Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Ce am mai făcut

De mult nu am mai trecut pe aici cu un articol care să redea cel puţin mici descrieri despre ceea ce am făcut. Sunt puţin jenat din această cauză, pentru că peste timp, nu voi mai şti despre toate activităţile şi ocupaţiile mele. Blogul este locul ce îmi asigură notaţiile zilnice a ceea ce fac şi a ceea ce trăiesc.

Voi începe chiar acum să exprim câte puţin, măcar din vacanţa pe care am petrecut-o, în mare parte, acasă. Dornic de revederea celor dragi, încă de vineri dimineaţa mi-am propus să plec. Exact aşa am făcut. Am fost emoţionat de reîntâlnirea cu părinţii, sora, bunicii şi alte rude. În ochii lor am rămas acelaşi copil, plin de viaţă, cuminte, la locul lui, jucăuş, visător, tot un zâmbet, isteţ şi altele. Mă încântă acest fapt, chiar dacă eu consider că am lăsat în urmă elemente din copilăria mea. Prin părerile lor despre mine, mă simt oricând ca atunci când eram acasă şi îmi umpleam ziua cu activităţi de toate felurile.

Împreună cu sora mea, am stabilit un program pentru vacanţa de o săptămână, pe care l-am respectat. Am petrecut timp cu părinţii şi cu ea. Ne-am uitat la filme cum o făceam când eram acasă, am mers cu sora mea în locul veşnic admirat de mine, am încercat să recuperez timpul de inactivitate, cât am lipsit, prin jocuri de logică, distractive sau pur şi simplu, doar am stat, am ieşit cu vechii tovarăşi şi am stat la poveşti, am întâlnit persoanele rare din viaţa mea, la fel de rare şi acum, mi-am revăzut cea mai bună prietena după aproape 1 an, am vizitat liceul împreună cu ea şi ne-am întâlnit cu fosta dirigintă, profesoara de informatică şi domnul profesor de fizică.

În afară de asta, am petrecut ultimele zile cu iubita mea, după care ne-am luat rămas bun de la tot ceea ce a însemna noi. Personal, cred şi sper puternic că în aproape doi ani de relaţie, am reuşit să o aduc pe drumul pe care mi l-am propus de la bun început. Pe lângă asta, sunt de menţionat câteva dintre momentele noastre. Sunt bucuros că am reuşit să ating momente cheie ale relaţiei şi ne-am bucurat de liniştea şi frumuseţea lor.

Nu pot să uit când

am mers cu ea de mână, pe malul râului, noaptea sub lumina stelelor şi a lunii,
am făcut tot posibilul să fiu romantic,
am renunţat la prietena mea cea mai bună, pentru ea,
am dus-o mereu unde a vrut şi de multe ori am insistat să vină cu mine,
am luat-o cu mine la petrecerile de familie,
am trecut peste cuvântul familiei şi pretenei mele cea mai buna, pentru a-i face pe plac,
am dedicat ei, tot timpul, cât am fost împreună,
i-am făcut poftele,
am fost lângă ea la greu,
am gâdilat-o,
am încurajat-o,
am învăţat-o lucruri,
i-am arătat cu degeţelul ei, valori din viaţă,
m-am jucat cu ea,
am sărutat-o în public pentru a o vedea cum îi roşesc obrăjorii,
am glumit cu ea şi am tachinat-o,
am dus-o în locuri din natură în care nu a mai fost,
am surprins-o plăcut prin cuvinte şi cadouri simple,
am creat o ambianţă romantică la unele întâlniri, la altele doar am profitat de natură pentru asta,
am luat-o cu mine cand am ieşit cu băieţii,
am făcut mai multe glume pe seama ei, doar pentru a merge în minutul următor să o sărut şi să o împac,
am ieşit cu ea şi cu prietenele ei,
i-am spus bancuri şi glume, doar pentru a-i auzi râsul colorat,
am avut momente în care stăteam şi o priveam cum se apropie de mine, cu mersul ei elegant de răţuşcă,
am privit-o în ochi şi i-am şoptit că o iubesc,
i-am spus că îmi place mirosul parfumului ei,
m-am îndragostit de ea când avea părul creţ şi de multe ori i-am reamintit asta,
m-am jucat cu degeţelele ei,
o strigam dupa numele unor animăluţe şi le comparam cu ea,
am stat noaptea şi am vorbit cu ea,
se supăra şi nu vroia să mai scoată niciun cuvant, iar eu stăteam cu ea în telefon până începea să vorbească,
am apărut sub ochii ei, pe neaşteptate cu intenţia de a-i face surprize,
am scris pe blog multe articole pentru ea şi despre ea,
am plans pentru ea,
am încercat să o învăţ să înoate,
am vrut să-i dau mai multa încredere în ea,
m-am lasat jignit de ea,
am lăsat-o să creadă că are dreptate, doar pentru a o admira cât este de drăguţă când este mândră de ea.

Acestea sunt puţine dintre lucrurile pe care le-am făcut cu ea. Sunt bucuros că toate aceste lucruri şi multe altele, am reuşit să le fac cu ea. Când eram singur, tindeam să am pe cineva cu care să împart aceste plăceri. A fost suficient ca drumurile noastre să se întâlnească, ca eu să ajung apoi să fiu mulţumit.

Acum păstrăm legătura şi cu dor de noi, putem să avem aceeaşi duioşie. Chiar dacă pe parcursul relaţiei au intervenit oameni ce nu-şi găsesc nici acum rostul în a se pronunţa, mi-am păstrat calmul şi dornic, chiar m-am lăsat interesat de motivele pentru care ei îşi găseau cuvinte despre relaţia noastră şi am încercat să le aflu, dar în zadar.

Eu mă bucur că am făcut-o şi pe asta, am mai trecut printr-o experienţă de viaţă şi acum ies cu capul sus spre a merge mai departe. Momentan, pe plan personal, nu am niciun gând. Viaţa profesională este pe primul loc, iar atingerea idealurilor are prioritate acum, în viaţa mea.

Am trecut printr-un semestru de facultate cu bine. Mai am unul de terminat. Cu cât timpul trece mai repede şi mai mult, cu atât trebuie să avansez, să evoluez şi să învăţ lucruri noi. Sunt dornic, încântat şi deschis spre noi orizonturi. Am observat că îmi organizez timpul din ce în ce mai bine şi asta, din reflex.

Îmi văd de ale mele

Cu mare greutate revin pe dragul meu blog, cu un articol. Nu am mai scris de mult, aproape de două luni. Nu ştiu ce am făcut în acest timp. De fapt, în fiecare zi am fost ocupat tot mai mult cu diferite lucruri. Am renunţat cu uşurinţă la timpul pentru sufletul meu, mi l-am dedicat în întregime facultăţii şi activităţilor de acolo. Totuşi, prind momente efemere când mă gândesc oare cum ar fi să mai interacţionez cu vechii oameni din viaţa mea. Brusc îmi iau gândul de la orice mi-ar putea invada mintea.

Nu ştiu cum şi cu ce să încep. Mă forţez puţin să încep să povestesc ceea ce am făcut în ultimul timp. Aş întinde mâna spre agendă, aş începe să o răsfoiesc şi să scriu de acolo. Cu tristeţe, îmi dau seama că nu ar fi corect. Până nu de mult, scriam din cea mai mare plăcere, găseam momentele perfect potrivite pentru a o face. Acum, mă simt puţin dator faţă de blogul meu. Oarecum, prin asta, mă simt dator faţă de mine. Recunosc, am cam uitat de prietenul meu şi cu părere de rău, pot să spun că nu îi mai acord o aşa mare importanţă.

Cel puţin, mă bucur că mi-am păstrat stilul de a scrie. Iar, printre rânduri, se regăseşte acea ambiguitate dulce pe care o ador. Să tot să mai încep şi să mai “pulsez” pe aici, ce dor!

A mai trecut ceva timp, am mai învăţat câte ceva, am mai trăit câte un moment de sensibilitate, mi-am mai adus aminte că oamenii se schimbă mai mult sau mai puţin, am ajuns să fiu de acord cu lucruri pe care nu le admiteam, poate văd cu alţi ochi lumea şi … cine ştie, poate mi-am cam găsit drumul la care visam de mult timp. Sper doar să nu mă înşel.

Ce-i drept, mi-am schimbat stilul de viaţă. Nu că ar fi unul mai sănătos, dar este unul ce impune multă mişcare zilnică. Asta ca fapt divers.

Am mai încercat să ţin legătura cu ceva persoane dragi din viaţa mea şi nu prea mi-a mai ieşit, fie nu am acordat timp, fie nu mi-a fost acordat timp. Cert este că în ambele situaţii, nu a fost loc de tristeţe. Poate puţină nostalgie şi dor de vremurile trecute, în rest nimic mai mult.

Sper să revin cât mai repede cu ceva mai relevant faţă de aceste afirmaţii.

Şirul vieţii mele

Untitled-1

Am realizat că sunt lucruri în viaţa mea a căror valoare nu a fost supusă atenţiei personale şi acum, toate se leagă de locul şi momentele în care mă aflu. Mai exact, aceste “lucruri” sunt oamenii.

Am plecat de la ţară, o localitate nu prea ieşită din comun, în care am locuit în permanenţă timp de 19 ani, alături de părinţii mei minunaţi. Am dus o viaţă simplă şi frumoasă, a cărei copilărie a fost lipsită de tehnologia timpurie şi lucrurile care ar fi făcut-o să nu mai aibă aceeaşi valoare ca cea pe care a avut-o. Sunt mândru de asta şi fericit. Nu mă pot plânge pentru că nu am jucat ascunselea, şotron, prinselea, nu mă pot plânge că nu m-am căţărat în niciun copac, că nu am bătut mingea toată ziua, că nu am colindat ore întregi în necunoscut, că nu am fost certat de părinţi pentru că am lipsit de acasă, că am făcut o prostioară sau că nu am ascultat. La fel cum nu mă pot plânge că nu mi-am trăit copilăria.

După ceva timp după ce mi-am făcut blogul, am vrut să încep să scriu amintirile mele din copilărie. M-am tot îndemnat să o fac, dar nu am avut curaj. Acum, vin cu un articol care să treacă prin toate.

Îmi amintesc de colegii mei de la grădiniţă. Toată ziua, după program, erau la mine şi ne petreceam timpul cu tot felul de lucruri simple. De la jucatul prin nisip, până la certuri din cauza unei maşinuţe. Găseam interesant până şi un copac. Ne făceam de lucru urcând prin el sau îl rugam pe tata să ne agaţe leagănul şi stăteam acolo ore întregi fascinaţi de tot ceea ce se întâmpla. Nu existau probleme şi planuri, iar timpul era infinit. Totul era aşa de simplu.

Am mai crescut un pic şi am păşit timid în clasa I. M-am aşezat în prima bancă de la geam. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Cosmin. Un băieţel la fel de mic ca şi mine. Situaţia financiară a făcut ca el să se mute după câţiva ani la Sibiu la şcoală. De atunci, doar de 4, 5 ori l-am mai întâlnit. În clasa I aveam deja câţiva amici de la grădiniţă, acum tovarăşi în continuare.

Nu pot să uit niciodată că a fost prima dată când mi-a plăcut de o fată. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc, iar amicii de pe atunci încă fac glume pe chestia asta. Mi-a plăcut mult timp de acea fată. În clasa a doua s-a mutat la o şcoală din oraş. Am aflat asta în timpul vacanţei de vară de la mama. Am început să plâng pe atunci. Eram un inocent care mă ataşasem de figura ei plăcută doar. Îmi dătea un impuls la bătăile inimii de fiecare dată când o vedeam. Mă emoţiona. De atunci, timp de câteva luni nu am mai văzut-o. A urmat perioada Paştelui când, toţi copii se strângeau la focul de la biserică. Acolo am revăzut-o şi mi-a umplut inima de fericire. De atunci, îmi făceam speranţe ca în fiecare sărbătoare de Paşte să o revăd. Cam aşa s-a întâmplat. Am avut momente frumoase ştiind că va veni iar. Nu vorbeam cu ea atunci. Nu aveam curaj. Mă mulţumeam doar să o văd. Anii au trecut şi acum suntem doar nişte foşti colegi, având o relaţie de fair-play.

Ştiu că încă de prin clasa I iubeam fotbalul, ca şi acum, şi eram în fiecare zi, în pauze, la ora de educaţie fizică sau după ore, în spatele şcolii jucând fotbal cu ceilalţi colegi. La fel, noţiunea timpului era undeva departe de a o cunoaşte. În acest ritm am crescut şi am ajuns undeva prin clasa a V-a. Îmi amintesc de testul iniţial de la matematică în care am luat 8. Învăţat cu FB-uri din generală, cred că am plâns pentru acel 8. Nu mai ştiu dacă a fost trecut în catalog, dar eram foarte speriat din această cauză. A urmat mai apoi să cunosc noi materii, să înţeleg termenul de profesor, teză, medie aritmetică, medie ponderată şi examen de capacitate. În perioada gimnaziului am participat la câteva olimpiade, câteva la matematică, una la limba şi literatura română şi una la chimie. Îmi amintesc că la una dintre olimpiadele de matematică, ajunsesem la faza judeţeană, după o fază pe şcoală şi una locală. În afară de astea, au mai fost şi nişte concursuri la care am mers cu plăcere. Clasa a V-a am terminat-o cu media 10 curat. La finalul anului am primit o diplomă specială pe care scrie “[…] 10 (pe linie)”. Îmi dau uşor seama că domnul diriginte al meu Bogdan F. a fost foarte mândru.

Pe măsură ce treceau anii, simţeam cum greutăţile îşi puneau accentul pe timpul meu. În clasa a IX-a, am fost nevoit să stau câte o săptămână plecat de acasă pentru a merge la liceu. Eram găzduit la o casă din oraş. Îmi era aproape imposibil să fiu singur acolo. Eram în permanenţă stresat, mereu mă gândeam la singurătatea în care mă aflam, trebuia să încep să mă descurc, aveam de făcut lucruri pentru mine, lucruri pe care până atunci le făceau doar părinţii mei. După câteva luni, am revenit acasă şi de atunci mergeam aproape zilnic 4 kilometri pe jos pentru a ajunge la ore. Nu am întârziat niciodată. Eram dedicat în tot ceea ce făceam şi eram apreciat. Tot atunci, mi-am făcut curaj pentru prima dată să o invit pe actuala mea prietenă cea mai bună, în oraş. A tot amânat răspunsul şi până la urmă mi-am dat seama că m-a refuzat elegant. Acesta a fost un punct interesant al vieţii mele din liceu. Am trecut şi de clasa a IX-a cu bine.

Prin clasa a X-a am cunoscut din nou, materii noi şi lucruri frumoase. Acum doar îmi pare rău că nu eram prea sociabil şi nu am interacţionat cu toţi colegii aşa cum aş fi vrut. Amintiri frumoase am câteva, dar adevărata frumuseţe a vieţii mele a început în clasa a XI-a când, fata pe care am invitat-o prima dată în oraş, mi-a propus să devenim cei mai buni prieteni. Am fost de acord şi aşa am început să vorbim zilnic la telefon şi online. Ne rezolvam temele împreună în fiecare zi. Ajunsesem să cunoaştem mai multe, unul despre celălalt, decât ne cunoşteam pe noi personal. Ne-am intrat unul în viaţa celuilalt şi inevitabil, sincer, fără interese şi alte lucruri negative am devenit cei mai buni prieteni. Am păstrat această legătură mult timp. Am avut momentul în care mi-am propus că mă voi dedica ei şi cred cu certitudine că am reuşit asta într-o proporţie destul de mare. Am făcut multe lucruri, mici şi mari pentru ea. Nu mă plâng, doar recunosc şi acum sunt mândru de asta. Fie că era vorba de un compromis sau un lucru tăiat de pe lista de priorităţi, am evitat tot ce ţinea de mine şi am făcut tot posibilul să-i fie bine. Am ştiut întotdeauna că merită ceva mai bun şi am încercat să-i ofer ce am putut. Am fost mereu alături de ea şi am insistat de multe ori să o ajut să iasă din stările de singurătate. Este cam ciudat şi trist că vorbesc la trecut despre asta. Dacă distanţa nu ne-ar despărţi, şi acum am fi la fel. În Octombrie 2013 s-au împlinit 2 ani de când ne-am intrat unul în viaţa celuilalt. Cea mai tristă perioadă din relaţia noastră de prietenie, o consider pe cea din jurul sesiunii de Bac, din clasa a XII-a. Atunci am cam îndepărtat-o pe prietena mea de lângă mine şi nu a fost prea frumos. Nu a fost prea corect. Am luat decizia de a lăsa totul de-o parte şi am vrut să mă concentrez pe învăţat. Era vorba că las la o parte relaţia cu ea şi relaţia cu iubita mea. Cu iubita mea nu am putut ieşi la un comun acord şi aşa m-am îndepărtat doar de prietena mea cea mai bună, din a cărei vină am şi iubită. La puţin timp, m-am lăsat influenţat de părerile proaste pe care mi le-au împărtăşit două persoanele dragi despre ea şi aşa, distanţarea mea a prins amploare. Eram revoltat şi iritat. Mă declar singurul vinovat pentru că am cam gonit-o din viaţa mea pentru o perioadă bună. Când mi-am dat seama că nu a fost o decizie deloc bună, mi-a picat foarte prost tot ceea ce am făcut. Bineînţeles, şi ea a fost afectată de prostia mea, dar mi-a respectat decizia şi s-a ţinut departe de limita pe care am impus-o. După cum am spus, niciodată nu mi-a vrut răul, din niciun punct de vedere. Mă emoţionez când mă gândesc că eram atât de apropiaţi. Era punctul meu de sprijin, a pus bazele băiatului care sunt acum, m-a încurajat întotdeauna, mi-a fost aproape în orice împrejurare, ne-am întristat împreună, am visat împreună, am plâns, am râs şi ne-am crescut prietenia cu fiecare zi ce trecea. Acum, flacăra din sufletele noastre există şi trebuie doar să fie puţin mişcată pentru a deveni la fel ca înainte.

Mai regret, tare mult, că în ziua în care s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, nu am mers la ea nici să o felicit. Era lângă mine la mică distanţă şi o priveam aproape cu lacrimi în ochi cum vorbea la telefon dând vestea mai departe cum că a luat 10 la informatică şi la matematică. Îmi doream să pot să o iau în braţe şi să o strâng, să o simt şi să simt cum nimic nu s-ar fi schimbat.

În timpul verii lui 2013 nu am vorbit cu ea. Lipsa ei a fost acaparată de ocupaţiile din timpul verii. Am lucrat împreună cu părinţii mei la renovarea casei. Mă obişnuisem făra vocea ei pe care o auzeam zilnic cel puţin la telefon. Acum devin melancolic gândindu-mă la asta. Tare mult aş mai vrea să o strâng în braţe ca atunci când eram supărat, trist sau aveam o problemă şi mă încuraja spunându-mi că o să fie bine. Absolut nimeni nu ne poate înţelege şi asta este regulă. Din toate cuvintele primite din exterior de cei care ne cunoşteau, niciunul nu a fost spus ca şi cum ne-ar fi cunoscut relaţia în totalitate. Nici acum nimeni nu se poate pronunţa. Am mai afirmat asta şi o spun şi acum cu încredere, a fost ceva mai mult decât o relaţie de prietenie şi mai mult decât o relaţie de iubit-iubită.

La sfârşitul verii, când a trebuit să merg la Timişoara, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine şi să o las în Craiova. Am fost de acord. După tot timpul în care nu am vorbit cu ea, a fost plăcut să o ştiu aproape. Când am ajuns în Craiova, am coborât amândoi din maşină. Am mers la portbagaj şi i-am dat geanta. Am avut câteva secunde în care am stat privindu-ne faţă în faţă fără să spunem nimic. Atunci ştiu că am simţit ceva foarte plăcut, emoţionant şi care m-a făcut să arunc toate lucrurile urâte neadevărate despre ea care se strânseseră în sufletul meu. M-am grăbit, fără să mai spun ceva, să o iau în braţe. Îmi era dor de ea. Prin acea îmbrăţişare am retrăit toate momentele noastre şi m-am bucurat cât un infinit. A intrat în viaţa mea la început şi şi-a câştigat corect locul acolo. Strângerea ei puternică am simţit-o ca pe nişte cuvinte de nostalgie prin care mi-a afirmat că este în continuare în viaţa mea şi că aştepta să îi permit din nou să aibă influenţa ei placută asupra vieţii mele ca până atunci. Ne-am luat rămas bun. A fost ultima dată când am văzut-o.

Am plecat la Timişoara cu gândul de a mă înscrie la Universitatea de Vest la informatică şi am ajuns la Automatică şi Informatică Aplicată la Politehnica din Timişoara. În momentul în care am ajuns aproape de Timişoara, la nişte rude de familie, am fost convins de mătuşa mea să nu fac greşeala de a merge la UVT. A fost momentul meu de cumpănă. Următoarea zi, am mers în Timişoara şi m-am înscris la Politehnică. La câteva zile am mers şi la admitere şi totul a fost ca pe roate. Toate împrejurările au fost în favoarea mea. Acum, mă aflu în perioada primei mele sesiuni.

Mă simt dator faţă de toţi oamenii din viaţa mea, cei care au fost şi care sunt în continuare. Vreau ca într-o zi să fiu în situaţia în care să am ocazia să le mulţumesc. Aici sper că este ultimul loc unde vor avea loc modificări în viaţa mea pentru a deveni om. Pun mare accent pe dezvoltarea mea personală şi sper că asta se întâmplă deja.

Jocul persoanelor în viaţa mea

Încă de mic am avut tot felul de relaţii cu oamenii – ceva tipic oricărui individ. De la colegii din grădiniţă, deveniţi prieteni de aventură prin curozităţile copilăriei, la amicii din şcoala generală, ca mai apoi prieteni în liceu, toţi şi-au jucat rolul de a-mi fi mai mult sau mai puţin modele şi sfătuitori. Pentru unii regret că s-au retras de pe drumul vieţii mele sau am intervenit eu în defavoarea acestui lucru, pentru alţii am speranţa că nu o vor face, pentru câţiva regret certitudinea că o vor face, iar pentru alţii, poate, sper să îşi vadă de viaţă. Cu referire la cei din ultimul rând, a nu se înţelege că am o anumită intenţie.

Fiecare a intervenit cu un anumit scop în viaţa mea, fără ca nici măcar respectivul/a să ştie asta. În acelaşi timp, acest lucru a presupus schimbarea relaţiei mele cu ceilalţi care deja se aflau în cercul interacţiunilor mele. Au fost sacrificii de fiecare parte, le-am acceptat sau nu, le-am suportat, am făcut în aşa fel încât să muţumesc limitele care îmi erau impuse de educaţia pe care o am şi în final partea lovită am fost eu.

Pot să spun că perioada liceului a fost una în care viaţa mea luase o întorsătură spre o lume mai puţin luminată din cauza lipsei de comunicare. Asta până în clasa a XI-a. 9 octombrie 2011. În această lună s-ar fi împlinit 2 ani. Doi ani de când am dăruit cealaltă jumătate din medalion, doi ani de când ne-am făcut promisiuni împreună, timp trecut cu multe probleme personale din partea amândurora, certuri, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi unul pentru altul, întâmplări de tot felul, riscuri şi orgolii călcate în picioare pentru celălalt şi toate astea de la capăt iar şi iar şi iar. Şi din toate eu am avut de învăţat. Îmi pare rău că am învăţat acum. Poate şi ea, dar nu ştiu sigur.

Nu mai ştiu nimic de ea cu mult înainte să înceapă examenul de Bacalaureat din acest an.

Nu ştiu dacă ar fi în regulă să mă apuc să mai povestesc despre începutul şi durata unei prietenii. Se poate să fac mai mult rău prin asta şi, sincer, nu am nicio intenţie. Mă simt slăbit din această cauză. Probabil cei care mai trec pe aici şi citesc, ştiu despre ce este vorba. Cei care nu o fac, poate vor avea ocazia de a mă cunoaşte, însă mai puţin. Degeaba voi mai primi cuvinte de încurajare, reproşuri sau altceva. Este posibil ca unii dintre cititori să mă cunoască (şi de asta sunt sigur: amici, prieteni), dar este imposibil să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Şi un călător ştie locurile prin care a trecut, dar sunt sigur că nu ştie că în acele locuri se poate ajunge printr-o mie de căi.

Încă sunt singur aici. Punctul care a fost pus la despărţirea mea de relaţia de prietenie din liceu a fost punct. Am învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi face plăcere, să nu îmi pese de ceea ce nu ar trebui să-mi pese şi să mă încurajez singur. Am învăţat şi mai multe chiar, lucruri de profunzime legate de suflet pe care nu pot să le explic prea bine în cuvinte (o voi face într-o zi).

În afară de aceste aspecte triste din liceu, îmi este dor. Mi-a mai fost, îmi este şi îmi va mai fi. Să mai fiu o dată acasă cu tovarăşii mei la banca de la colţ. Să pierdem vremea acolo cu glumele noastre, cu bicicletele, cu toate ale noastre. Să mai avem o zi de vară în care să ne topească soarele şi să ne gândim la ce să facem să ne distrăm. Îmi este dor de un grătar şi un pescuit cu ei, un apus de soare, un răsărit chiar şi o nebunie ca cea din serile pe care le făceam după bunul plac.

Şi chiar dacă am mai vrea o dată să facem asta, nu am mai putea, oricât de mult ne-am dori. Spun că am crescut şi priorităţile şi-au schimbat locul. Acum, înainte de a merge împreună la pescuit, trebuie să intrăm pe facebook să vedem ce a apărut nou, înainte de a ieşi afară, trebuie ca cel puţin unul dintre noi să îşi sune iubita şi să îi spună ce o să facem (asta în cazul în care are verde de a ieşi), înainte de a mai pierde vremea într-o zi de vară, poate se găseşte ceva de lucru prin jurul casei şi tot aşa. Pe de altă parte, ar exista şi jena pentru cei din jur cu care am face aceleaşi lucruri de odinioară. Şi lista poate continua simplu.

Îmi e dor. Îmi e aşa de dor! Acum simt că timpul trece atât de repede, parcă nu mai stă în loc pentru mine să pot măcar să mă mai bucur de un moment cu familia mea, de o glumă bună cu vărul meu, de o seară liniştită la o bere modestă cu nişte tovarăşi, sau toate astea împreună. Uneori vreau să plâng şi să mă descarc. Să pot să spun toate aceste lucruri cuiva care să aibă doar plăcerea de a mă asculta şi de a completa. Ideal ar fi ea, ei sau el. Toţi. Gândul îmi zboară la o reuniune, chiar dacă nu se cunosc toţi între ei, dar ideea cade din prima doar din motivele enumerate mai sus.

Cum spuneam, priorităţile s-au schimbat, acum, de exemplu caut să socializez cu alţi oameni, despre lucruri noi, revoluţionare poate, despre o noapte modernă nebună într-un club, o tâmpenie făcută pe la facultate, cămin sau mai ştiu eu ce, despre cum relaţionează oamenii cu oameni şi tot felul de lucruri care de fapt şi-au găsit un loc mai important faţă de cele pe care le făceam în trecut. Caut să mă realizez profesional mai mult, iar copilăriile de acum ceva timp, se sting din dorinţele mele. Tare rău îmi mai pare. Când mă gândesc că atunci când pierdeam timpul, nu aveam idee că voi ajunge să regret secundele în care puteam face şi mai multe. Îmi este teamă că nu voi avea ce să le povestesc copiilor mei. Aici nu ştiu. Subtil las acest lucru pentru viitor, eventual pentru ceea ce urmează să mai fac din spontaneitatea de care duc lipsă mai mereu.

P.S: aspir către viaţa trecută din orice perioadă.

Liga AC

logo_bun

Să zicem că sunt pe cale să îmi rezolv problemele personale chiar pe calea la care trebuie să lucrez. Ca să dezambiguizez, recent, mai exact marţi, 15 Octombrie, am participat la o prezentare la facultate în care am înţeles ce înseamnă Liga AC. Încă de când am făcut primii paşi în facultate prin vară, am tot citit pe pliante despre ligă, proiecte din cadrul acesteia şi evenimente realizate de membrii. De atunci am fost pus grav sub semnul întrebării până în seara de acum două zile.

Acum, am găsit şi involuntar siteul oficial în care descrierea este una foarte simplă:

Liga AC, înființată în 1990, este o organizație non-guvernamentală, non-profit și apolitică, având ca scop reprezentarea studenților din Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității “Politehnica “Timișoara, apărarea drepturilor și intereselor lor și organizarea de evenimente socio-culturale.

În sala A101 am păşit tare curios în jurul orei 20 şi am fost plăcut primit de atmosfera deja creată acolo de toate bannerele frumos aranjate, de către membrii ligii AC şi interesul stârnit pentru a afla într-un final adevărul. Mi-am concentrat atenţia asupra explicaţiilor preşedintelui de la ligă şi celorlalţi membri şi am aflat că această organizaţie este împărţită pe departamente şi anume vânzări, imagine, social, resurse umane, relaţii externe şi educaţional. Cel mai mult m-a atras departamentul de imagine, fapt ce m-a influenţat să mă înscriu acolo fără să stau pe gânduri.

După prezentare, am completat formularul de înscriere şi mi-am programat interviul pe vineri. După asta, am mers cu membrii ligii la o oră, două de relaxare într-un club din oraş. Am discutat acolo mai multe şi mi-am dat seama că sunt oameni de calitate. Cu toţii. Şi chiar dacă mă grăbesc să-mi dau părerea, sunt sigur că nu greşesc. Acum rămâne pe Vineri, să particip şi la interviu. Oricum, sunt sigur că totul va fi în regulă.

Chiar vă invit să vizualizaţi prezentarea pe LigaAC.ro.

Spuneam la începutul articolului că sunt pe cale să îmi rezolv problemele personale. Aici mă refer la socializare. Câteva departamente ale ligii, chiar actuali sau foşti membri m-au convins că pe lângă munca voluntară depusă, şansa pentru dezvoltarea personală  este foarte mare, ceea ce am nevoie – unul dintre motive a fost să fiu departe de casă şi să fac asta independent. Să devin capabil să vorbesc în public, să îmi schimb modul de gândire, să relaţionez mult mai bine cu oamenii şi să fiu mai hotărât pe mine sunt doar câteva lucruri ale căror baze le voi pune din moment ce, oficial, mă voi alătura ligii.

Sunt mai mult decât sigur că succesul pe plan personal şi profesional o să crească împreună într-o manieră plăcută, iar experienţa o să fie frumoasă.

Gânduri adunate

Credeam că toate viziunile mele despre plecatul de acasă vor fi doar nişte nostalgii dulci, singurătăţi prăfuite de vreme, lacrimi ce-mi vor încălzi sufletul şi încurajări personale de a-mi continua drumul către succesul visat. Chiar dacă am decis să fac sacrificii pentru a mă realiza pe orice plan, sufletul mă trage înapoi şi mă face să înţeleg, de această dată, că singurătatea este dulce de multe ori, însă asta doar pentru a tinde, mai târziu, cu mai multă plăcere spre un suflet pereche şi spre împlinirea fericirii.

Acum, că sunt la o oarecare distanţă de casă, timpul nu stă în loc şi mă trage cu grabă să alunec printre ocupaţiile zilnice care în cele din urmă, nu au niciun folos. Ştiu că asta simt, cum timpul trece repede, dar am încercat să fac altceva astfel încât să nu mi se mai pară aşa. Şi bineînţeles, voi continua să fac lucruri şi lucruri pentru a evita durerea asta apăsătoare de a pierde lucrurile din vedere, persoanele care probabil ar trebui să primească atenţia mea şi sufletul meu. Voi trage în continuare să îmi ocup timpul cu lucruri de o greutate medie pentru a nu mă bucura la maxim de ele pentru că atunci ar trece şi mai repede. Momentan, asta este presupus sub forma unui experiment. Dacă eşuează, voi atinge şi limitele, chiar le voi depăşi, după accesibilităţi.

Dorul, încet, încet, îşi face loc printre gândurile mele şi astfel se declară din start un ajutor al trecerii rapide şi ireversibile a timpului. Foarte slab mai tin legătura cu oamenii mei – aici mă refer la familie, amici, prieteni şi ceilalţi care îmi duc dorul – semn ce îmi dă de înţeles că independenţa trebuie să-mi fie frate, indiferent de situaţie. Clar, pe plan economic încă sunt susţinut subtil, însă restul ţine doar de mine.

Toate legăturile, toate lucrurile şi tot ce se mai poate include în aria elementelor care îşi pun accentul pe caracterul meu spre definirea personalităţii, sunt de acum baza a ceea ce voi deveni. Mi-ar fi greu să las totul în urmă doar pentru a fi liber spre un nou început. De fapt îmi este greu pentru că am început de mult să las în urmă. Pur şi simplu am lăsat, iar ruperea legăturii cu trecutul se va face de la sine în continuare.

Aici nu mai sunt oameni care să mă privească în ochi şi să mă întrebe ce mai fac cu adevărat. Aici nu mai sunt lucrurile pe care le vedeam în fiecare zi şi zâmbeam pentru asta şi nu mai sunt aceleaşi persoane pe care le vedeam zilnic. Aici trebuie ca eu să îmi creez zâmbetele din amintiri, vise şi speranţe de cum aş putea trăi viaţa. Recent, am început să mă gândesc la o listă cu locuri care ar putea să mă liniştească în situaţia în care, eventual, aş fi în impas.

Fără alte şanse

Presupun că de fiecare dată când întâlnesc o persoană, încep să apară tot felul de semne de la care să-mi fie dat de înţeles dacă o să am vreo tangenţă cu respectiva persoană. Şi nu numai atunci. De exemplu când urmează să îmi spun oful, chiar dacă nu studiez terenul, apare cineva de fiecare dată şi face ceva care mă opreşte pur şi simplu să fac ceea ce vreau. Mi se taie firul. Ca atunci când vreau să spun că plec şi aud înainte că prezenţa mea este importantă. Ce mai pot face?

Aici este vorba despre altceva şi mai multe nu explic. Spun doar că în fiecare zi, tot ce se întâmplă nu sunt coincidenţe, mai ales când ajung să plănuiesc ceva. O să ajung să găsesc ceea ce caut tocmai când acest ceva o să îşi piardă din lumină şi nu o să mai fie văzut ca în momentul în care l-aş vedea acum dacă l-aş găsi.

Şi trebuie să mai aştept şi să îndur ce mă mai frământă până la o minune. Am impresia că nu o să ajung tocmai în punctul visat de mine şi că asta este doar vina mea pentru că sunt înţelegător peste măsură şi accept orice persoană în rutina mea. Din teama de a nu fi etichetat, de a nu fi arătat cu degetul şi din dorinţa de a fi lăsat în pace, am cam făcut jocul tuturor, după placul inimii lor. Ştiu că asta este cea mai mare slăbiciune a mea. Doar ştiu. De făcut ceva în privinţa asta îmi este foarte greu acum. Nu am avut antrenamentul necesar când eram mai mic şi acum sunt nevoit să-mi accept consecinţele. Pot doar să caut scuze acum.

Timpul trece, mă apasă şi nu pare că o să se mai întâmple ceva spre conturarea avantajoasă a caracterului meu. În cel mai bun caz, o să ajung să fiu un timid admirat de toţi şi foarte uşor de manipulat. În extrema cealaltă, mă văd un taciturn cu vechile vise neîmplinite în continuare, dorinţa de libertate a gândirii, delăsătorul care nu am fost niciodată şi poate vreun “artist ratat” neînţeles.

Cert este că nici de această dată, în ziua de azi, nu îmi pot face viaţa exact cum vreau. Sunt reţinut de cel puţin un lucru care nu mă face fericit, ce să mai zic de absolut? Şi nu pot scăpa de el din aceeaşi cauză din care am ajuns să fiu legat. Dacă ar fi cineva care să-mi spună că de acum în colo pot face tot ce-mi pofteşte inima şi gândul, aş începe să râd şi să-l ignor. Nu. De ignorat nu, să nu uit totuşi că sunt bleg de serios. Bucuria mă cuprinde total pentru o secundă când mă gândesc la cum ar fi viaţa mea cu toate dorinţele la degetul mic. Sublim!

Nu pot spune că am cine ştie ce dorinţe. Nu sunt mare lucru, însă sunt dorinţele mele şi ar fi cu totul altă viaţă dacă aş merge după ele.

Problema cu şansele şi reţinerile nu ar fi mare dacă ar fi limitate şi dacă aş gândi ceva mai sus, pozitiv zic. De la un timp mi s-a tot spun mai în glumă, mai în serios că am înnebunit. Dacă da, dacă nu sau de ce nici eu nu ştiu şi nu cred că mă interesează. Tot ce mă preocupă în acest moment este strict profesional, chiar dacă ochii văd şi inima cere. Mă încurajez prin a-mi spune că dacă am răbdare o să primesc dublu. Mă mint bineînţeles, nu pot eu să am o viaţă pură între suflet şi raţional.

Încă nu am puterea de a recunoaşte ceea ce mă chinuie. Tocmai atunci o să mă eliberez.

Nepăsare

De foarte puţine ori mă gândesc la ziua în care nimic nu va mai fi la fel şi spre surprinderea mea nu sunt afectat atât de tare cum de altfel mi-ar fi tipic. Sper doar că liniştea asta care mă amăgeşte acum, să nu se transforme într-un final într-un ocean de lacrimi şi o nostalgie fără sfârşit. Pentru unii este greu să creadă că voi dipărea pur şi simplu şi încep de acum să simtă dorul meu. Cel puţin aşa mi-au dat de înţeles.

Poate pentru că sunt neîmplinit aşa cum îmi doresc din ce în ce mai mult şi din această cauză mă comport aşa cu mine. Sunt chiar liniştit şi greu tresar la cine ştie ce cuvinte auzite. Chiar mă simt amorţit şi înduioşat de orice lucru. Bun sau rău. Îmi vine să strig în gura mare “Profită cât mai poţi de mine şi prezenţa mea”, dar sunt prea moale în zilele astea ca să mă mai strofoc pentru a evita un viitor regret al celor care mă au încă lângă ei. Până la urmă, greşeala se plăteşte, mai devreme sau mai târziu. Sau hai să nu-i zic greşeală, dar cum era vorba aia “Ce nu trăieşti acum, nu mai trăieşti niciodată” sau ceva asemănător, este adevărat.

Şi nu că vreau ceva acum neapărat. Eu chiar sunt frustrat de fericirea lor. Cred că mă preocupă mai mult decât ei. Am mare încredere că nu îmi va părea rău de nici o culoare, cu excepţia lucrurilor de care am nevoie ca trup şi suflet. Sunt strict pe drumul meu şi nimic nu mă va opri să ajung la destinaţie. De aia zic că mai bine mă prinzi acum, mă loveşti, mă înjuri, mă baţi, mă alinţi, mă săruţi, mă faci să plâng, să zâmbesc, să râd, să gândesc nebuneşte, să fac imposibilul, mă ciupi, mă laşi singur, mă ţii în braţe, îmi dai palme, îmi strângi mâna, îmi dai un sfat, mă faci să-mi pară rău, ieşim, ne plimbăm, alergăm, fugim, ne jucăm, ne odihnim, ascultăm muzică, ne întrecem în orice, glumim, ne amintim, trăim şi retrăim, gândim, zburăm printre vise, rătăcim printre cuvinte şi simţuri şi multe, multe alte lucruri spontane sau nu.

Mă gândesc la citatul lui Gabriel Garcia Marquez, “Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut”, dar tot nu-mi dau seama cum poate să mă cuprindă dorul. Bine, ar putea fi un dor prea devreme dorit a fi simţit. Şi zâmbesc în continuare, fără teama de urmări şi consecinţe. Oare să fi învăţat eu că viaţa nu-i roz cu o vedeam? Să fi învăţat să o accept aşa şi prin faptul că nu mai dau importanţă acestor lucruri, să reuşesc să trec cu bine prin ea? Sau pur şi simplu am devenit mai rău şi străin de lucrurile care mă făceau fericit?

Şi uite aşa am trecut peste alte probleme pe care le aveam mai de mult, am uitat de ele şi acum apar alte întrebări fără răspuns. Fără doar şi poate, nu am de gând să mai regret nimic pentru că aşa cum greşesc, aşa îmi accept consecinţele, drept urmare a timidităţii mele de a fi reţinut în a nu păşi mai departe spre găsirea plăcerii.

Cu siguranţă o să fiu curios peste timp când, cine ştie dacă îmi voi mai aminti de aste momente, voi reveni pe blog şi mă voi întoarce în timp la toţi oamenii dragi mie prin recitirea scrierilor de aici. Până atunci, numai bine; încă nu îmi iau adio. Mai am de pulsat …

Când o să plec…

Aşa de dimineaţă (dimineaţă acum la ora 11) ajung să văd şi mai adânc egoismul oamenilor. Şi nu că ar fi ceva rău. Înţeleg, vor ce-i mai bine pentru ei, dar nu există nimic care să îi distingă unii de alţii. Nici măcar iluzia aia pe care o aveam. Nimic nu este perfect şi nu o să fie în viaţa mea. Oriunde m-aş duce şi orice aş face.

Ei nu pot face să existe poveşti frumoase de viaţă, nu pot face să nu mai existe cuvinte, nu se pot gândi nici măcar o secundă la suflet şi simţurile lui. De aici nici nu îşi mai pot da seama de alte suflete neîmpăcate. Ăsta este omul şi aproape tremurând de emoţie îmi pare rău să recunosc că şi eu fac parte din lumea lor. Sunt cei care au impresia că suntem la fel şi eu care ştiu asta. Şi fac anumite lucruri în aşa fel, încât îmi taie toate căile de a mai încerca să mă realizez. Mai mult de un minut nu reuşesc să visez şi să-mi fac iluzii că sunt la pământ. De unde m-a lovit şi cine, nu ştiu şi nici nu vreau. O să mă ridic singur, nu am nevoie de nici o mână de ajutor. Toţi sunt la fel, mai ales toate-s la fel!

Şi noi vrem să dobândim originalitate, bunătate în suflet sau te mai miri ce şi abea dacă putem lua o decizie în favoarea momentelor frumoase. Acum aş putea să fiu şi eu răutăcios şi să spun în gura mare că nu voi fi împăcat până nu voi ajunge să iubesc cu adevărat, dar nu spun, la fel cum nu spun nici că am făcut sacrificii sufleteşti pentru binele altuia sau că îmi bat capul degeaba şi pierd timpul sau că, virgulă, când o să plec nu o să mai rămân deloc şi nu o să mă mai întorc. Pentru că măcar încerc să fiu bun. Nu zic că sunt bun şi diferit pentru că o să sune ca şi cum m-aş lăuda. De fapt nici nu-mi pasă. Da, sunt mai bun şi diferit.

Cei care merită toată atenţia, timpul, viaţa, faptele mele de duioşie şi cuvintele frumoase sunt familia mea şi poate adevăraţii prieteni. Strict şi atât. În toţi anii ăştia am făcut greşeala de a creşte cu gândul că este mult roz şi că pot fi fericit oricum. Acum bine că mi-a fost pusă piedică să nu ajung să mă lovesc cu capul de tocul de sus.

Ştiu foarte bine că aici am aruncat cu cuvinte grele şi nu mă doare nici o scamă din suflet. Ceea ce mă deranjează foarte mult este faptul că nu aflu lucrurile aşa cum sunt, exact de unde trebuie, ci trebuie să le visez eu ca apoi să primesc palma când mi le şopteşte cine ştie ce rândunică sub nu ştiu ce ton.

Dragoste? Oare ce să mai însemne asta? Eram pe punctul de a publica articolul şi am văzut acest cuvânt în lista de etichete. Am bufnit în râs pentru o secundă şi am dat drumul ironiei :)).

Acum să curgă lacrimi! …