Amintiri

Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni erau prin partile noastre…

vorba lui Ion Creanga. Stau si-mi amintesc cat de bine era acasa, cu parintii mei cei buni si plini de viata, cata dragoste din partea lor in ceea ce faceau, cata atmosfera in familie de sarbatori cand impodobeam impreuna bradul, mirosul cozonacilor pe care ii pregatea mama pana tarziu noaptea in bucatarie, singura, inca si acum imi amintesc de pofta cu care ii savuram, filmele clasice de Craciun pe care le vizionam inainte si in seara de Craciun si sentimentul placerii de a ramane in sanul familiei sunt si acum motive placute de a readuce acele vremuri cel putin in minte.

Cat de frumos era la Oltul meu indragit pe care il vizitam mai ales vara si iarna, atunci cand aveam impresia ca sunt peisaje ce merita vazute si aveam dreptate. Banca de sub nucul de langa fantana, pe care la culesul viei, asteptam cu nerabdare ca bunicul sa ne umple cate o cana de must din acele butoaie cu struguri, apoi mergeam in leaganul facut de tata, ne balansam incet si faceam mustati neputand sa ne mai oprim din baut. Cum imi doream ca mustul de acasa sa se mentina pana iarna, pentru ca eram dornic sa nu se termine ceva asa delicios, la varsta pe care o aveam, o rugam pe mama sa faca ceva sa imi indeplineasca voia, insa dupa cateva zile fermenta si uitam gustul pana anul viitor.

Trandafirii roz si rosii din gradinita, care parfumau curtea cu acel miros imbatator si dulce, pe care ii lasam fara petale impreuna cu mama pentru dulceata, apoi iarna o savuram in camera bunicilor langa soba ascultand acele povesti de neuitat ale bunicii, erau de neinlocuit. Cand ieseam iarna din casa, bine imbracat si admiram peisajele, cand il zaream pe tata ca se izbutea sa dea zapada la o parte de pe alee, fugeam cu gerul in fata la el si ii saream in brate. Ma distra atunci cand arunca cu bulgari in mine fara ca eu sa il vad si imi placea cand ma ascundeam si eu dupa gramezile mari de zapada facute de el. Mergeam la sanius cu inima fericita si ma intorceam acasa ud pana-n gat de la tavalirile prin nameti cu prietenii si alti copii si putin ingrijorat de morala pe care urma sa mi-o faca mama. Niciodata nu a fost cum mi-am imaginat in privinta mamei, nu ma certa asa de rau cum imi inchipuiam, dar nimic nu mai conta cand reintram in camera bunicilor si eram asteptat de bunica cu un borcan cald de compot de caise, prune sau mai rar cirese care imi placeau nespus de mult. Aveam o deosebita placere sa stau in acea camera si sa privesc pe geam cum ninge, eram cuprins de liniste si fericire.

Cate peripetii si intamplari au fost in copilaria mea, nici mie nu-mi vine sa cred si din pacate, nu mi le mai amintesc pe toate, toate frumoase. In ultimii ani am avut impresia si acum sunt sigur ca am inceput sa pierd din valorile traditiilor din familie. Bradul ce Craciun nu mai este un element pe care sa il astept prea nerabdator, Anul nou a devienit deja o grija in plus si se adauga la varsta, la fel si aniversarea de nastere, fiind un motiv trist de ingrijorare. Pana la urma, nimic nu este infinit, ceva rational, dar cand ma gandesc la trecerea timpului si o asociez cu viata mea, devine, inevitabil, un gand melancolic. As putea spune ca pacatul vine din neatentia la lucrurile mici din viata, care fac oamenii mari.