Viaţă cu regrete

Nu ştiu cum reuşesc ca în fiecare sărbătoare să las loc melancoliei. Apar regrete şi mă gândesc serios la urmările pe care le poate avea o viaţă în singurătate. Tot aştept momentul ăla, dar m-am cam săturat de aşteptare.

Mai devreme am citit un articol la Vienela şi mi-am dat seama că pe blog chiar nu poţi scrie ce simţi cu adevărat, sau ceea ce vrei să spui cu adevărat. Adică ştiam asta, dar nu sesizam acest fapt.

În multe dintre articolele mele (cele mai multe pe această temă “tristă” să zic) nu am expus clar sentimentele pe care le am, tocmai pentru a mă proteja oarecum de gura lumii :-s. Am folosit procedee expresive pentru a masca ceea ce mi se întâmplă. Sigur, aş fi bucuros şi aş aprecia dacă cititorii mei şi-ar da seama despre ceea ce tot încerc eu să explic în acest tip de articole personale.

Asta fiind o paranteză. Acum nu ştiu cum ar fi mai bine, să o dau în metafore – poate nu o să mai înţeleg eu nimic, să nu o dau – poate o să-mi fie încălcată intimitatea :-<

Ceea ce-i adevărat este că trăiesc cu regret:(. Cea mai bună prietenă (Lavinia) mi-a spus asta, dar nu am crezut. De atunci tot am început să-mi dau seama că aşa este şi a început, în acelaşi timp, să îmi pară rau. Totul degeaba. M-am tot găndit la relaţiile dintre oameni, la comportament, la cum se percep unii pe alţii şi eu tot distant sunt.

O întrebare căreia îi caut răspuns ar fi: “De ce atunci când găseşti o floare, trebuie să nu aibă o petală, să aibă spini, să nu aibă culoare, să nu miroase frumos, să aiba frunzele rupte sau să fie ţinută în mâna murdară a altcuiva?” (poftim aici am folosit mijloacele de mascare de care ziceam mai sus :-s)

Aşa, multe aspecte ale vieţii care mă necăjesc, mă dezamăgesc şi mă umplu de regret. Poate de aici am şi această personalitate solitară, serioasă, fără pic de fericire în care soarele a cam început să apună, sau chiar de la un singur aspect, singur.

O altă vară

Involuntar mă simt ca acum trei veri. Cel puţin simt că acele vremuri au trecut repede şi cu greu abea mi le mai amintesc. Uite că vara de care credeam că nu o să mai uit niciodată tot mi-a fost suflată din gând. Nu mai ştiu dacă prin 2008 sau 2009 mi-am făcut acea promisiune: vechiul meu prieten şi cu mine ne-am propus ca în acea vară să facem imposibilul. Am vizitat locuri pe care nu credeam şi nici nu aş fi putut să gândesc că sunt aşa de frumoase şi de interesante. Entuziasmul nostru l-a adus lângă noi pe încă un prieten, vechi şi el, de-al nostru. Am colindat în fiecare zi, în fiecare zi fiind alte momente memorabile. Nu conta oboseala pe care o aveam la sfârşitul zilei, nu contau spusele celorlalţi despre cum lipsim noi toată ziua de acasă, conta numai promisiunea de care trăgeam cu dinţii să o respectăm. Până la urmă promisiunea de care tot vorbesc a devenit un principiu.

În 2009 am gustat romantic din legătura pe care am avut-o cu iubita mea. A fost prima şi da, nu se poate uita 8->, dar în cele din urmă păcatul a fost făcut.

Tot în acea vară am vizitat împreună cu familia Mănăstirea lui Manole din Argeş, am fost la barajul de la Lacul Vidraru şi călătoria a fost una dintre cele mai frumoase de până acum, timp petrecut cu familia – momente de aur.

Ar fi frumos ca şi în acest an să pot să mă simt împlinit cum chiar îmi doresc cu adevărat, sau ca în acest an să mă mai simt ca în acel an :-< De atunci s-au schimbat multe şi nu încetează să se schimbe, au trecut multe şi nu încetează să treacă. Mă doare că sunt momente triste care până la urmă fac parte din viaţă. Mă mai doare şi faptul că mă încurajez, fără să-mi dau seama de realitatea crudă.

Îmi scapă ceva. Totuşi parcă îmi dau seama. Ce aş vrea este să nu-mi dau seama prea târziu :-s

Iar visez…

M-a lovit iarăşi un gând din ăsta melancolic. Cel puţin aşa pare, dar în reveria mea este o atmosferă liniştitoare şi efemeră… realitatea strică totul :-s Sunt dezorientat, dezamagit, rupt de realitate şi efectele pe care le are asupra singurătăţii mele. Ştiu că greşesc undeva, am un hop mare de trecut şi nu-mi dau seama unde, al naiba de hop. Mă bate gândul undeva, dar nu sunt prea sigur unde. Totuşi cred că ceva mă aşteaptă pentru că, cunosc acest sentiment. L-am avut de cele mai multe ori în apropierea sărbătorilor. Nu este legat strict de obiceiuri sau mai ştiu eu ce, ci de plăcerea de a împărtăşi acest sentiment cu cineva.

Foarte greu de descris, păstrând nişte limite. Deja v-am indus în ambiguitate. Mda. Nu sunt prea clar. Am nevoie de atenţie şi mă refugiez aici, nu-i prea bine nu? 🙁 Iar mă simt singur, îmi pare rău…

De-aş vedea lumea cu alţi ochi sau prin ochii altcuiva, offf. Rămân îngândurat. Ineviatbil. Promisiuni, promisiuni făcute de mine pentru mine. S-au dus. Nu am realizat ce mi-am propus, în general şi de fiecare dată când mă gândesc la asta îmi zic că vor mai fi ocazii. Doar îmi zic, atât.

Un zâmbet subtil al ei mă duce iar pe valul visului dulce din care muşc înfometat. Ce senzaţie plăcută! Nu pot să cred că mă mulţumesc numai cu asta. Păcat.

Mici detalii

A venit primăvara de ceva timp şi eu abea acum realizez că a trecut deja o lună din ea :-s … motiv de îngrijorare pentru mine. Nu ştiu voi, dar eu cum am mai spus până acum am o oarecare durere faţă de natură în general, faţă de trecerea timpului, faţă de percepţiile mele asupra lor.

Nu ştiu, uneori mă gândesc că, cresc prea repede şi tot ce se desfăşoară în jurul meu devine fără semnificaţie. Hai să zicem, nu tot, dar cea mai mare parte, acea parte care cu câţiva ani în urmă mă făcea să simt cu adevărat frumuseţea vieţii, lucruri care îmi colorau ziua şi mă umpleau de entuziasm, a devenit una întunecată. De exemplu, că tot este primăvară, florile. În grădiniţa din faţa casei au înflorit lalelele, roşii şi frumoase ca întotdeauna. Când eram mai mic le admiram, le miroseam şi le studiam, fiind impresionat de fragilitatea lor. Ar mai fi pomii înfloriţi – în fiecare an mă lăsam îmbătat de mireasma lor 8-> Spre deosebire de atunci, acum abea am reuşit să simt un mic puls din partea acelui miros al lor :-s

Da, cresc prea repede şi timpul nu iartă nimic. Raţional şi trist. În continuare sper că într-o bună zi, cineva sau ceva mă va aduce pe drumul pe care mergeam odată. Speranţa asta este pe primul loc şi am impresia clară că se va materializa în vreun fel sau altul.

Plimbare tarzie

Intr-o seara dupa ce ziua ninsese si linistea se asternuse peste oras, eram singur in parc. Totul capata o nuanta de alb, nu total dar suficient cat sa imi inspire o picatura de visare. Cele doua pahare de vin rosu in combinatie cu apa minerala degustate mai devreme cu doi amici, imi aduceau aminte de zilele de toamna tarzii, de culoarea aramie a frunzelor copacilor, de adierile de vant si tabloul creat de grupurile de  pasari ce se indreptau alene catre apusul soarelui, care accentua culoarea trista a sezonului ce urma sa vina.

Bancile acoperite de zapada ma indemnau sa trec pe langa ele, sa dau zapada la o parte si sa ma asez, insa doar pe langa una fac cativa pasi, intind bratul, visator, si strang zapada in palma doar cu patru degete. Se simte raceala zapezii si nu evita sa se topeasca. Ridic incet mana si indrept privirea spre palma umeda. Doar putina apa… Imediat in minte imi vine melodia Adelei, Set fire to the rain. Imi continui drumul cu un sentiment greu de descris pe moment si gandul imi zboara din nou la amintiri. Ies din parc nedumerit si cu parere de rau…despre mine. Apar aceleasi intrebari carora nu le-am gasit raspunsul, aceleasi cauze si efecte. Atmosfera devine ambigua, ce-i drept asa a fost de la inceput, dar atunci am sesizat, “visul luase sfarsit”.