Toamnă… tot despre ea îţi spun

Astenia de toamnă a venit odată cu gândurile la femeia asta minunată. După un an, mi-am dat seama că iubesc dimineţile cu ceaţă şi răcoroase până-n măduva oaselor. Pentru că am trăit intens momentele în care devreme plecam de lângă corpul ei fierbinte, sărutându-i pe nesimţite, buzele, obrazul şi somnul dulce, zâmbea fermecător, ieşeam mai apoi în plină dimineaţă pentru a rătăci pe băncile facultăţii, tot cu gândul la ea, şi mă întorceam în târzie seară, în aceleaşi îmbrăţişări. Sunt afectat! Nu îmi dau seama dacă într-un mod bun sau rău. Aceleaşi multe lucruri, locuri şi oameni îmi aduc aminte de ea. Şi mă cuprind emoţiile de fiecare dată.

Două sau trei zile au trecut, de când mi-am luat din timpul meu şi am zis ca după job, să lungesc călătoria cu tramvaiul, pentru a ajunge în parcul în care m-a sărutat, la ultimul apus al verii şi la prima frunză căzută a toamnei. Sau pur şi simplu a unei veri târzii. Gândurile la reacţia revederii acelui parc, au golit tramvaiul de persoane şi am trăit singur împrejurările; am fost surprins de imaginea noastră, de atunci când ne-am revăzut, după ce drumurile noastre au luat două curbe diferite. Am îmbrăţişat-o strâns, am zâmbit şi am lăsat-o să plece. Read More

Călătoresc solitar prin viaţa mea

Poate că prin acest titlu, îmi voi exprima cel mai bine moto-ul şi de asemenea, situaţia de faţă este cea care îl va şi demonstra. Cea mai mare ironie a vieţii mele se leagă de oamenii pe care îi invit sincer în viaţa mea din pură plăcere.

Momentul în care în viaţa mea soseşte cineva este un moment banal, doar îmi face o deosebită plăcere să cunosc oameni noi, poveşti de viaţă, întâmplări şi experienţe ale altora. Dorinţa, plăcerea şi poate întâmplarea, fac din acel banal, o poveste cu un posibil suflet pereche. Visăm, promitem, trăim, ne iubim. Atât de simplu! Urmează apoi rugămintea către mine “de nu mă uita”, “-Te rog să nu pleci niciodată din viaţa mea!” şi atunci totul se schimbă. Încep momentele de tandreţe, îmi este inspirată dorinţa de a trăi şi mai intens şi viaţa mea devine o continuă aşteptare pentru momentul când nu eu, nu, nu eu, ci tu… vei pleca. Mereu am ştiut asta. Am învăţat că nimic nu este infinit şi că unii oameni vin în viaţa mea cu o anumită misiune. Apoi pleacă, eu plec din viaţa lor sau pur şi simplu, rezonanţa gândurilor dintre noi dispare. Şi nu pot spune că atunci lumea mea pică de pe piloni pentru că uit rapid acest lucru, până la momentul oportun. Read More

Drumul spre casă, duce la tine

Cu greu am crezut că am să ajung din nou aici. Acelaşi apus, acelaşi loc, acelaşi vânt care îmi mângâie pielea, parcă trimis de tine, aceleaşi gânduri, dar ceva mai melancolice şi lipsite de speranţă şi în final, aceeaşi promisiune făcută ţie cum că acum ar fi trebuit să fii cu mine. Din nou sunt acasă, iar toate drumurile spre aici, duc la tine. Şi este ciudat. Că tu nu eşti.

Mă simt atât de inspirat, însă nu mă mai surprinde nimic. Ziua când mi-ai spus ultima dată că îţi este dor de mine, a trecut de multă vreme, zilele de când nu ţi-am mai auzit glasul, au trecut şi ele şi parcă se înmulţesc cu fiecare secundă fără tine.

Sentimentele mele pentru tine s-au gravat în sufletul meu şi tot mai greu îmi este să le stăpânesc. Sunt conştient că îmi fac rău, că amalgamul de gânduri îmi menţine tristeţea şi că noi nu vom fi mai bine dacă voi continua să fac asta. Zâmbesc şi doar acum mai gust efemer o bucăţică de speranţă. Apoi ştiu că nu voi înceta să te păstrez în gând, în respiraţie în sânge, în suflet şi ascunsă printre toate cuvintele mele ce-mi vor descrie vreodată viaţa.

Read More

Conversaţii

El: – Ce mai faci? Nu am mai vorbit de multă vreme. Era prin decembrie…
Eu: – Visez la ceea ce iubesc.
El: – Visezi? Cum adică vis…
Eu: – Da! Sunt cu ea pe banca… unde merg şi stau singur de obicei. Acum suntem amândoi. Mă împinge la margine şi îşi întinde picioarele în cealaltă parte. Îşi face loc conştiincioasă ca o mamă ce îşi aşează puiul în cuib. Îşi pune încet capul pe picioarele mele, apoi mă priveşte şi îmi aruncă un zâmbet dulce de-al ei. Îi simt gustul ca şi cum aş savura o ploaie a unei seri de vară târzie…
El: – La fel de mult o iubeşti?
Eu: – … mă aplec asupra ei şi îmi strecor tandru mâinile pe al ei spate. Îi cuprind umerii şi o strâng în braţe fără să mai gândesc altceva. Apoi mă detaşez încet, o sărut pe frunte şi îi răspund cu acelaşi zâmbet. În sinea mea am o stare de mulţumire şi de linişte eternă. Da, o iubesc cel puţin la fel de mult. De fapt, nu pot compara acest lucru cu ceva. Pur şi simplu – o iubesc. Doar atât ştiu cu certitudine.
El: – Şi ce s-a întâmplat cu voi? Ai păţit ceva? Read More

S-a schimbat nimic

Astăzi, ca şi ieri, ca şi mâine, îmi este, mi-a fost şi-mi va fi dor de tine! Multe sunt zilele în care gândul la ea mă face fericit, cu un zâmbet pe buze, încrezător, să mă simt împlinit şi să mă las purtat de sentimentul că într-o zi, într-o bună zi, vom fi acolo unde eram cândva. De asemenea, printre acele zile multe, ploaia se aşterne, câteodată, cu mare uşurinţă şi spală toată speranţa mea, împingându-mi sufletul la tensiune şi agonie. Nu îmi mai pot controla sentimentele şi nici stările. Ele sunt călăuza mea. Iubirea mea o ţin prizonieră în poze, în clipuri şi în amintiri. De acolo nu o pot elibera şi nu o pot trăi singur. Şi nici nu îmi doresc asta.

Faptul că veştile de la ea vin din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai rar, este motiv de descurajare şi o lovitură ce îmi penetrează inima cu putere. Ea este punctul meu slab, muza mea, idealul meu. De când sunt îndrăgostit de ea şi o iubesc, pentru mine contează mai puţin că acest prezent este punctul culminant al vieţii mele şi că acum sunt într-o situaţie mai bună ca niciodată, din punct de vedere profesional şi poate şi personal. De fapt, nimic nu mai contează aşa de mult, precum o iubesc pe ea. Concentrarea mea se axează pe gândurile pentru ea şi am pierdut din vedere lucruri din viaţa mea, acum mai puţin importante. Read More