerăbdarea tovarăşilor din copilărie de a degusta un vin bun împreună, de a savura o bere, de a trage o plimbare cu maşinile sau pur şi simplu, de a sta şi a povesti ore întregi despre ceea ce am mai realizat în vieţile noastre, tot am găsit şi momentul de a fi singur. Nu ar fi fost programate astfel de momente dacă ea ar fi fost cu mine. Dar m-am bucurat enorm şi de singurătatea mea. Am avut plăcerea şi onoarea de a savura locurile în care ea era, odată, cu mine.

2

Faptul că am mers recent în locurile în care am fost cu ea pentru prima dată, acum câteva luni, şi am lăsat acolo amintiri, mi-au substituit de această dată prezenţa ei şi mi-au alinat dorul îmbrăţişărilor calde ale ei, sărutărilor ei, atingerilor şi şoaptelor ei ce îmi induceau acea atmosferă de vis şi mă răpeau cu totul din momentul prezent. Am stat exact în locul în care am sărutat-o şi i-am spus zâmbind şi fericit că o iubesc. Am închis ochii şi am simţit-o lângă mine. Soarele şi adierea vântului au avut grijă ca flashbackul să fie ca un prezent autentic şi continuu ca prima dată.

Am îndrăznit apoi şi am mers mai departe de acele locuri, în aşteptarea apusului, într-un loc în care mi-am dorit din tot sufletul să o iau cu mine. Un loc ales la întâmplare atunci, liniştit şi relaxant. Doar ce am terminat cei câţiva paşi domoli spre acel loc ales la întâmplare şi m-am aşezat în faţa măreţului astru ce urma să părăsească şi acea zi. Am început să respir mai liniştit şi am întrat într-o stare de meditaţie. Gândurile şi ideile mele s-au aşternut lin în mintea mea, iar sentimentele şi-au exprimat brusc  neliniştea spre a-mi crea dorul puternic pentru ea, din nou. Subtil apoi, sentimentele m-au dus cu gândul la viaţa mea şi mi-am confirmat din nou faptul că viitorul meu este cel pentru care lupt acum cu trupul şi sufletul. Chiar dacă încă iubesc să rămân singur în aceleaşi locaţii în care mergeam uneori când eram acasă, am realizat că viitorul meu este departe de acel trecut, departe de acest prezent şi doar împreună cu persoanele de acum şi de acolo, departe de acest loc al copilăriei mele. Doar amintirile şi relaţia cu părinţii mă mai leagă de aceste locuri de neuitat. În afară de acestea, nimic altceva nu îmi mai readuce dorinţa de a mă întoarce aici.

Fericirea am găsit-o: este în interiorul meu, în lucrurile pe care iubesc să le fac, în ea – persoana pe care o iubesc, scumpa mea, în simplitatea fiecărei zile, în toate lucrurile pe care le admir. Acasă este acolo unde sunt toate acestea.

… iar soarele ajunsese în punctul în care eu am tăcut şi doar am privit. Acel apus şi-a pus amprenta asupra amintirilor mele şi mai ales asupra dorinţei de a o aduce şi pe ea odată în acelaşi loc. Am să-i şoptesc atunci când am s-o revăd, că a pierdut cel mai romantic apus de soare şi am să-i promit că nu pentru totdeauna: următorul cel mai frumos apus de soare, va fi tot acolo, în acelaşi loc… doar că, numai în prezenţa noastră.

Un vechi prieten

Era iarnă de mult şi eram tot mai supărat pe acest fapt. Toate culorile închise ale vremii, ale toamnei care trecuse şi ale naturii, îmi inspirau tot mai multă nelinişte, şi odată cu ea, gândul la persoanele care-mi insuflau nostalgie, de luni bune, lăsate în spate. Părinţii, bunicii, prietenii şi rudele, toate persoane dragi, dispărute ca o ultimă rază a soarelui la un apus trist de august, doar din decizia mea de a merge mai departe pe drumul meu, îmi erau acum aproape necunoscuţi de neatins.

Cu gândul la ale mele, mâinile-n buzunar şi cu capul puţin plecat, am lovit o biată piatră ce-mi stătea în cale. S-a oprit lângă margine. Aveam aceeaşi stare de nelinişte, plictisit de tot, mergeam fără o direcţie anume. Eram pe un drum aproape pustiu, din bitum cu puţine bălţi de la zăpadă şi câteva grămezi de nea bătătorită, aproape gheaţă topită. Mă gândeam la cum să fiu mai împăcat cu mine şi să am mai multă încredere în persoanele apropiate de aici. Îmi tot repetam lucruri pe care le ştiam despre mine şi nu le puteam schimba. Era clar, urmam acelaşi drum ca de fiecare dată când mă las pradă unor sentimente triste.

La un moment dat, m-am oprit şi puţin uimit, am observat o figură expresivă ce mă privea de la o mică distanţă. M-am apropiat încet şi l-am recunoscut. El era, doar că… schimbat. L-am simţit şi m-a cuprins un fior rece. Cu ochii trişti şi foarte puţin luminaţi mă privea nostalgic. Parcă nu m-ar fi văzut. Privea în gol. M-am speriat şi doar încercând să-i zâmbesc, l-am întrebat ce face. Imediat mi-a pierit zâmbetul şi a oftat subtil. Nu mi-a răspuns. S-a uitat din nou la mine, atât de îndurerat! Nu mi-a venit să cred că el este acea persoană a cărei fericire îi stătea la degetul mic şi lumea întreagă era a lui acum ceva timp. El, care putea să plângă de fericire şi să stingă focul cu lacrimile prin care ar fi fost în stare să treacă, să calce în picioare orice şi să arate că nu-i pasă pentru că el este un om iubit şi iubeşte la fel, un om ca el. Persoana care trăia fiecare clipă a vieţii cu emoţii ce se manifestau în fel şi chip, care şi-ar fi dat sufletul ştiind că are altul care să aibă grijă de el. Mi-a fost tare greu să cred când mi-a spus că a pierdut îngerul pe care l-a căutat mult timp, îngerul pe care-l iubeşte până la Dumnezeu şi înapoi, şi pe care l-ar fi pierdut intenţionat, doar, doar să se mai poată îndrăgosti încă o dată de el şi să-l mai iubească tot atât de mult. Nopţile nu au mai fost nopţi, iar zilele erau doar ca sclipirile din ochii ei ce îi aminteau mereu de dimineţi devreme. Orele n-au mai fost ore, iar zilele treceau şi doar îi amplificau starea de tristeţe pentru că nu mai venea. Nu am putut să spun ceva. Ştiam că va fi bine, dar nu mă aşteptam să-mi întâlnesc prietenul în acea furtună. Mi-a spus că a pierdut tot. Atunci am vrut să-l contrazic, dar privirea lui mi-a dat de înţeles ceea ce a vrut să spună prin tot. Era ca un nou-născut ce urma să cunoască din nou lumea, să se îndrăgostească din nou de îngerul pe care-l va căuta o viaţă întreagă şi să-l iubească. Aşa mi s-a părut, însă aceeaşi stare pe care o avea ca atunci când l-am zărit, m-a făcut să mă îndoiesc. M-a intimidat, am tăcut şi m-am speriat. Cu durere am închis ochii pentru scurt timp şi atunci am simţit toată tristeţea lui, toate visele spulberate şi speranţele aruncate cât colo de inima lui. Am oftat, apoi mi-am continuat drumul… păşind pe lângă zidul din geam al staţiei goale de autobuz.

Dor matol de melancolie

După ceva timp în care nu am mai spus nimic despre sufletul meu, s-au întâmplat chiar multe şi spre bucuria mea, toate au făcut parte din experienţa prin care am trecut şi la care mă gândesc mereu cu nostalgie. Dacă aş mai avea, Doamne!, ocazia să mai fac încă o dată acest lucru de la capăt, l-aş face cu cea mai mare deschidere din partea mea. M-aş mai îndrăgosti încă o dată de ea!

Mă gândesc la cum a fost prima data cu ea şi nu este ceva ieşit din comunul meu, din tipicul situaţiilor mele pline de sensibilitate. Câteva priviri pline de dorinţă, rătăcite printre monitoarele câtorva birouri, priviri aruncate la momente bine stabilite de ambele părţi ce mi-au definit fericirea timp de trei luni şi anume: ea şi eu. Încă nu îmi vine să cred că iubirile prind rădăcini acolo unde te aştepţi mai puţin. Cine poate să vină la mine şi să îmi spună, oare, că voi găsi fericirea chiar în locul unde sunt la un moment dat? Am mai spus-o şi o recunosc, m-am îndrăgostit la un moment neaşteptat într-un loc neaşteptat. Spontaneitatea mi-a fost alături în toate momentele şi mă bucură acest fapt. Fata cu ochi de vis a apărut de nicăieri şi eu doar i-am întâlnit privirea. Mi-a fost de ajuns pentru ca sufletul meu să-i cadă la picioare şi să facă din mine omul la care nu m-aş fi putut gândi vreodată. De această dată pot să afirm că am intrat în acest joc şi am câştigat, chiar dacă fizic am pierdut lucruri ce m-ar face acum mai fericit.

Am câştigat lucruri pe care nu le-aş fi câştigat nici dintr-o sută de relaţii dacă le-aş fi avut câte trei luni la rând. Am făcut lucurile care mi-au definit limita între copilul care eram şi bărbatul care devin pe zi ce trece. Gândindu-mă în fiecare zi la ea, viaţa mea a fost trăită cu emoţie. Fiecare lucru mărunt şi simplu pe care-l întâlnesc în fiecare zi în care pot doar să mă gândesc la ea, fără să-i mai întâlnesc privirea sau să-i simt mâinile într-ale mele, mi-aduce aminte de ea şi emoţia emanată în tot corpul, îmi taie respiraţia de fiecare dată. Spun asta şi sunt fericit că a reuşit ca acum să aibă o astfel de influenţă asupra mea. Este cert că îmi încep dimineţile solitar cu un gând la ea şi termin ziua cu speranţa că în următoarea dimineaţă când mă voi trezi, tot ce ştiu, a fost un vis, iar ea va dormi la pieptul meu, reuşind să-i fur acel zâmbet dulce cu un sărut pe obrazul ei fin, ca atunci când făceam asta cu adevărat în dimineţi ce eram treziţi de razele calde ale soarelui, parcă culese dintr-un basm.

Dorul pentru scumpa mea, s-a manifestat şi o face în continuare, într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Este ca o resemnare pe care o am, doar că ceva mai dulce, ca şi melancolia. A trecut o lună şi ceva de când ne-am despărţit. Încă o dată am realizat că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par sau promit a fi. Poate că viaţa mea este simplă, grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, iar în final cu lucrurile puse cap la cap, care să mă facă să mă simt împlinit, ca mai apoi să am timp să văd şi de fericirea sufletului meu. Întotdeauna mi-a fost bine. Lucrurile chiar s-au aranjar, în orice situaţie. În orice situaţie! Nu spun asta pentru că mă plâng. O spun pentru că simt că trebuie spus. Faptul că întotdeauna în viaţa mea lucrurile s-au terminat cu bine, m-au convins de anumite principii pe care acum mă bazez şi merg mai departe, în continuare. Din păcate lucurile nu s-au aranjat şi pentru povestea noastră de dragoste. Întotdeauna mă gândesc cu încredere la relaţia care ar putea continua, fără dependenţe exterioare, fără remuşcări, fără griji ale lucrurilor ce nu ne fac fericiţi, doar cu noi şi ceea ce pune un plus la dezvoltarea noastră ca oameni, ca prieteni, ca iubiţi, ca un întreg. Fizic, dorul meu pentru ea nu îl pot exterioriza în niciun fel. Fie, poate doar prin lacrimi. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta, nu pot povesti nimănui, nu văd pe nimeni în stare care să înţeleagă exact ceea ce simt. Am încercat să mă descarc şi să-mi pun sufletul pe masă în faţa unor persoane, însă oamenii din jurul meu nu-mi mai devin prieteni atât de uşor şi în plus de asta, chiar dacă ar da dovadă de empatie, nu m-ar putea ajuta cu nimic. Nimeni nu ne-a cunoscut pe noi doi, aşa cum am fost împreună, nimeni nu ştie că ea mă completa, că era muza mea, că m-a făcut să mi-o doresc chiar şi după ce am avut-o, că este femeia ce a ştiut să mă facă să mă simt fericit, aşa cum nu a făcut-o nimeni în viaţa mea în acest sens, că o consider deşteaptă şi frumoasă, fată de casă, realistă, sensibilă, plină de viaţă, visătoare ca şi mine, copilă şi naivă în momentele noastre, drăgăstoasă, sufletistă şi o jumătate perfectă. Nimeni.

Şi din nou mă cuprinde dorul de ea şi din nou tac şi caut printre amintiri, lucrurile frumoase pe care le-am făcut amândoi. Schiţez un zâmbet nostalgic şi mă las purtat de val, fără o ţintă anume, ca de fiecare dată. De cel puţin o lună, asta fac în fiecare zi şi parcă, tot mai mult mă leg de ea prin amintirile pe care le am. Am momente, în pragul disperării, nu ştiu ce să fac, cu cine să vorbesc sau unde să merg pentru a mă linişti. Orbit, o sun în speranţa că voi înţelege ce trebuie să fac pentru ca noi doi să fim din nou acolo unde tind, dar îmi dau seama că discuţiile noastre telefonice sunt seci şi lipside de sclipirea pe care o aştept. Se termină repede.  Mă gândesc la ea şi la ce a făcut, ce i s-a întâmplat, apoi, rapid îmi revin la acea încredere în noi şi mă liniştesc brusc, emoţiile, din nou tăindu-mi ritmul bătăilor inimii.

Ştiu că cerul nu s-a surpat, soarele nu a încetat să lumineze, iar timpul nu s-a terminat, dar pentru mine, doar ea înseamnă ceea ce am căutat mult timp. Acea esenţă tare, doar a mea, am găsit-o în sfârşit, în acel loc neaşteptat. Sunt conştient că am trecut de perioada în care puteam să jur că o relaţie cu o fetiţă de 16 ani ar putea dura o viaţă. Sunt conştient că momentele dramatice pe care, poate, aveam tendinţa să le trăiesc acum 4, 5 ani, s-au dus şi nu-mi mai arde de prostii. Mai sunt conştient şi că m-am maturizat foarte mult şi nu mă mai simt atras de o simplă aventură cu o ea, o copilă din diferite puncte de vedere, pe care să o uit a doua zi, ci de ea şi aici mă refer la femeia de care m-am îndrăgostit pătimaş. Am început de mult să privesc spre seriozitate în relaţii, spre puncte clare în tangenţele cu damele, spre definiţia “planuri de viitor” şi nu îmi pare rău, doar că părerile de rău vin din cauza nefericirii.

M-am … pierdut

Am gustat din dulceața iubirii noastre, am văzut prin ochii tăi lucruri la mine, atâtea cât nu aș fi putut să văd în cinci secole de acum înainte, te iubesc și am făcut-o cât de bine am simțit, mă faci fericit cu orice tangență pe care o ai asupra mea, știi cum să pui punctul pe i, ești ființa ce se aseamănă cu mama, mi-ai spart venele și mi-ai intrat în suflet, m-ai vrăjit cu zâmbetul tău, m-ai amăgit cu atingerile tale, cu vorbele tale m-ai alinat și m-ai făcut să privesc altfel lumea. Ți-am spus și îți repet de câte ori vrei că ești femeia de care m-am îndrăgostit. Ești făcută pentru mine și mă completezi la fel cum stelele completează noaptea.

Nu vreau să te știu mai departe decât ai putea fi ținându-te de mână, nu vreau să ne amăgim pentru că societatea este cruntă și ne limitează intersectarea privirilor, nu vreau altă fată acum și în niciun alt moment din viața mea, nu vreau să te știu tristă și să ascunzi asta doar pentru a nu ceda tentației de a redeveni unul și mai ales, nu vreau să pierdem timp, timp ce poate fi al nostru făcându-ni-se dor unul de altul, gândindu-ne în permanență la orele care nu se mai termină doar pentru a ajunge îmbrățișați într-un final după o zi întreagă.

Și nu vreau să ne întâlnim altă dată ca doi aproape necunoscuți, într-un alt oraș îndepărtat, într-o cafenea și atunci să ne dăm o altă șansă. Șansa noastră este acum, când suntem supuși piedicilor ce vin din viață, lucrurilor neașteptate ce au tendința de a ne supăra și de a ne opri să fim fericiți. Vreau să am parte de pase proaste și să mă gândesc că în scurt timp îți întâlnesc privirea, te strâng în brațe, îți șoptesc din nou că te iubesc și realizez că nimic nu mă mai poate afecta. Nu vreau să aflu că nu voi pierde nimic înainte de a te pierde pe tine, nu vreau să ajung să îmi urăsc sufletul și să mă topesc încet. Nu vreau să mă gândesc la ceea ce ar fi putut fi dacă am fi fost împreună și să-mi las sufletul să rătăcească printre acele imagini, singur. Nu vreau să mă înnec în lacrimi de fiecare dată când am tendința să cad pradă singurătății și să încep să mă gândesc din nou doar la noi şi nu mai vreau să nu am ce să le spun alor mei când mă întreabă de tine. Mă cuprind fiori când realizez din nou că nu esti lângă mine în acel moment.

Vreau să adorm mereu cu tine în brațe și să mă trezesc lângă tine în fiecare dimineață, să te trezesc cu sărutări și să îți fur zâmbete în timp ce încă încerci să îți deschizi ochișorii. Vreau să te țin de mână în seri în care ne plimbăm în liniștea parcurilor din urbie și să ne cuprindă liniștea.

De ce nu am putea să ne facem viața așa cum o vrem noi decât să stăm la cum ne duce fiecare zi?