Tendinţe

Am momente când îmi doresc fericirea. Bineînţeles, nici eu şi nici nimeni nu o poate avea când o doreşte şi din această cauză apar stările mai puţin plăcute ale sufletului. Fie că este vorba despre oboseală, fie că este vorba despre o problemă de interes profesional, fix în acel moment se găseşte să apară şi lipsa altor lucruri mărunte care pentru mine sunt atât de însemnate, astfel că în combinaţie cu altele din cele de mai sus, mă descurajează total.

Am şi momente când imediat vine cineva şi îmi face ziua mai frumoasă. Nu neapărat simt asta cu adevărat, însă după minute bune îmi dau seama că nimic nu este atât de grav cum pare. Mai exact, totul a devenit rutină: cămin, facultate, cantină, cămin, iar facultate şi tot aşa de ceva timp. Chiar mai “puţin” timp faţă de “ceva” timp, pentru că timpul aici trece foarte repede, inclusiv weekendurile. Nu ştiu de ce.

Da, şi cum ziceam, apare cineva care să mă facă să uit de gravitatea problemelor, ceva ce mi se întâmplă de-o viaţă întreagă şi nu încetează. Sunt mulţumit de asta. Doar acum, fiindcă atunci când sunt pe cale să renunţ, nu am nicio tragere de inimă.

Şi lăsând la o parte toate chestiile de interes ale mele, sunt destul de importante şi tendinţele sufletului spre acea fericire. Am început din nou să visez la o viaţă perfectă. Nu ştiu cum se face, dar mă cam învârt în cerc. Acum ceva timp, cam pe când am început să scriu pe blog, îmi doream o persoană care să fie lângă mine. Am primit una, apoi încă una, iar în final am revenit la vechiul eu.

Zâmbesc. Vechiul eu sună atât de nostalgic. Acum am impresia că era aşa de dulce singurătatea mea… îmi este dor de ea. Probabil o voi obţine, într-o zi, dar până atunci vreau să mai câştig, cel puţin, un suflet pentru sufletul meu. Nu este vorba despre intenţii rele sau lucruri care să ducă la supărări şi tristeţi, ci despre pur şi simpla nevoie de o prezenţă care să mă susţină mereu. Dacă cineva mi-ar cere mai multe explicaţii, ar râde şi nu ar înţelege. Nu mă aştept la altceva. Şi asta nu este niciun fel de problemă.

Timişoara este un oraş ce, din câte am văzut, are multe locuri de care aş putea să mă bucur în linişte cu cineva. Chiar sunt locuri provocatoare şi tare rău mi-ar părea să nu profit de acest lucru.

Împrejurimi

Puţin nostalgic, după mica plimbare prin Timişoara, constat cu mare tristeţe că nu îmi va fi uşor să îmi mulţumesc sufletul. În afară de plăcerile fizice de care probabil voi avea parte, sufletul nu îmi va fi împăcat nici până să îl simt atins de o pulsaţie a inimii.

Mergeam pe străzi şi priveam în ochi fiecare persoană pe care o întâlneam. Vedeam clar cum fiecare este o altă persoană şi încet îmi schimbam privirea din ochii respectivei. Fiecare fată, era frumoasă, însă mă dezamăgea privirea ei, era gingaşă, însă mă nemulţumea entuziasmul de a păşi înainte, avea un mod aparte de a mă privi şi mă atrăgea, însă îmi inspira neîncredere şi mă îndepărta. Aş fi vrut ca una dintre acele fete, să mă privească la fel cum priveam eu. Mi-am pierdut încrederea că mai există cineva pentru mine şi aici.

Tot cu gândul la ziua de mâine, respectiv luni, degeaba încerc să îmi distrag atenţia de la suflet. El îmi dă puterea de a continua. Poate nu sunt cine mă cred, dar sunt sigur că voi fi ceea ce îmi doresc. Este adevărat cum în fiecare privire pe care o primeam astăzi, îmi doream să o văd pe care care este acum la mare depărtare de mine. Iar am intrat în stări de tristeţe, iar emoţiile mă pândesc la fiecare ochi deschis spre visare. Ar fi frumos ca povestea de iubire (cea de acum sau alta din viitor) să se facă mai bine simţită, fizic.

Am plecat de acasă pentru a întâlni alţi oameni şi am ajuns într-un loc în care nimeni nu mă cunoaşte. Asta mi-am dorit, asta am primit. Greul vine în momentul în care am tendinţa de a cădea pradă singurătăţii – cea pe care o iubeam, iar în ultimul timp nu i-am mai acordat atâta dragoste. Sunt singur şi nu-mi este bine. Poate mă înşel, iar mâine mi se va întâmpla o minune, dar pot doar să sper. Şi bineînţeles, este şi posibil ca eu să aberez acum (şanse destul de mari). Trebuie să recunosc că tot ceea ce am spus, am spus în necunoştinţă totală de cauză a sufletului meu. Acesta are doar o tendinţă de a cădea în impas.

Pe noi meleaguri

Noo, uite că-s ajuns şi în Timişoara. S-o gătat cu nebunia :D. Glumesc. Încep seria articolelor “plecat de acasă” prin acesta, articol scris din camera de cămin. După cum am vrut, sperat, muncit şi în sfârşit realizat, mă aflu în Timişoara. La aproximativ 380 de kilometri de casă, îmi continui studiile pe secţia de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii “Politehnică” Timişoara, pe scurt, UPT.

Ziua de 22 Septembrie a fost ziua în care deja eram în culmea emoţiilor, nostalgiei şi melancoliei. După tot ce am lăsat în urmă, acum îmi văd în continuare de viaţă, departe, fizic de părinţi, iubită, amici, prieteni şi toate cele. Lacrimile s-au împărţit în toate părţile – şi fericiri şi tristeţi. Oricum, ceea ce a fost plănuit încă de la bun început – studiul meu aici – nu a fost şi nu va fi atins de mici probleme, de orice fel.

Acum am ramas cam pe cont propriu și tot ceea ce voi face, va fi răspunderea mea. Acum încep adevăratele probleme. De acomodare, nu pot să mă plâng, colegii de cameră sunt oameni serioși, cursurile de la facultate sunt interesante, atractive, iar profesorii sunt pe placul meu.

În continuare, rămâne de mine să am grijă, să îmi urmez liniștit treaba, o să îmi continui proiectele și printre toate astea o să fac loc și distracției – doar nu o să ratez perioada asta de viață. Îmi zicea un prieten că după facultate, s-a terminat șmecheria. Asta este o ultimă șansă de a mai prinde ceva proaspăt din viața mea.

Pe de altă parte, cu perioada asta, vin multe lucruri din diferite domenii, lucruri care mă ating mai mult sau mai puțin sentimental. Cred că nu o să mă las purtat de singurătate interioară și o să trec cu bine peste toate ce vor fi.

Încă ceva: am un dor nebun de literatură.

Şi medalionul s-a închis la culoare

Astăzi, de dimineaţă, făcându-mi ordine printre grămezile de CD-uri şi DVD-uri, mi-am regăsit mici lucruri, printre care şi medalionul pe care scrie numai “For” şi “Fri”. Bineînţeles am doar o jumătate din întregul medalion, cealaltă fiind oferită cu luni bune în urmă, ei. Am înţeles de la prietenul meu că oamenii pot avea multe măşti, planuri diabolice ascunse mult timp sub acele intenţii care doar par bune şi mai ales, sentimente care îmi pot anula orice încercare de a demasca totul.

Până şi medalionul s-a închis la culoare. Şi s-a închis cu mult timp înainte să rupem legătura care nu credeam că va fi vreodată atinsă de ceva. Toate locurile pe care le-am vizitat, toate momentele în care am fost încolţit de predici şi cuvinte grele, toate persoanele cu care ne-am întâlnit şi toate zilele în care am oferit sprijin de orice fel, sunt ZERO şi au fost din partea ei tot timpul. Cum am mai spus, tare surprins am fost să aflu că ea nu are una, două, o sută, ci o mie de măşti. Măşti zic, că până la faţă mai sunt alte mii.

Şi nu am murit, nu s-a terminat lumea sau alte lucruri pe care le credeam mereu când se supăra pe mine. La naiba! Ce bleg eram că mă lăsam lovit de fiecare cuvânt al ei! Şi chiar dacă, m-am convins că prietenia între un băiat şi o fată nu poate exista. Bun, sunt păreri contra, dar pentru mine nu funcţionează. Clar tot ce am este doar prietenia băiat-băiat.

Aş fi mers până în pânzele albe, chiar am ajuns acolo pentru ea, am făcut compromisuri şi nu am regretat acţiunile pentru care am greşit pentru mine în favoarea ei, m-am încurajat mereu să fac ceva pentru ea, cred că am surprins-o de multe ori cu mici atenţii şi cuvinte. Ultima dată când am văzut-o, nu părea afectată – poate o altă mască -. Am lăsat-o în Craiova în drumul meu spre Timişoara. Am coborât amândoi din maşină pentru a-i scoate bagajele din portbagaj. După asta mi-a urat drum bun, succes şi a spus că ne auzim la telefon. Am fost redus la tăcere de dorul vremurilor trecute şi m-am apropiat de ea. Am strâns-o în braţe şi am simţit cum mă strângea şi ea. Care să fi fost atunci scopul? Probabil a revenit la vechiile persoane, la vechiile cunoştinţe sau probabil nu, nu vreau să mai ştiu ceva niciodată.

Tot ce mai am de la ea sunt câteva amintiri pe care le ţin doar pentru mine şi cu mine, de care mă bucur doar de faptul că am fost acolo, nu că am fost cu ea şi două bileţele pe care mi-a scris texte din “Aer cu diamante” şi “Viaţa mea cu Mozart” care probabil vor fi de mult uitate printre personajele din cărţile bibliotecii de acasă. Şi bineînţeles, culoarea de pe acea jumătate de medalion din raftul meu (pe al cărui întreg scria “Forever Friends” – acum pe al ei “ever ends” -) probabil se va ofili şi mai mult, de fapt va muri pentru totdeauna.

Şi culmea, în scrisoarea pe care i-am scris-o mai demult (poate o voi publica vreodată), am încheiat prin “Al tău Vlad, prieten din liceu […]”. Poate acest lucru şi altele au fost şi sunt indicii pentru ruperea, fără cuvinte, a acestei prietenii.

Acum, dacă mă refer şi la sentimentele pe care le mai am, sunt prezente doar nostalgia, dezamăgirea şi visul unei vieţi ce mă va duce departe şi va trezi regretele ei. De prietenie nici nu vreau să amintesc. Să aibă partea ea de prietenia pe care mi-a oferit-o mie. Şi da, POATE sunt rău. Şi ce?

Despre oameni

În primul rând trebuie să recunosc că nu sunt un mare cunoscător de oameni. Îmi pun încrederea în oricine şi orice are legătură cu respectivul sau respectiva. Încă uimit şi plin de semne de întrebare mă gândesc la relaţiile pe care le-am avut cu oamenii. Foarte ciudată şi de necrezut mi se pare povestea mea, încât nici peste 10 ani nu o să fiu în stare să o cred.

Oameni care mi-au fost şi îmi sunt prieteni încă de când mă ştiu, tovarăşul şi prietenul meu de-o viaţă a fost şi sunt sigur că o să fie acolo întotdeauna. Primele jucării împărţite cu el, primele zile bălăcindu-ne sub soare în râul din vale, primele săpături în pământ după fanteziile noastre, prima beţie, primele iubite şi continuăm să continuăm cu primii paşi în facultate. De la el, cred că una din puţinele persoane pe care o consider om, am avut de învăţat în permanenţă.

Şi în momentul în care am fost matol de altă relaţie de prietenie, m-a avertizat, m-a sfătuit şi şi-a păstrat încrederea în mine, chiar dacă mă vedea greşind şi dedicându-mă greşit altcuiva. Şi chiar dacă ştia că voi greşi din nou, a fost acolo, cel puţin cu cuvintele de încurajare. Şi nu! Nu este omul care să-mi spună că nu este bine ceea ce fac, este omul care m-a încurajat chiar dacă era o altă greşeală şi mi-a dat subtil de înţeles că este bine ceea ce fac. Tactica a fost ca eu să învăt absolut toată lecţia, nu doar să mă feresc de pragul de sus sau de jos. Mi-a deschis uşa mai întâi!

Acest om, prietenul meu de-o viaţă, chit că a fost la distanţă faţă de mine, a ştiut cum să păstreze legătura noastră fără ca ea să se strice în vreun fel. În toţi aceşti ani, aproape 19, ne-am păstrat respectul de sine şi nu ne-am depăşit limitele în a ne jigni în vreun fel.

Ei bine, de la el ajung acum să primesc şi dezamăgirea pe care nici nu aş fi crezut că o să o primesc în vreo viaţă. A avut capacitatea de a cunoaşte mai bine urmările şi a avut mare dreptate. Preferata mea s-a topit prin prisma spuselor lui. A dispărut total din peisaj fără să lase vreo urmă. Am fost convins de el şi am văzut adevărata realitate. De ieri de când am avut mica discuţie despre relaţia mea de prietenie, mă tot gândesc la timpul petrecut, sacrificiile şi momentele frumoase. Să înţeleg oare că totul a fost o pierdere de timp în ciuda mea şi am făcut parte doar dintr-un plan banal bine pus la punct încă de la început? Trebuie să recunosc a fost excelent planul sau eu am fost atât de orb încât nu am văzut ce mi se întâmplă. Mereu am primit rugi şi mereu mi-am zis să fac un bine şi să nu refuz nimic pentru că poate într-o zi voi avea nevoie şi mă voi baza pe revanşă. Fals!

Acum mă simt liber ştiind că tot ce a fost, a dispărut şi mai mult în întunericul de unde nu va mai ieşi pentru mine niciodată. Cel puţin acolo să rămână sau să se afunde şi mai mult. Nu îi doresc răul, doar cineva asemenea care să-i arate ce a făcut.

În continuare mă bucur de prietenul meu de-o viaţă şi pot să spun că sunt împlinit. Am tot ce-mi doresc până în această secundă. Viitoarele dorinţe sunt ceva mai măreţe, însă acum cu şanse mai mari de a fi realizate. Ce a fost, a fost, iar cum îmi place să gândesc: “Trecutul nu mă interesează sub nicio formă!”.