Convorbire cu mine

Deci, fusăi şi la Olt şi norocul dea a-mi creşte plăcerea a fost acolo. Luna a fost prezentă. Da, poate nu am spus până acum, malul Oltului este prietenul la care merg când mă simt departe de lume şi ea de mine. Acolo am avut plăcerea de a purta o convorbire cu mine despre mine. Mi-am pus întrebări şi de asemenea mi-am răspuns. În tot acest timp am privit luna portocalie şi din când în când îmi mutam privirea în reflexia ei în apă şi mă întrebam cum de nu se vede la fel. A fost o mică adiere de vânt, iar imaginea din apă părea mai lungă. Undeva în larg se întrerupea, apoi şi mai departe continua să se vadă. Aveam impresia că se apropie de mine şi vrea să mă asculte.

La un moment dat a început să se aştearnă ceaţa începând de la celălalt mal şi aşteptând să ajungă la mine, continuam cu convorbirea despre mine.

M-am regăsit în spusele mele şi mi-am dat seama că anumite principii ale mele erau cu totul deziluzorii. Le-am găsit în cele din urmă definiţia, dar nu ştiu cât de corectă.

Aş vrea să mai spun că cel mai important lucru mi-a devenit clar în gând. Prietenia este mult mai mult decât iubirea. Cum în prietenie este inclusă iubirea, iar în iubire nu-i nevoie de prietenie, asta este clar.

Da, pe lângă asta, mi-am dat seama că m-am schimbat şi încă nu sunt stabil în ceea ce gândesc, deci trebuie să fiu mai milos cu mine şi să sper că sunt şi alţii la fel.

Starea mea s-a schimbat radical faţă de cea pe care o aveam când am plecat.

Îmi vine să ţip, îmi vine să plâng, îmi vine să mă rog la Dumnezeu, îmi vine să fiu sălbatic, îmi vine să lovesc.

mi-a trecut, deci Oltul meu drag mă ajută enorm. Sunt frumoase aceste lucruri care au influenţă asupra sufletului meu. Mă fac să devin gânditor, mă ajută să văd şi să simt. Mă ajută să redevin eu, cel pe care îl caut de multă vreme.

Poate altă dată

O nouă zi, aceeaşi viaţă, un nou început în care am început să pun speranţă,
Aceeaşi fată pe care o plac dintr-o zi de vară,
Aceleaşi chipuri triste pe care le vad în fiecare zi la şcoală.
Multe s-au ruinat, dar vremea bună şi pe strada mea va trece,
Poate doar în vizită sau poate s-alunge vremea rece,
Care a pus stăpânire pe inima ei, iar focul din mine nu poate s-o dezgheţe.

Vine Crăciunul, aştept să vină Moşul
Oare de ce sărbătorile de iarnă nu-şi mai au rostul?
Parcă am mai multe griji.
Mă gândesc mereu la tine, sper să te simţi.
A trecut ceva timp şi eu tot te visez.
Nu pot sa am pe altcineva, oare de ce?
Un simplu sărut a fost mortal,
Aş vrea să te am lângă mine, dar nu pot să te am.
Încerc în fiecare zi să uit de tine,
Dar când te vad, simt că ceva arde în mine…
E inima mea ce iese din piept
De fiecare dată când te întalnesc.

Cred că am început să le amestec.
Mă gândesc la ceva, dar inima tot dupa tine tânjeşte.
Orice aş vrea să fac, inima despre tine scrie.
Oare de ce fac aceste versuri,
Când ştiu că nu o să te am niciodată lângă mine?

Mi-am propus că nu o să termin ce am început
Dar nu pot să uit ce a fost în trecut
Cineva spunea că
“Vremea bună va trece şi pe strada ta.”
Tot acel cineva spunea
“Dumnezeu vede tot!”
Dar şti ceva?
Stau şi realizez astă seară,
El a sperat încontinuu la acea persoană
Şi uite că a visat
Şi s-a întâmplat
Azi sunt împreună şi împart acelaşi pat.
Şi dacă el a sperat, eu de ce sa nu sper?
Poate soarta va fi bună şi cu mine… într-un fel.

Stau şi mă gândesc ce deprimat sunt astă seară,
Şi crede-mă că nu e prima oară…
Sunt nopţi în care cu greu pot să adormn
Şi mă trezesc dimineaţa rupt de somn.
Şi e numai vina ta,
Chipul tău e mereu în mintea mea.
Poate mă ajuţi tu cu ceva,
Mă gândeam
Şi eu aşa ca orice visător,
Cum ar fi să fi cu mine
Să stăm şi să ne sărutăm unul pe altul în dormitor…
Dar ţie nu-ţi pasă.
Şi şti că mă fac că nici mie nu-mi pasă
Şi las în spate toate grijile.
Şi cu toate astea o să aştept,
Momentul potrivit
Să-ţi spun din nou ce simt.
Şi poate îmi vei spune un da
Sau poate mă vei refuza
Cu acel “nu” rece ce-mi va face din nou praf inima.

Autor: Gruia Bogdan

Ţigări penale

Astăzi am avut ocazia de a asculta poveştile unui bătrân despre cum s-a apucat de fumat la vârsta de 10 ani. Am ieşit la banca de la colţ, banca cercului meu de prieteni :>, şi ne-a scos din atmosferă un bătrân cu o pălărie maronie, nea Petre. Îl cunosc de ceva timp şi tot am impresia că nu le are pe toate, dar cred că este puţin mai sărit în comportamentul cu tinerii ;)). Ne-a salutat pe fiecare în timp ce ne-a numărat în rusă, am impresia (“Olgoş!” – nici acum nu ştiu ce înseamnă :))), apoi s-a aşezat pe bancă (bineînţeles i s-a făcut loc :D) Ne-a spus că ne cântă trei cântece, dar noi să îi dăm trei pahare de palincă. În fine. Am afirmat nedumeriţi şi a început să cânte fără să mai aştepte să mai scoatem o vorbă. Am început să râdem subtil :)). Au fost trei cântece cu o moară, o gară şi o piaţă. Nu mă puneţi să refac atmosfera pentru că nu reuşesc :-??

După asta, şi-a scos omul din buzunar o hârtie de ziar şi o pungă cu tutun :-&. Nu credeam că voi mai vedea vreodată ce am văzut când eram mic la un vecin care nu avea bani de ţigări. A rupt o bucată mică din hârtia de ziar şi a pregătit-o pentru tutun. Din pungă a scos elementul principal şi l-a azvârlit peste suprafaţa hârtiei şi pe pantaloni :-s. După ce a umezit bine hârtia cu salivă şi a lipit-o mi-am zis că a făcut o glumă cu toată chestia aia. Neeeh. Da de unde? Şi-a aprins omu` “jointul” şi a început să tragă din el. După fiecare fum scuipa tutunul pe care-l acumula pe buze. Ne-a amuzat aşa de tare… La un moment dat, unul din băieţii cu care eram a întrebat de filtru la care nea Petre a răspuns “Ăsta!”, arătând cu mâna pe piept, plămânii. A reuşit să ne scoată la zâmbete de ne-a făcut ziua mai bună. 🙂 Omul nostru însă era serios, aici.

La un moment dat am început să-i ascultăm povestea despre momentele lui din ’53 când mergea la clacă şi cerea vecinilor sau aduna de pe jos chiştoace şi le fuma cu frate-său. După ce ajungeau acasă, mamă-sa începea  să le ia seama.

– Petreee! Ia vino. Suflă!
– Fuuu!
– Aaa. Ai fumat firi tu al dracu!

În alte seri la fel.

– Petreee! Ia vino.
– Eee. Mamă, mai cheamă-l şi pe frate-miu.

*se ducea frate-său şi tot aşa pâna le-a venit o idee. S-au vorbit şi ce s-au gândit ei să ia din pătul nişte căpăţâni de usturoi şi să le mestece când ajung acasă.

– Petree! Ia vino. Suflă!
– Fuuu!
– Ptuuu! Puţi a usturoi!

Şi au scăpat de gura mamei, dar era deja aranjată. Tatăl aflase :-ss

Şi aşa a continuat nea Petre să ne încânte cu peripeţiile lui de pe la 10 ani :)). Personal mi-a lăsat o pată de nostalgie cu privire la vremurile care au trecut. Bine, eu nu le-am apucat, dar mi-ar fi plăcut să trăiesc ceva mai tradiţional, fără enşpe mii de gadgeturi şi politici şi greutăţi. Vremea trece, oamenii se schimbă…

P.S: am folosit regionalisme pentru a reda valoarea obiceiurilor din aceste părţi (Oltenia) 🙂

O zi grea

M-am cam bucurat eu de zilele astea de odihna, dar maine este momentul infruntarii cu stresul ;)) Cum spuneam in articolul de ieri, ma asteapta 4 lucrari de control asa de revenire la liceu: debutez la prima ora cu cea de la matematica, urmeaza cea de la istorie, engleza si, sa zicem, ma relaxez cu cea de la informatica.

Toata ziua am stat cu gandul la ele, de fapt de ieri seara pentru ca nu stiam cum sa-mi organizez timpul pentru a invata la toate cele cu pricina. Astazi in drumul spre terminarea studiului am mai facut niste sacrificii, curatenie in camera, am aranjat colectia de CD-uri, am aspirat PC-ul, biblioteca… (pauzele lungi si dese, cheia marilor succese :-“) Doar nu puteam sa invat in dezordine, corect?:D

Pana la urma m-am apucat serios de studiat si inainte sa postez acest articol, am terminat cu bine, dar tot am nevoie de bafta:-s Maine o sa am o zi obositoare, deci profit de urmatoarele minute si incerc sa dorm.

Noapte buna voua(:|

Plimbare tarzie

Intr-o seara dupa ce ziua ninsese si linistea se asternuse peste oras, eram singur in parc. Totul capata o nuanta de alb, nu total dar suficient cat sa imi inspire o picatura de visare. Cele doua pahare de vin rosu in combinatie cu apa minerala degustate mai devreme cu doi amici, imi aduceau aminte de zilele de toamna tarzii, de culoarea aramie a frunzelor copacilor, de adierile de vant si tabloul creat de grupurile de  pasari ce se indreptau alene catre apusul soarelui, care accentua culoarea trista a sezonului ce urma sa vina.

Bancile acoperite de zapada ma indemnau sa trec pe langa ele, sa dau zapada la o parte si sa ma asez, insa doar pe langa una fac cativa pasi, intind bratul, visator, si strang zapada in palma doar cu patru degete. Se simte raceala zapezii si nu evita sa se topeasca. Ridic incet mana si indrept privirea spre palma umeda. Doar putina apa… Imediat in minte imi vine melodia Adelei, Set fire to the rain. Imi continui drumul cu un sentiment greu de descris pe moment si gandul imi zboara din nou la amintiri. Ies din parc nedumerit si cu parere de rau…despre mine. Apar aceleasi intrebari carora nu le-am gasit raspunsul, aceleasi cauze si efecte. Atmosfera devine ambigua, ce-i drept asa a fost de la inceput, dar atunci am sesizat, “visul luase sfarsit”.