Liga AC

logo_bun

Să zicem că sunt pe cale să îmi rezolv problemele personale chiar pe calea la care trebuie să lucrez. Ca să dezambiguizez, recent, mai exact marţi, 15 Octombrie, am participat la o prezentare la facultate în care am înţeles ce înseamnă Liga AC. Încă de când am făcut primii paşi în facultate prin vară, am tot citit pe pliante despre ligă, proiecte din cadrul acesteia şi evenimente realizate de membrii. De atunci am fost pus grav sub semnul întrebării până în seara de acum două zile.

Acum, am găsit şi involuntar siteul oficial în care descrierea este una foarte simplă:

Liga AC, înființată în 1990, este o organizație non-guvernamentală, non-profit și apolitică, având ca scop reprezentarea studenților din Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității “Politehnica “Timișoara, apărarea drepturilor și intereselor lor și organizarea de evenimente socio-culturale.

În sala A101 am păşit tare curios în jurul orei 20 şi am fost plăcut primit de atmosfera deja creată acolo de toate bannerele frumos aranjate, de către membrii ligii AC şi interesul stârnit pentru a afla într-un final adevărul. Mi-am concentrat atenţia asupra explicaţiilor preşedintelui de la ligă şi celorlalţi membri şi am aflat că această organizaţie este împărţită pe departamente şi anume vânzări, imagine, social, resurse umane, relaţii externe şi educaţional. Cel mai mult m-a atras departamentul de imagine, fapt ce m-a influenţat să mă înscriu acolo fără să stau pe gânduri.

După prezentare, am completat formularul de înscriere şi mi-am programat interviul pe vineri. După asta, am mers cu membrii ligii la o oră, două de relaxare într-un club din oraş. Am discutat acolo mai multe şi mi-am dat seama că sunt oameni de calitate. Cu toţii. Şi chiar dacă mă grăbesc să-mi dau părerea, sunt sigur că nu greşesc. Acum rămâne pe Vineri, să particip şi la interviu. Oricum, sunt sigur că totul va fi în regulă.

Chiar vă invit să vizualizaţi prezentarea pe LigaAC.ro.

Spuneam la începutul articolului că sunt pe cale să îmi rezolv problemele personale. Aici mă refer la socializare. Câteva departamente ale ligii, chiar actuali sau foşti membri m-au convins că pe lângă munca voluntară depusă, şansa pentru dezvoltarea personală  este foarte mare, ceea ce am nevoie – unul dintre motive a fost să fiu departe de casă şi să fac asta independent. Să devin capabil să vorbesc în public, să îmi schimb modul de gândire, să relaţionez mult mai bine cu oamenii şi să fiu mai hotărât pe mine sunt doar câteva lucruri ale căror baze le voi pune din moment ce, oficial, mă voi alătura ligii.

Sunt mai mult decât sigur că succesul pe plan personal şi profesional o să crească împreună într-o manieră plăcută, iar experienţa o să fie frumoasă.

Gânduri adunate

Credeam că toate viziunile mele despre plecatul de acasă vor fi doar nişte nostalgii dulci, singurătăţi prăfuite de vreme, lacrimi ce-mi vor încălzi sufletul şi încurajări personale de a-mi continua drumul către succesul visat. Chiar dacă am decis să fac sacrificii pentru a mă realiza pe orice plan, sufletul mă trage înapoi şi mă face să înţeleg, de această dată, că singurătatea este dulce de multe ori, însă asta doar pentru a tinde, mai târziu, cu mai multă plăcere spre un suflet pereche şi spre împlinirea fericirii.

Acum, că sunt la o oarecare distanţă de casă, timpul nu stă în loc şi mă trage cu grabă să alunec printre ocupaţiile zilnice care în cele din urmă, nu au niciun folos. Ştiu că asta simt, cum timpul trece repede, dar am încercat să fac altceva astfel încât să nu mi se mai pară aşa. Şi bineînţeles, voi continua să fac lucruri şi lucruri pentru a evita durerea asta apăsătoare de a pierde lucrurile din vedere, persoanele care probabil ar trebui să primească atenţia mea şi sufletul meu. Voi trage în continuare să îmi ocup timpul cu lucruri de o greutate medie pentru a nu mă bucura la maxim de ele pentru că atunci ar trece şi mai repede. Momentan, asta este presupus sub forma unui experiment. Dacă eşuează, voi atinge şi limitele, chiar le voi depăşi, după accesibilităţi.

Dorul, încet, încet, îşi face loc printre gândurile mele şi astfel se declară din start un ajutor al trecerii rapide şi ireversibile a timpului. Foarte slab mai tin legătura cu oamenii mei – aici mă refer la familie, amici, prieteni şi ceilalţi care îmi duc dorul – semn ce îmi dă de înţeles că independenţa trebuie să-mi fie frate, indiferent de situaţie. Clar, pe plan economic încă sunt susţinut subtil, însă restul ţine doar de mine.

Toate legăturile, toate lucrurile şi tot ce se mai poate include în aria elementelor care îşi pun accentul pe caracterul meu spre definirea personalităţii, sunt de acum baza a ceea ce voi deveni. Mi-ar fi greu să las totul în urmă doar pentru a fi liber spre un nou început. De fapt îmi este greu pentru că am început de mult să las în urmă. Pur şi simplu am lăsat, iar ruperea legăturii cu trecutul se va face de la sine în continuare.

Aici nu mai sunt oameni care să mă privească în ochi şi să mă întrebe ce mai fac cu adevărat. Aici nu mai sunt lucrurile pe care le vedeam în fiecare zi şi zâmbeam pentru asta şi nu mai sunt aceleaşi persoane pe care le vedeam zilnic. Aici trebuie ca eu să îmi creez zâmbetele din amintiri, vise şi speranţe de cum aş putea trăi viaţa. Recent, am început să mă gândesc la o listă cu locuri care ar putea să mă liniştească în situaţia în care, eventual, aş fi în impas.

Fără alte şanse

Presupun că de fiecare dată când întâlnesc o persoană, încep să apară tot felul de semne de la care să-mi fie dat de înţeles dacă o să am vreo tangenţă cu respectiva persoană. Şi nu numai atunci. De exemplu când urmează să îmi spun oful, chiar dacă nu studiez terenul, apare cineva de fiecare dată şi face ceva care mă opreşte pur şi simplu să fac ceea ce vreau. Mi se taie firul. Ca atunci când vreau să spun că plec şi aud înainte că prezenţa mea este importantă. Ce mai pot face?

Aici este vorba despre altceva şi mai multe nu explic. Spun doar că în fiecare zi, tot ce se întâmplă nu sunt coincidenţe, mai ales când ajung să plănuiesc ceva. O să ajung să găsesc ceea ce caut tocmai când acest ceva o să îşi piardă din lumină şi nu o să mai fie văzut ca în momentul în care l-aş vedea acum dacă l-aş găsi.

Şi trebuie să mai aştept şi să îndur ce mă mai frământă până la o minune. Am impresia că nu o să ajung tocmai în punctul visat de mine şi că asta este doar vina mea pentru că sunt înţelegător peste măsură şi accept orice persoană în rutina mea. Din teama de a nu fi etichetat, de a nu fi arătat cu degetul şi din dorinţa de a fi lăsat în pace, am cam făcut jocul tuturor, după placul inimii lor. Ştiu că asta este cea mai mare slăbiciune a mea. Doar ştiu. De făcut ceva în privinţa asta îmi este foarte greu acum. Nu am avut antrenamentul necesar când eram mai mic şi acum sunt nevoit să-mi accept consecinţele. Pot doar să caut scuze acum.

Timpul trece, mă apasă şi nu pare că o să se mai întâmple ceva spre conturarea avantajoasă a caracterului meu. În cel mai bun caz, o să ajung să fiu un timid admirat de toţi şi foarte uşor de manipulat. În extrema cealaltă, mă văd un taciturn cu vechile vise neîmplinite în continuare, dorinţa de libertate a gândirii, delăsătorul care nu am fost niciodată şi poate vreun “artist ratat” neînţeles.

Cert este că nici de această dată, în ziua de azi, nu îmi pot face viaţa exact cum vreau. Sunt reţinut de cel puţin un lucru care nu mă face fericit, ce să mai zic de absolut? Şi nu pot scăpa de el din aceeaşi cauză din care am ajuns să fiu legat. Dacă ar fi cineva care să-mi spună că de acum în colo pot face tot ce-mi pofteşte inima şi gândul, aş începe să râd şi să-l ignor. Nu. De ignorat nu, să nu uit totuşi că sunt bleg de serios. Bucuria mă cuprinde total pentru o secundă când mă gândesc la cum ar fi viaţa mea cu toate dorinţele la degetul mic. Sublim!

Nu pot spune că am cine ştie ce dorinţe. Nu sunt mare lucru, însă sunt dorinţele mele şi ar fi cu totul altă viaţă dacă aş merge după ele.

Problema cu şansele şi reţinerile nu ar fi mare dacă ar fi limitate şi dacă aş gândi ceva mai sus, pozitiv zic. De la un timp mi s-a tot spun mai în glumă, mai în serios că am înnebunit. Dacă da, dacă nu sau de ce nici eu nu ştiu şi nu cred că mă interesează. Tot ce mă preocupă în acest moment este strict profesional, chiar dacă ochii văd şi inima cere. Mă încurajez prin a-mi spune că dacă am răbdare o să primesc dublu. Mă mint bineînţeles, nu pot eu să am o viaţă pură între suflet şi raţional.

Încă nu am puterea de a recunoaşte ceea ce mă chinuie. Tocmai atunci o să mă eliberez.

Nepăsare

De foarte puţine ori mă gândesc la ziua în care nimic nu va mai fi la fel şi spre surprinderea mea nu sunt afectat atât de tare cum de altfel mi-ar fi tipic. Sper doar că liniştea asta care mă amăgeşte acum, să nu se transforme într-un final într-un ocean de lacrimi şi o nostalgie fără sfârşit. Pentru unii este greu să creadă că voi dipărea pur şi simplu şi încep de acum să simtă dorul meu. Cel puţin aşa mi-au dat de înţeles.

Poate pentru că sunt neîmplinit aşa cum îmi doresc din ce în ce mai mult şi din această cauză mă comport aşa cu mine. Sunt chiar liniştit şi greu tresar la cine ştie ce cuvinte auzite. Chiar mă simt amorţit şi înduioşat de orice lucru. Bun sau rău. Îmi vine să strig în gura mare “Profită cât mai poţi de mine şi prezenţa mea”, dar sunt prea moale în zilele astea ca să mă mai strofoc pentru a evita un viitor regret al celor care mă au încă lângă ei. Până la urmă, greşeala se plăteşte, mai devreme sau mai târziu. Sau hai să nu-i zic greşeală, dar cum era vorba aia “Ce nu trăieşti acum, nu mai trăieşti niciodată” sau ceva asemănător, este adevărat.

Şi nu că vreau ceva acum neapărat. Eu chiar sunt frustrat de fericirea lor. Cred că mă preocupă mai mult decât ei. Am mare încredere că nu îmi va părea rău de nici o culoare, cu excepţia lucrurilor de care am nevoie ca trup şi suflet. Sunt strict pe drumul meu şi nimic nu mă va opri să ajung la destinaţie. De aia zic că mai bine mă prinzi acum, mă loveşti, mă înjuri, mă baţi, mă alinţi, mă săruţi, mă faci să plâng, să zâmbesc, să râd, să gândesc nebuneşte, să fac imposibilul, mă ciupi, mă laşi singur, mă ţii în braţe, îmi dai palme, îmi strângi mâna, îmi dai un sfat, mă faci să-mi pară rău, ieşim, ne plimbăm, alergăm, fugim, ne jucăm, ne odihnim, ascultăm muzică, ne întrecem în orice, glumim, ne amintim, trăim şi retrăim, gândim, zburăm printre vise, rătăcim printre cuvinte şi simţuri şi multe, multe alte lucruri spontane sau nu.

Mă gândesc la citatul lui Gabriel Garcia Marquez, “Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut”, dar tot nu-mi dau seama cum poate să mă cuprindă dorul. Bine, ar putea fi un dor prea devreme dorit a fi simţit. Şi zâmbesc în continuare, fără teama de urmări şi consecinţe. Oare să fi învăţat eu că viaţa nu-i roz cu o vedeam? Să fi învăţat să o accept aşa şi prin faptul că nu mai dau importanţă acestor lucruri, să reuşesc să trec cu bine prin ea? Sau pur şi simplu am devenit mai rău şi străin de lucrurile care mă făceau fericit?

Şi uite aşa am trecut peste alte probleme pe care le aveam mai de mult, am uitat de ele şi acum apar alte întrebări fără răspuns. Fără doar şi poate, nu am de gând să mai regret nimic pentru că aşa cum greşesc, aşa îmi accept consecinţele, drept urmare a timidităţii mele de a fi reţinut în a nu păşi mai departe spre găsirea plăcerii.

Cu siguranţă o să fiu curios peste timp când, cine ştie dacă îmi voi mai aminti de aste momente, voi reveni pe blog şi mă voi întoarce în timp la toţi oamenii dragi mie prin recitirea scrierilor de aici. Până atunci, numai bine; încă nu îmi iau adio. Mai am de pulsat …

Când o să plec…

Aşa de dimineaţă (dimineaţă acum la ora 11) ajung să văd şi mai adânc egoismul oamenilor. Şi nu că ar fi ceva rău. Înţeleg, vor ce-i mai bine pentru ei, dar nu există nimic care să îi distingă unii de alţii. Nici măcar iluzia aia pe care o aveam. Nimic nu este perfect şi nu o să fie în viaţa mea. Oriunde m-aş duce şi orice aş face.

Ei nu pot face să existe poveşti frumoase de viaţă, nu pot face să nu mai existe cuvinte, nu se pot gândi nici măcar o secundă la suflet şi simţurile lui. De aici nici nu îşi mai pot da seama de alte suflete neîmpăcate. Ăsta este omul şi aproape tremurând de emoţie îmi pare rău să recunosc că şi eu fac parte din lumea lor. Sunt cei care au impresia că suntem la fel şi eu care ştiu asta. Şi fac anumite lucruri în aşa fel, încât îmi taie toate căile de a mai încerca să mă realizez. Mai mult de un minut nu reuşesc să visez şi să-mi fac iluzii că sunt la pământ. De unde m-a lovit şi cine, nu ştiu şi nici nu vreau. O să mă ridic singur, nu am nevoie de nici o mână de ajutor. Toţi sunt la fel, mai ales toate-s la fel!

Şi noi vrem să dobândim originalitate, bunătate în suflet sau te mai miri ce şi abea dacă putem lua o decizie în favoarea momentelor frumoase. Acum aş putea să fiu şi eu răutăcios şi să spun în gura mare că nu voi fi împăcat până nu voi ajunge să iubesc cu adevărat, dar nu spun, la fel cum nu spun nici că am făcut sacrificii sufleteşti pentru binele altuia sau că îmi bat capul degeaba şi pierd timpul sau că, virgulă, când o să plec nu o să mai rămân deloc şi nu o să mă mai întorc. Pentru că măcar încerc să fiu bun. Nu zic că sunt bun şi diferit pentru că o să sune ca şi cum m-aş lăuda. De fapt nici nu-mi pasă. Da, sunt mai bun şi diferit.

Cei care merită toată atenţia, timpul, viaţa, faptele mele de duioşie şi cuvintele frumoase sunt familia mea şi poate adevăraţii prieteni. Strict şi atât. În toţi anii ăştia am făcut greşeala de a creşte cu gândul că este mult roz şi că pot fi fericit oricum. Acum bine că mi-a fost pusă piedică să nu ajung să mă lovesc cu capul de tocul de sus.

Ştiu foarte bine că aici am aruncat cu cuvinte grele şi nu mă doare nici o scamă din suflet. Ceea ce mă deranjează foarte mult este faptul că nu aflu lucrurile aşa cum sunt, exact de unde trebuie, ci trebuie să le visez eu ca apoi să primesc palma când mi le şopteşte cine ştie ce rândunică sub nu ştiu ce ton.

Dragoste? Oare ce să mai însemne asta? Eram pe punctul de a publica articolul şi am văzut acest cuvânt în lista de etichete. Am bufnit în râs pentru o secundă şi am dat drumul ironiei :)).

Acum să curgă lacrimi! …