Cuvinte…

Ajung din nou să mă văd, aşa cum sunt eu în acest moment, moment început cu multă vreme în urmă, slăbit de putere sufletească, atacat şi rănit de pasiune. Stările pe care mi le creez şi gândurile care-mi vin în cap involuntar, bazate pe aceeaşi incertitudine, îmi afectează comportamentul şi această durere mă distrage de la orice aş face; între trezirea de dimineaţă, până la somnul din târziul nopţii. Gândul îmi zboară mereu departe, la ea, şi mă întristează; împrejurările, culorile puţin vii ale primăverii, mireasma pomilor abea înfloriţi, apusul soarelui din nou efemer şi subtil în percepţia mea zilnică, potecile curate, înserate, slab luminate şi singuratice ale parcului de lângă Bega, toate, ma induc şi mai adânc în aceleaşi ale mele gânduri ce mă duc nicăieri. Mi-aş spune că este de vină astenia de primăvară, însă atunci m-aş minţi. Nu multe sunt momentele când îmi mai amintesc doar cu bucurie de timpul petrecut împreună cu ea şi zâmbetele pe care le împărţeam, printre razele soarelui când ne trezeam amândoi, zilele în care doar stăteam şi îmi concentram privirea asupra ei, serile sau orice alte momente în care îmi era alături şi îi puteam recunoaşte dulcea iubire ce i-o port şi care acum, îmi fărâmiţează sufletul şi nu îmi mai dă pace cu a ei veşnicie.

Arunc în mine cu gânduri negative, descurajări, cuvinte grele şi mă învinovăţesc, lucruri ce normal, nu mi s-ar atribui. Lucrurile pozitive ce mi-au fost întinse până acum pe tavă, şi-au pierdut intensitatea, însă nu îmi erau mai valoroase decât ceea ce simt, pentru a le lua în considerare, cu toate că ar fi fost benefice stării mele sufleteşti.

De multe ori sunt întrebat cum de zâmbesc tot timpul şi sunt binedispus. Uneori mă gândesc că am ajuns să port măşti şi mă sperie crunt acest fapt. Alteori realizez cu adevărat că mă bucur de lucrurile simple ce mă înconjoară, de oamenii din jurul meu, de tot ceea ce am şi de tot ceea ce pot face cu iubirea mea pentru lume. Iar în timpul în care las toate aceste lucruri la o parte, mă bazez pe fericirea faptului că îmi pot împărţi iubirea cu ea… până în secunda următoare când ies din visul meu iluzoriu şi realizez din nou că acea fericire nu mai există.

Am trăit visul unei nopţi, ea adormită la pieptul meu, cu un picior peste mine, iar cu mâna ei pe inima mea şi eu strângând-o în braţe, schiţând un zâmbet, mulţumindu-i în gând pentru iubirea ei şi încercând să-mi închid ochii din nou deschişi de lumina lunii ce o admira în toată frumuseţea ei pură, dezvelită de cearşaf… Doar două pahare rătăcite pe măsuţă şi o sticlă de vin roşu aproape goală, ne mai priveau. Seara era terminată de mult timp, iar dragostea noastră căuta să se exprime prin atingeri suave între noi.

Am trăit acea plimbare pe lângă Bega, departe de zgomotul oraşului, ţinându-ne de mână, şoptindu-ne doar din priviri cât de mult ne iubeam. Pe o bancă solitară, întins, privind stelele, ea ţinându-mi capul pe picioarele ei şi eu mângâindu-i mâna în timp ce o priveam, iar stelele îmi clipeau şi o doream şi mai mult. La fel, am trăit alte zeci de momente pe care am învăţat să mi le doresc, aproape de atunci când nu am avut şansa să le mai întâlnesc.

Realitatea este inevitabilă şi nu îmi mai lasă loc de dorinţe îndeplinite. Elementele asupra cărora s-a răsfrânt vina momentelor mele descrise, şi-au făcut jocul şi trebuie să recunosc că miza a fost uriaşă, iar eu am pierdut acel joc. Tot ce mi-au lăsat, sunt aceleaşi dorinţe, amintirile dulci şi lecţia, din nou devenită principiu, dacă trebuie să se întâmple, nimeni şi nimic nu poate sta în calea acelui lucru; mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc.

Am reuşit să mă gândesc mult la mine în ultimul timp şi chiar am început să apreciez, mult mai mult tot ceea ce am. Poate că am devenit şi egoist în privinţa sentimentelor, mi-am setat limite, principii şi forme după care să mă ghidez în relaţionarea cu oamenii. Mi-am mărit zona de orientare în timp şi spaţiu, conştientizez şi abordez într-un alt mod şansele ce mi se ivesc, gândesc la fel de mult situaţiile care cer măsuri disperate, fac mai multe pentru cultura mea generală, pentru emoţiile personale, îmi măresc aria de cunoştinţe şi sunt într-o continuă îmbunătăţire. Toate astea, tratate cu tristeţea certă şi inevitabilă regăsite în cele de mai sus.

Şi într-adevăr, mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.

De prin gânduri adunate

Nu știu dacă să zic că viața este o frumusețe tristă sau doar o melancolie continuă dulce. Din întâmplare mai ajung câteodată printre pozele mele, pozele de familie și cele cu tovarășii și prietenii din copilărie, cei de-o viață, și inevitabil îmi trec prin cap toate momentele pe care le-am trăit vreodată și aici brusc mă cuprinde o nostalgie ce poate fi descrisă doar în lacrimi.

Fie că vreau, fie că nu, imaginile din mintea mea își fac foarte ușor loc printre emoții și le stârnesc încă din rădăcini. De acolo este doar un pas până la a mă gândi că doar ce am fost acasă, i-am luat în brațe pe ai mei și le-am zis cât de mult îi iubesc.

Mama, de fapt mami, draga de ea, cât de mult s-a mai bucurat să-și vadă băiatul că a mai trecut și el pe-acasă după luni bune de colindat printre străini. Vocea ei, la fel de caldă, până și acum m-ar face să plâng dacă aș vedea-o suferindă, părul mai alb față de ultima dată când am văzut-o, zâmbetul la fel de larg și cred că ceva mai multe riduri de la atâtea probleme și griji făcute pentru mine și sora mea. Câtă grijă în tot ceea ce a făcut pentru noi vreodată! Nu am înțeles niciodată cum de a putut întotdeauna să ne facă pe plac, să fie calmă, să aibă grijă de fiecare parte din noi, în același timp să fie mereu prezentă și să o ia de la capăt, din nou.

Tatăl meu, la fel de entuziasmat și plin de zâmbet, a venit și m-a luat din gară ca de fiecare dată. Mândru, probabil de mine și dornic să mă vadă, m-a lăsat că întotdeauna să conduc mașina până acasă, știind că în tot timpul petrecut departe de casă, nu am această șansă. A mai cărunțit, la fel ca și mama, și parcă tot mai nostalgic îl văd de când sunt mai mereu plecat departe de casă. Întotdeauna știa răspunsurile la integramele mele pe care le făceam la vârsta de 12, 13 ani. Și dacă nu îmi spunea pe moment răspunsul, mă trezeam cu câte un cuvânt de la el, peste minute bune și îl priveam nedumerit încercând să-mi dau seama ce vrea. Îmi zâmbea și îmi spunea din nou sinonimul de la integrama care îmi pusese probleme. Jucam fotbal cu el, în curte, seara când se întorcea de la muncă. Îl simțeam la fel de copil ca și mine și trăiam cu el fiecare gol pe care îl dăteam într-o poartă sau alta. Un fan dedicat trup și suflet Universității Craiova, m-a inspirat să iubesc cea mai frumoasă echipă de fotbal existentă vreodată în România.

Sora mea, cât de mult mi-am dorit-o. Și am avut-o. Îmi amintesc de atunci când era micuță, nu îi plăcea să o țin de mânuță ci să mă țină ea de degetul mic de la mână. Degetul meu mic era mai lung decât lungimea mânuței ei. Așa de scumpă îmi este. Mi-a plăcut mereu să o iau cu mine și să îi arăt lucrurile care mă făceau pe mine fericit în copilărie. I-am dat cărțile pe care eu le-am citit și mi-au îmbogățit imaginația și sentimentele pentru lume, am ajutat-o întotdeauna cu tot ceea ce am putut și astăzi, scumpa de ea, a început să se descurce singurică cu școala. Deja, doar eu aș mai putea să o ajut cu problemele de la materiile pe care le are, dar nu am posibilitatea asta în fiecare zi.

Ei mi-au fost muză, îndrumare, încredere, ajutor, aproape, familia mea. Și îmi sunt în continuare, însă, trist, într-o măsură mai mică. Toate pozele și amintirile nu sunt suficiente pentru a putea descrie sentimentele pentru ei.

Copil fiind, ce-mi păsa mie că trece timpul, că nu am bani, că plouă, ninge sau este soare. Niciodată nu mi-am dorit să am altă copilărie. Mă bucur foarte tare că uneori am ce povesti cu tovarășii de pe atunci. Despre când mergeam desculți prin țărână căutând… nici noi nu știm ce, atunci când mergeam cu bicicleta pe zăpadă și ne învârteam în toate felurile pe strada plină de gheață, când ne-am plimbat cu bicicleta pe lângă gard, iar Bogdan s-a lovit la nas și i-a rămas cicatricea și acum, sau când ne cățăram prin pomi și Alex a pus piciorul greșit, după care a alunecat și a tras o sperietură de mama focului, atunci când ne jucam fotbal desculți pe iarbă și tot Alex s-a tăiat urât de tot într-un ciob, atunci când făceam mătănii la scăldat în timp ce săream de pe nu știu ce picior al podului de tren, în Olt, când colindam pădurile și încercam să ne rătăcim în ele doar să părem oameni într-o expediție sau soldați în război cu arme făcute din crengi uscate de pom, când jucam tenis de picior pe asfaltul încins în toiul verii și cu soarele în cap, când mergeam la castane și le scuturam, apoi le adunam doar să știm că avem multe, chiar dacă nu făceam nimic cu ele. O Doamne, castanul ăla, și acum are rădăcina la intersecția de lângă casa părintească. Câtă umbră făcea săracul și cât de frumos era înverzit! Ne întâlneam seara sau dimineața la ora 05 doar ca să mergem la pescuit. Plecam de acasă cu mâncare făcută de mama, pescuiam cu mare drag și ne întorceam cu multe înțepături de țânțari. Jucam ascunselea prin toată curtea, grădina și partea din față a casei. Ne avântam mereu în câte-o aventură și tot plini de energie eram.

Așa de mult aș mai vrea să stau cu ai mei tovarăși la un pahar de bere, ca în acele seri când ieșeam și pierdeam vremea la bancă. Să stăm și să povestim de ce mai făceam. Măcar atât, dacă nu mai putem trăi încă o dată tot ceea ce a fost. Ce vremi și ce oameni, așa cum zicea Creangă.

Puțin ironic, dar adevărat, am îmbătrânit, ne-am schimbat toți, nu mai gândim la fel, avem alte priorități, începem să tindem spre o carieră, o relație de succes și, cine știe, poate o familie. Acum cu greu reușesc să adun toată gașca de tovarăși, fiecare are alte lucruri de făcut, nu mai sunt prioritare întâlnirile noastre. Când ne vedem în fugă, ne salutăm respectuos, poate schițăm un zâmbet melancolic și mergem mai departe. Fie mă așteaptă iubita mea, fie amicul meu trebuie să meargă să-și cumpere o componentă pentru PC, fie cercul de prieteni s-a mărit, s-a schimbat și nu ne mai putem adapta la el cum o făceam odată. Fac parte din viață toate acestea, momente triste și amintiri remarcabile.

Eu, cel puțin, sunt bărbatul la care am tins întotdeauna. Iubit de fata frumoasă și deșteaptă de care m-am îndrăgostit, sunt oarecum independent, pe drumul meu în viață, lupt pentru fericirea mea și mă simt împlinit cu asta. Un prieten mi-a spus recent că se bucură pentru mine, pentru omul care am ajuns și că abea așteaptă să ne întâlnim la un pahar de vin, de sărbători și să mai povestim de-ale noastre.

Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Când ai nevoie de dragoste…

Cum poate exista atâta adevăr în lucrurile negative? De ce nu este adevărat că o rană se poate vindeca şi în final să fie mai bine ca înainte? Sau de ce când este rău, este adevărat că rău va fi până la sfârşit?

Întrebări cu răspuns fără corectitudine. Şi pe cât de corect încerc să trăiesc, pe atât de incorect mi se dau toate peste faţă.

“dar nu sper nimic” pentru că pe de-o parte vreau să fiu surprins de ce va fi, iar pe de altă parte nu ştiu dacă se va întâmpla acel ceva.

când esti singur nu poti sa scapi de singuratate.” Trist, dar adevărat. Cum aş putea să gândesc pozitiv, când sunt singur şi nu zâmbesc, când sunt amăgit de detaliile mici şi usturătoare ale fiecărui lucru?

“când esti nefericit nu are sens sa o spui” pentru că nu se vor sinchisi prea mult pentru a ta nefericire. Poate o încurajare, un “capul sus!” sau “trăieşte bă viaţa!” pare a fi de ajuns. Daa, dar nu pot trece sută la sută peste cu una din astea. Să stai şi să îi crezi cum că este mai bine să vezi partea bună. Nu mai bine ar fi să

fii tu lânga mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lânga mine, ţine cu mine.

întelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

?

Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste

Simt că am trecut peste problemele alea mici pe care le simţeam, chiar mici probleme ale sufletului. Am crescut şi acum simt altele mai complexe pe care încă nu mi le pot explica. Timpul, spatiul, oamenii şi viaţă mă pot ajuta să găsesc răspunsuri? Aici sper…