Nu regret nimic

Draga mea (încă), după cum ţi-am mai spus, nu regret nimic. Indiferent de situaţie, cu tine am reuşit să fac tot ceea ce mi-am dorit vreodată. Şi fericirea a fost şi ea alături de mine pentru că tu ai fost lângă mine şi ai trăit la fel de intens momentele.

Chiar dacă îmi pare rău pentru situaţia actuală, sau chiar dacă nimic nu se va mai schimba, tu eşti prima cu care am reuşit să îmi ating micile idealuri semnificative. De la pur şi simplul moment când te-am tinut de mânuţă, până la momentul în care ţi-am recunoscut iubirea, au fost de neuitat. Plimbările nocturne pe sub lumina Lunii şi a stelelor au fost în principal cele mai romantice momente, dorinţa împlinită de a avea pe cineva aproape chiar când am simţit nevoia, stările de bine la petrecerile reuşite şi ratate la care am participat, plăcerea de a te striga micuţo, mititico, zeci de diminutive ale numelui tău şi asemănările tale cu animăluţe mici şi multe altele, despre care acum îmi pare rău să mai amintesc.

Ştii că ceva de la mine îţi aparţine şi nu o mai pot recupera. Nici pentru asta nu regret. Am intrat în joc şi am pierdut-o şi pe ea. Amintirile vor fi tot ce vor mai rămâne după tot acest timp, acele melodii, şi imagini cu tine. De altfel, nimic nu se va mai poate reface, nu se vor mai regăsi aceste momente niciodată sub aceeaşi formă efemeră.

Nu ştiu ce voi deveni, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi, sau unde o să ajungem. Pot doar să sper că peste ani să auzim unul de celălalt şi să zâmbim fericiţi că totul a fost bine. Şi poate atunci să începem să ne reamintim şi să zâmbim din nou. Iar când ne vom reîntâlni, îmi doresc să avem puterea să întrebăm “Ce mai faci?” şi mai ales să răspundem cu sinceritate.

Până la urmă, nimic nu este infinit, iar viaţa trece cu paşi repezi şi ne ia totul: momente unice, persoane dragi, memorie, valori din viaţă şi cel mai important, prezentul.

Îţi spun, draga mea, stai liniştită. În fiecare lucru există o picătură de visare şi optimism. Chiar dacă nu pare, există. Şi fiecare lucru se întâmplă cu un motiv. Cel puţin, până acum am văzut amândoi asta.

Îndrăznesc încă o dată, chiar dacă ştiu că nu are sens, să îmi cer iertare pentru toate. Nu mă înteresează ce mi-ai făcut tu vreodată, te-am acceptat aşa cum eşti pentru că m-ai învăţat că asta înseamnă iubire.

Gânduri deranjate

A fost suficient să lipsesc de acasă, să ascult o melodie care să-mi trezească amintiri, să întâlnesc o persoană din trecut care a însemnat ceva atunci şi să-mi fie suflată o picătură de visare în suflet, încât să fiu trimis departe cu gândul şi să fiu deranjat sentimental. De ce mi-a fost frică mereu, nu am scăpat. De mic am avut teamă de timp. Nu ştiu cum, dar am simţit permanent că timpul trece şi o să regret fiecare moment pe care nu îl petrec cum se cuvine. Exact aşa s-a întâmplat.

Îmi este destul de greu să accept consecinţe şi greşeli ale mele, dar nu dau nici un semn ca şi cum aş fi afectat. Tac şi înghit. “Când sunt nefericit, nu are rost să o spun”. Motivele sunt multe şi diverse. Tot nu am reuşit să fiu cel care îmi doresc, nu am reuşit să mă împlinesc absolut cum am vrut până acum, nu am întâlnit acea persoană la care am sperat mai tot timpul. Poate vina este a mea. De fapt, da, este a mea. Mai departe merg doar pentru că motivele îmi sunt date de cei dragi care îmi sunt aproape – familia şi un prieten, doi.

Aş vrea să spun că îmi este dor de momente frumoase, dar dorul este numai pentru lucrurile pe care le-am avut. Eu nu am avut acele lucruri de care îmi este dor. Cred foarte tare că o să fie mult mai bine ca acum. Faptul că nu prea am mai zâmbit în ultimul timp, este o semn că undeva mai târziu o să fie cum am vrut mereu. Nu vreau să mă gândesc la ce este mai rău. Sunt sigur că este loc şi pentru el, normal. Viaţa mea, dacă nu o trăiesc eu, atunci cine? Şi în ea sunt incluse toate.

A trecut ceva de când nu m-am mai simţit cum sunt. Am lăsat la voia întâmplării comportamentul meu şi orice lucru mărut a devenit fără importanţă. Poate astenia de primăvară nu s-a terminat, zic. Toate astea se întâmplă, cel mai probabil, din cauza faptului că eu sunt de vină. Dacă nu aş fi fost atât de atipic şi bine educat (părinţii mei mi-au spus-o), aş fi fost mult mai bine, fără dureri simţite în adâncul inimii, lovindu-mi cu putere sufletul. Nu aş fi avut parte de toţi oamenii care mă fac să-mi pierd timpul cu ei, parte de toate lucrurile valoroase şi neînsemnate pentru majoritatea, parte de momente de la care aştept mult mai mult. Aş fi obţinut totul de la bun început fără să aştept, să regret şi să sper, ceea ce nu voi primi vreodată în situaţia în care sunt acum – pierdere de vreme, timp şi consum de duioşie pentru.

Sunt încurajat de gândul că într-o zi va fi momentul pentru răzbunarea mea şi a naiba ce dulce o să mai fie! Zic asta pentru că m-am simţit destul de umilit şi iritat în tot acest timp în care am oferit şi am primit mult mai puţin. Am suportat (încă mai suport), aştept cu arma la picioare şi sunt răbdător în continuare şi momentul meu o să fie cu mult peste toate. Atunci o să fie înşiruite şi motivele pentru toate regretele mele, o să fie uitate şi o să fiu liber. Iar dacă asta nu se va întâmpla, voi fi “niciodată OM”.

Aer cu dor

Mi s-a spuns că voi greşi din nou. Mi s-a spus că nu este bine ceea ce am decis şi mi-a fost dat de înţeles că de această dată nu voi mai fi înduioşat să revin la poziţia iniţială. Poate din cauza faptului că nu mă aşteptam ca lupta despărţirii să fie atât de scurtă, simplă şi atât de simţită pe dinăuntru. Acum sufletul meu este palpabil şi din agitaţia de care dă dovadă îmi dau seama că nu este în regulă. Sper din toată inima ca acest lucru să nu fie începutul regretului de a nu mai deţine ceea ce îmi aparţine.

Într-adevăr, adevărata valoare a persoanelor o cunoşti din plin, cu vârf şi îndesat, atunci când le pierzi şi îţi pare rău. Acum sunt rămas fără cuvinte şi instabil emoţional. Simt un dor nebun de a mă delecta cu o dramă literară, romantism sau ceva care să mă distragă complet de lume. Când respir, simt cum mă umplu de un aer rece, ca atunci când încep să mestec o gumă mentolată sau când sunt lovit în capul pieptului şi rămân brusc fără aer.

M-am tot întrebat de ce am parte de lucruri care nu mi s-au mai întâmplat niciodată în viaţă şi nu primesc nici un semn spre a trece peste ele cu bine. Trebuie să stau şi să reflectez la ele. Nu este o situaţie tocmai plăcută. Pe de-o parte mă bucură pentru că aceste lucruri fac parte din antrenamentul vieţii însă pe cealaltă parte mă întristează foarte tare, motivul fiind acumularea lor în suflet şi tratarea acestora cu dezamăgire.

Nu ştiu dacă aşa este dat să fie, când se strâng elemente negative pe lângă mine, se strâng din plin pentru a mă epuiza total. Exact în acele momente nu mai am nici o speranţă în viitorul meu la care visez cu mare băgare de seamă de ani buni. Încep să palpitez între a avea încredere în mine în continuare şi a ceda problemelor. Aş opta pentru varianta a doua, aş lăsa garda jos şi aş renunţa la război înainte de a-l începe însă şi aici este o problemă pentru că asta ar însemna încă un motiv negativ de tristeţe. Să trec peste principiul meu de a încerca, cel puţin.

Alteori mă gândesc că tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop anume şi strict ceea ce se întâmplă este cauza efectului dintr-un viitor fie apropiat sau îndepărtat. Dacă nu este aşa, sigur este altfel, însă vor fi aceleaşi urmări.

Legat de aceeaşi ideea când am scris articolul, am deviat la altele mai mici şi aşa mi-am expus mai multe nemulţumiri despre viaţă. Într-o zi totul o să fie bine, nu? Că doar aşa credeam când eram mai mic: orice, oricum ar fi, va fi bine. Şi aşa mi-a dispărut şi din gândirea de copil inocent – nostalgie.

Să mai stau şi să mă leg de viaţă, oameni şi întâmplări îmi place numai când sunt melancolic. Dulceaţa asta mă îmbată şi mă face dependent de ea, astfel încât mă convinge ca şi data viitoare când găsesc oportunitatea, să fac lucrurile în aşa fel încât să ajung din nou la ea.