Cuvinte risipite

Intru şi în decembrie cu acest articol. În afară de starea mea plină de nostalgie. Cu capul rezemat de perete, privesc blogul ca un an plin de multe de care nu îmi amintesc, ale mele. Sentimentul devine plăcut când mă gândesc că toate aceste articole au fost scrise în stări provocate de persoane dragi. Uite cum iar vorbesc la plural şi iar vă introduc în ambiguitate. Îmi cer scuze, dar aşa mă simt liber, liniştit şi împlinit.

Stele pe cer mi-au fost stinse, când nu am trăit momente tocmai fericite, iar luna mi-a întins o mână pe umăr în timp ce tânjeam gânditor spre fericire. O lacrimă îmi ridică mâna de pe tastatură cerând să o şterg. Îi fac pe plac încet… Rămân cu privirea la blog şi îmi doresc să pot să fac mai mult. Mai multe în legătură cu mine. A mea percepţie de perfecţionist nu a avut încă un apogeu în care să pot spune cu adevărat că am dreptate în ceea ce spun.

Urmează încă o lacrimă. Oboseala îşi face jocul, iar eu sunt faultat. Afirm cu mişcări subtile din cap şi scriu mai departe. Încep puţin să visez, dar îmi spun cuvinte venite ca o palmă şi rămân cu picioarele pe realitate.

Nu mai pot să stau. Somnul mă trage spre pat. Să visez măcar şi eu frumos… Noapte bună!