Mă repet, sau…

Înainte să intru şi să scriu acest articol m-am gândit la un titlu. Este vorba despre Iar visez… şi după cum vedeţi este luat. Culmea, am recitit articolul şi în mare este aceeaşi chestie ca acum. Înţeleg că s-a cam terminat cu ciclul ăsta. Adică o iau de la capăt?

Aceleaşi sentimente, aceleaşi intâmplări, acelaeaşi irosiri, aceleaşi eşecuri şi regrete. Sunt făcut din ele. Zâmbetele sunt numai cele cu care se lipesc acestea între ele. Mă şi gândeam, cum pot să fiu eu aşa de împlinit? Când sunt fericit îmi pun întrebarea asta şi “Când se termină asta?”, pentru că ştiu că nu durează.

Şi e urât. Oricât de repede ar trece starea, este urât. Mă apucă o nostalgie – mult spus pentru că nici măcar nu am trăit ceva căruia să-i duc dorul – şi greu scap de ea, dar îmi place, sincer.

Am mai vorbit despre lucrurile pe care mi le doresc acum. Sunt sigur că se vor împlini, peste un an, peste 10, peste 100, mi se vor împlini ele, dar degeaba. Nu o să mai fie aceeaşi plăcere când le voi trăi. Priorităţile se schimbă, numai eu nu.

De relaţiile cu oamenii? Acelaşi neînţeles mă consider şi un alt eu nu voi mai găsit. Mă rog, voi găsi, dar cine să aibă parte de el? Îmi vine să râd, dar mă rezum la un zâmbet. Când este vorba despre al meu suflet, vine inima şi-i spune să se calmeze pentru că nu poate să bată aşa de tare pentru un vis.

Nu ştiu cum să mă păstrez în continuare, nevătămat, corect şi fericit. E cam greu în asemenea circumstanţă şi anume: se apropie sărbătorile; aici este durerea. Când vin, vin şi ăle mai grele sentimente, astfel că nu pot împărţi căldura sufletească cu mine. Trebuie să mă ajute cineva, dacă mă fac înţeles.

Timpul trece în ciuda mea şi poate ia cu el ceea ce-mi aparţine, sau are dreptate şi eu mă mint. Ia cu el ceea ce nu-i al meu. Totuşi nu mă simt fericit. Şi nu ştiu cu ce ar trebui să mă mulţumesc. Principiile mi-ar şopti să-mi trăiesc viaţa cum vreau, dar natura şi lumea ar putea fi atunci nedreptăţite din cauza egoismului meu. Mai sunt lucruri care mi se contrazic şi mă lasă la voia întâmplării.

Speram ca prin acest articol să mă regăsesc oarecum şi să văd ceea ce trebuie să fac. Este puţin ciudat să nu dau acolo unde trebuie, ci să dau şi să sper că dau bine, riscând. Viaţa este un joc, riscant şi cum mai este ea. Acum este riscantă. Să mă mulţumesc cu ceea ce am nu îi este bine sufleţelului, să fac mai multe pentru el şi pentru mine ar însemna să risc şi eventual să pierd. Deci şi mai multă suferinţă. Nu ar fi vorba că nu văd partea bună a lucrurilor, pentru că este, dar ce rost are să o amintesc din moment ce pierderile sunt cu mult mai mari?

Am scris pentru mine. Nu vreau să ajung undeva fizic. Mai ales că am descris în acest articol unde. Şi clar nu o să ajung pentru că am cobit. De mulţumit o să mă mulţumesc în continuare cu ceea ce am avut şi daca vrea Domnu, poate o minune şi în viaţa mea. Nu mai am nici o aşteptare de la viaţă. Sunt indiferent şi din partea ei poate să îmi facă ce vrea. Dacă stau să mă stresez că de ce şi de ce nu, şi mai rău o să-mi fie. În concluzie, îmi accept consecinţele cum îmi fac greşelile.