“Către prietena mea…”

Spuneam odată că voi publica acea scrisoare adresată celei mai bune prietene a mea de la acea vreme. Probabil este momentul potrivit, sau nu. Nu contează. Ceea ce contează este faptul că a fost ceva şi acum drumurile sunt separate. Poate cu nostalgie, melancolie şi toată gama de sentimente viaţa mea este alta. Poate şi ăsta a fost motivul: să mă dezvolt ca om (un ideal al meu). Totuşi, îmi păstrez cu atenţie respectul pentru ceea ce a fost.

Aş fi început acest text cu “Draga mea prietenă”, dar cum ştiu că nu-ţi place acest cuvânt, dragă, am evitat formula de început şi astfel am trecut mai departe. În aceasta “scrisoare” (să îi zic aşa) am de gând să descriu toate cele care le-ai schimbat la mine echivalent cu “voi descrie noul <<eu>>”.

Numele tău îmi va aminti întotdeauna de acea persoană care ştie să zâmbească şi dintr-o ploaie, mai mult, ştie să facă zâmbete şi în jurul ei. Prietenia ta m-a marcat pe viaţă şi mi-a schimbat gândurile pe care cu greu le găseam în întuneric, într-unele pozitive care acum pot fi îndeplinite. Eu îti spuneam mereu când erai rănită, “Orice ar fi, va fi bine!”, chiar dacă vedeam şi eu asta în viaţa mea de zi cu zi, dar nu credeam. Pur şi simplu nu am avut puterea de a crede în asta. A fost numai un principiu, totuşi la care speram mereu. Ei bine, tu m-ai făcut să pun încredere şi în spusele mele. Au prins culoare şi adevăr, fapt care m-a încurajat pentru mai departe.

Ziua de 9 Octombrie 2011 a fost ziua în care steaua mea a început să lumineze mult mai frumos ca înainte. Când te-am cunoscut puţin (înainte de această dată), nu aveam nici un gând de a deveni prieteni, nici nu-mi putea trece prin cap aşa ceva. Aveam o relaţie strict de colegialitate. Eu trăiam într-o lume închisă, cu limite bine stabilite de personalitatea mea şi influenţele negative pe care le-am avut. Câteodată mă gândesc cum de ne-am găsit noi să înfiripăm o prietenie? Tu? Caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă. Iar eu? Solitar de felul meu, realist numai din cuvintele mele – pesimist ăsta-i adevărul; nu am recunoscut niciodată asta- şi care mă consider neînţeles de cele mai multe ori. Cum? Aici cred că este vina ta. Tu şi entuziasmul tău aţi reuşit să scoateţi din mine ceva ce nu exista: un suflet viu. Bine, uneori încă iubesc singurătatea mea, dar mult mai mult iubesc momentele în care mă simt bine, momente pe care ţi le datorez în întregime. Nu m-ai lăsat nicidată în împas, ci m-ai făcut mereu să zâmbesc indiferent de situaţiile din care eu făceam drame, care nu erau deloc grave. Atât de mult mi-aş dori să stau cu tine şi să mai vorbesc. Nu că nu am avut destule  momente în care ne-am cunoscut reciproc involuntar, dar m-ai făcut să-mi placă să mă cunosc pe mine şi pe cei dragi.

Nu ştiu de câte ori te-am ajutat eu cu ceva şi de aceea regret cel mai mult. Aşa poate aş fi reuşit să te ţin aproape, în locul pentru care numai tu ai cheia – prietena mea. Spre deosebire de mine, tu mi-ai schimbat lumea, totul pentru mine. Indiferent de consecinţe, ai fost mereu fericită, ironică în situaţiile pe care eu le dramatizam şi aşa ai reuşit de cele mai multe ori să mă faci să uit de ele. Iar zâmbesc. Cine zicea că nu există fericire? A! Da, eu – uite!

Ştiu că s-a întâmplat de câteva ori să te dezamăgesc, ştiu, nu ai expus asta la suprafaţă, dar să ştii că în inima mea nu mai era linişte. Haos total. Aproape că nu mai ştiam de mine. Speram să fie orice alt ceva, speram din toată fiinţă, dar nu. Să nu te ştiu supărată pe mine. Numai asta îmi doream. Să nu te văd fără zâmbetul tău, fără pofta ta de viaţă, făra, făra… Ştiam că eu nu pot ţine o prietenie, mai ales prietenia ta, aproape, dacă nu ofer mai multă atenţie în ceea ce încercam să fac pentru ea.

Când îmi spuneai că ai o problemă, un necaz, deja eram departe. Te încurajam printre altele cu “O să fie bine!”, ştiind că nu-i de ajuns, dar numai asta puteam să fac. Şi iarăşi îmi părea rău şi mă gândeam la cum reuşeşti tu să mă scoţi pe drumul clar din orice neplăcere, iar eu nu puteam nici măcar să-ţi scot un zâmbet. Asta m-a frământat o bună perioadă de timp şi m-a făcut să cred că tu încă mai ai de lucrat la comportamenul meu, la gândurile mele şi la tot ceea ce ţine de mine, motiv de bucurie, şi aşa îmi pare şi mai rău când, fără să vreau, te îndepărtez de mine.

Când am început să scriu această scrisoare, nu ştiam ce va fi şi uite că am reuşti să scriu ceva rânduri. Uneori aş fi vrut să vezi cum sunt eu şi când făceam ceva care te rănea să mă fi iertat asemeni mie. Nu zic că ai greşit, Doamne fereşte!, dimpotrivă găseam şi motive de îngirjorare cu privire la mine pentru că te admiram şi îmi doream să fiu şi eu aşa de multe ori. Poate din toate discuţiile pe care le-am avut ai descoperit că sunt indulgent cu cele mai grave greşeli care mi se fac şi le iert mai greu pe cele mici, asta pentru că întotdeauna am avut în gând sentimentul apăsător pe care îl am când fac eu greşeli persoanelor dragi. Poate şi din intenţia mea permanentă de a fi diferit, original fac asta şi am sperat mereu că tot ce nu este bine, vei schimba la mine.

Niciodată nu am avut intenţii rele, mai ales să te indispun sau să zic ceva nepotrivit. Ai fost în permanenţă sursa mea secretă de inspiraţie. De acolo am scris şi mai multe articole pe blog. Aşa ai reuşit din nou să mă faci fericit. Uite, acum îmi dau seama că nu am observat momentele în care eram supus stresului, suspansului şi altor emoţii greu de suportat şi mă gândeam imediat la faptul că “ajung acasă de unde pot lua legătura cu prietena mea. Da, am o cea mai bună prietenă.” şi brusc starea mea generală se schimba. Problemele deja nu mai însemnau prea mult pentru mine. Fericirea mea numai în asta consta. Sau când mă supăra cineva, abea aşteptam să ajung să îţi spun şi după, în cele din urmă să ne amuzăm pe seama lor.

Uneori trăiam cu impresia că tu aveai mai multă grijă ca mine, nu că nu ar fi aşa, în a nu mă supăra şi nu mă simţeam prea bine. Oricum, puteai să îmi faci cea mai mare greşeală, nu mă puteam supăra pe tine. Îţi datorez prea multe. Poate că pare o hiperbolizare, dar ăsta este adevărul.

Această scrisoare am realizat-o în mai multe zile. Ştiu că ar fi trebuit să mă consider norocos pentru că te-am avut. Nu. Nu-mi place să vorbesc aşa. Mă uit câteodată pe stradă şi văd tot felul de indivizi şi mă gândesc, “Oare ăla are o cea mai bună prietenă ca mine?”. Nu judec oamenii, dar chiar sunt norocos pentru că sunt sigur că puţini sunt ca mine. În ultimele fraze am vorbit ca şi cum te-am pierdut. Îmi cer scuze. Nu te voi pierde niciodată, indiferent de cum ar arăta lumea. Cum am mai spus, “sunt un nou eu” deci tu faci parte din mine.

Mi-ai spus că la sfârşitul clasei a XII-a ţi-ai dori să ai ocazia să supui fiecare coleg al clasei la un chestionar despre tine. Pe mine m-a încântat această idee şi uite că eu îti pot răspunde la el chiar din această scrisoare, scrisoare care sigur se va prăfui undeva pe un raft, sau între filele unei cărţi citite sigur, pentru că îţi place să citeşti. Deasemenea cu această scrisoare poate reuşesc în cele din urmă să-ţi scot acel zâmbet în momentele grele pe care le vei întâlni şi de ce nu, poate fi un răspuns la răspunsurile pe care mi le-ai dat la jocul cu întrebările despre fericire, vise, iubire, muzică şi melancolie.

Adevărul este că nu ştiu cât de bun prieten ţi-am fost, dar vreau să ştii că am încercat din toată inima să fac asta, chiar dacă nu am reuşit întotdeauna. Rugămintea mea ar fi să nu încetezi să ne impresionezi şi să ne binedispui cu fiinţa ta, pe noi cei care te iubim. Orice ar fi, va fi bine! Aş vrea să mai spun atâtea, dar prefer ca pentru viitor, când poate voi reciti această scrisoare, să nu mă atingă prea tare pe inimă şi să mă umple de lacrimi.

Al tău Vlad, prieten din liceu, îţi mulţumeşte că exişti.

Toate lucrurile au fost simţite cu vârf şi îndesat atunci, sincere şi pline de emoţie. Acum, toate astea se rezumă doar la o simplă nostalgie trecătoare.

Tot ce las în urmă

De câteva luni bune m-am tot gândit la lucrurile pe care le părăsesc pentru noua mea viaţă (a se citi viaţă de student). Şi nu că ar fi un motiv de laudă sau ceva, este mai mult o acumulare de nostalgie şi sentimente pentru toate lucrurile şi mai ales persoanele cu care am interacţionat până acum. Momentan mi se spune din toate părţile că o să-mi fie dor de casa părintească, de împrejurări şi mai ales de ai mei, familie, prieteni, iubită, însă nu văd adâncimea prăpastiei şi din această cauză sunt într-o tensiune continuă. Îmi este teamă de furtuna de după liniştea totală. Mi-e tare teamă!

Nu prea ştiu cu ce aş putea începe pentru a-mi mulţumi sufletul descriind tot ceea ce simte, într-o postare de pe blog. Hai să zic în primul rând! În primul rând locurile, casa părintească şi împrejurările au fost principalul peisaj în care am trăit tot ceea ce am trăit. Dacă nu ar fi fost curtea cea umbrită în zilele cu soare, grădina cu toate plantaţiile alor mei şi partea din spate cu panta spre vale, nu aş fi avut o copilărie prea reuşită. Mă bucur că nu am întâlnit prea devreme calculatorul, telefonul mobil şi toate atracţiile din prezent pentru că atunci ascunselea cu prietenii din şcoala generală, jocurile de tot felul cu maşinuţe, majoritatea stricate, prin grămăjoara de nisip din faţa casei, toate firele, transformatoarele, condensatorii, tranzistorii şi alte piese despre care nu aveam habar nu şi-ar mai fi găsit locul lângă nucul din grădină. În fiecare zi stăteam la acea măsuţă şi îmi găseam de lucru curentând muşte, jucându-mă cu baterii, fire şi beculeţe sau motoraşe de la maşinuţe. Eram tot un mic geniu. Cel puțin așa îmi plăcea să cred despre mine.
Casa părinteasca este locul de unde am început orice. Și când zic orice, mă refer la absolut toate lucrurile din viața mea cu un început promițător sau mai puțin promițător: fiecare lucru pe care l-am dus la bun sfârșit, fiecare lucru pe care doar l-am început, fiecare relație de prietenie, fiecare vis, fiecare realizare. Și din toate nu regret nimic. Am avut și zile rele ca orice om, dar am fost fericit pentru că au fost persoane aproape care să îmi aducă zâmbetul pe buze.

Nu regret nimic. Nici lacrimile, cuvintele dulci și amare spuse în momente limită, nici prietenii pe care i-am avut și nici pe cei pe care îi am.

În al doilea rând oamenii. De la cei care m-au văzut prima dată pășind, până la cei care nu m-au cunoscut mai bine personal și au avut pentru mine un gând bun. Un motiv în plus de a spera au fost ei și pe această cale vreau să le mulțumesc. Viața mea timp de 19 ani a fost una în care am făcut tot ceea ce mi-am dorit vreodată sau ceea ce am visat. Pot să încep cu primul apus văzut din barcă de pe Olt. Eram cu tatăl meu într-o seară acasă şi mi-a spus să merg cu el. Aşa am făcut. Deja ştiam că are de gând să mă ia cu el. Am vâslit ceva, până am ajuns aproape lângă celălalt mal al Oltului. Mare mi-a fost plăcerea să văd cum soarele apunea. Atunci a fost o zi de toamnă, dacă îmi aduc bine aminte, ziua în care soarele a strălucit cel mai mult în viaţa mea. De atunci, nu a mai fost la fel. Tata, cel care mă iubeşte şi îmi este aproape în orice problemă. Are soluţii pentru orice şi încurajările lui sunt elementele care îmi alungă orice nesiguranţă. Un fan înfocat al echipei de suflet, FC Universitatea Craiova, m-a făcut să iubesc această echipă de legendă cu tot cu suflet, trup şi gând. Am trăit primele meciuri cu adversarii alături de el, primele examene din viaţă au fost sub susţinerea părinţilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână a fost văzută de el zâmbindu-mi – a fost una din puţinele dăţi când m-am ruşinat în faţa lui, este omul din spatele succesului meu până acum. Toate indicaţiile, încurajările dure sau mai puţin dure, piedicile şi iarăşi cuvintele de încurajare mi-au fost benefice în aceşti ani astfel încât să cresc după modelul unui copil educat. Tatăl meu este modelul după care am crescut.

Mama, cea care mereu îmi face voile şi ţine cu mine, este persoana care mi-a transmis în permanenţă stările ei. Fiecare supărare este simţită de mine şi în acelaşi timp, trăită la cote maxime. A reuşit mereu să îmi ţină parte şi să mă ajute cu orice problemă. Este lacrima ce spală orice durere, raza de soare ce îmi luminează ziua, oricât de urâtă ar fi noaptea, este lumina vieţii mele şi sufletul pe care îl am eu. Moştenesc tot ce ţine de părinţii mei şi sunt mândru de asta. Nu sunt lucruri rele şi îmi place să spun asta, ţin de cei şapte ani de acasă, de educaţie, de comportament, şi chiar dacă uneori acestea sunt considerate dezavantaje, într-o zi personalitatea mea va fi răsplătită.

Surioara mea. Ea este zâmbetul după orice furtună. Pe lângă fiecare “Vlăduuuţ” pe care îl spune în fiecare zi, are un mod aparte de a ma iubi. Este o fetiţă scumpă şi plină de energie şi inventivitate. Clar se declară o fană a tehnologiei şi se lasă repede impresionată, ca orice copil, de altfel. Reuşeşte întotdeauna să fie adorabilă şi imediat îi cedez şi îi fac orice voie. Îmi place să mă joc cu ea şi să o bat la table, şah, nu te supăra frate şi alte jocuri. Devine foarte drăguţă atunci şi ador să o tachinez. Bineînţeles, ăsta este un lucru tipic relaţiilor frate-soră.

Despre cei dragi sunt sigur că voi mai scrie, atunci când le voi simţi lipsa şi voi vedea încă o dată adevăratele valori din viaţa mea. Acum, în ultima seară pe care o petrec acasă, alături de ai mei, încet, încet prind nostalgia şi gândurile mele se concentrează pe trecut. Îmi este imposibil să fac altceva, decât să zâmbesc cu lacrimi, aproape, şi să zâmbesc iar şi iar. Aş mai sta o clipă, doar să mă mai simt odată în largul meu. Acum sunt constrâns de emoţia de a părăsi locul meu şi de a începe să mă adaptez în altul. Greutatea nu va întârzia, doar este parte din viaţă şi oricât ar părea de trist. Oamenii sunt oameni şi acolo, nu rămâne doar să am răbdarea să îi cunosc şi să învăţ să-i accept aşa.

Fiecare lucru din jurul casei mele mă face să zâmbesc şi nu ratez niciodată ocazia asta. Ştiu să zâmbesc şi mă mândresc cu asta. Şi atunci când privesc la rădăcina nucului tăiat din grădină, în care era legat leagănul de către tatăl meu, şi eu mă legănam toată ziua singur, cu amicii şi colegii din clasele primare. Când ne plictisam de el, ne puneam pe o pătură jos şi ne apucam să jucăm remi. Ne strângeam 5, 6 şi împărţeam plăcerea copilăriei cu mare drag şi fericire.

Toate amintirile pe care le am, vag ce-i drept, sunt bine prinse de gândul meu şi nu le dau drumul. Când mă reîntâlnesc cu prietenii, tovarăşii, amicii şi alte cunoştinţe, ne adresăm câteodată întrebarea “Mai ştii când … ?”. Atunci începem să zâmbim nostalgic şi să ne amintim de toate cele. Fiecare moment a fost unic, autentic şi efemer acum.

Am trăit fiecare secundă cum am putut, am plâns, am râs, am oferit şi primit îmbrăţişări şi zâmbete, am iertat şi am fost iertat, am cunoscut o persoană, am trăit momente cu ea apoi ne-am luat adio fără cuvinte, am cunoscut o alta, am vorbit, ne-am împărtăşit poveşti şi întâmplări din viaţă şi acum continuăm să convieţuim, am plăcerea de a trăi în continuare cu prietenii de-o viaţă alături, simt nostalgia trecutului şi tristeţea despărţirii de toate de mai sus. Acum mă pot declara lejer un “Călător solitar prin viaţa mea” şi asta o poate spune oricine despre mine.

Cred că o să rămân la fel. Doar alte persoane o să plece din viaţa mea şi o să vină altele, fapt ce va accentua cu diferite stări sufletul meu. De acolo o să mai învăţ câte ceva. Sper, ştiu şi vreau să devin alt om, eroul meu, eroul celor dragi şi să rămân acelaşi solitar prin viaţa mea.

Nu am apucat să-mi iau la revedere de la toţi şi toate. Poate asta ar fi una din cauzele stării mele de acum. Oricum, măcar aşa revederea o să fie profundă şi nostalgia ei, dulce. Aş mai fi vrut să stau cu prietenul meu de vorbă la un pahar de bere, sub lumina stelelor, să mă mai plimb cu iubita mea de mână, să mai trag o beţie cu ai mei, fără să fim constrânşi de cineva, să mă mai îndrăgostesc o dată, să mai particip la o oră de dirigenţie, să mai fiu o dată liber în lumea literaturii şi să mă pierd în şirul amintirilor depănate cu cel mai bun prieten.

Sper că într-o zi să am iar parte de toate, cu vârf şi îndesat. Un gând pentru mine? Cu Dumnezeu înainte, cu inima în prezent şi cu gândul în trecut.

Şi medalionul s-a închis la culoare

Astăzi, de dimineaţă, făcându-mi ordine printre grămezile de CD-uri şi DVD-uri, mi-am regăsit mici lucruri, printre care şi medalionul pe care scrie numai “For” şi “Fri”. Bineînţeles am doar o jumătate din întregul medalion, cealaltă fiind oferită cu luni bune în urmă, ei. Am înţeles de la prietenul meu că oamenii pot avea multe măşti, planuri diabolice ascunse mult timp sub acele intenţii care doar par bune şi mai ales, sentimente care îmi pot anula orice încercare de a demasca totul.

Până şi medalionul s-a închis la culoare. Şi s-a închis cu mult timp înainte să rupem legătura care nu credeam că va fi vreodată atinsă de ceva. Toate locurile pe care le-am vizitat, toate momentele în care am fost încolţit de predici şi cuvinte grele, toate persoanele cu care ne-am întâlnit şi toate zilele în care am oferit sprijin de orice fel, sunt ZERO şi au fost din partea ei tot timpul. Cum am mai spus, tare surprins am fost să aflu că ea nu are una, două, o sută, ci o mie de măşti. Măşti zic, că până la faţă mai sunt alte mii.

Şi nu am murit, nu s-a terminat lumea sau alte lucruri pe care le credeam mereu când se supăra pe mine. La naiba! Ce bleg eram că mă lăsam lovit de fiecare cuvânt al ei! Şi chiar dacă, m-am convins că prietenia între un băiat şi o fată nu poate exista. Bun, sunt păreri contra, dar pentru mine nu funcţionează. Clar tot ce am este doar prietenia băiat-băiat.

Aş fi mers până în pânzele albe, chiar am ajuns acolo pentru ea, am făcut compromisuri şi nu am regretat acţiunile pentru care am greşit pentru mine în favoarea ei, m-am încurajat mereu să fac ceva pentru ea, cred că am surprins-o de multe ori cu mici atenţii şi cuvinte. Ultima dată când am văzut-o, nu părea afectată – poate o altă mască -. Am lăsat-o în Craiova în drumul meu spre Timişoara. Am coborât amândoi din maşină pentru a-i scoate bagajele din portbagaj. După asta mi-a urat drum bun, succes şi a spus că ne auzim la telefon. Am fost redus la tăcere de dorul vremurilor trecute şi m-am apropiat de ea. Am strâns-o în braţe şi am simţit cum mă strângea şi ea. Care să fi fost atunci scopul? Probabil a revenit la vechiile persoane, la vechiile cunoştinţe sau probabil nu, nu vreau să mai ştiu ceva niciodată.

Tot ce mai am de la ea sunt câteva amintiri pe care le ţin doar pentru mine şi cu mine, de care mă bucur doar de faptul că am fost acolo, nu că am fost cu ea şi două bileţele pe care mi-a scris texte din “Aer cu diamante” şi “Viaţa mea cu Mozart” care probabil vor fi de mult uitate printre personajele din cărţile bibliotecii de acasă. Şi bineînţeles, culoarea de pe acea jumătate de medalion din raftul meu (pe al cărui întreg scria “Forever Friends” – acum pe al ei “ever ends” -) probabil se va ofili şi mai mult, de fapt va muri pentru totdeauna.

Şi culmea, în scrisoarea pe care i-am scris-o mai demult (poate o voi publica vreodată), am încheiat prin “Al tău Vlad, prieten din liceu […]”. Poate acest lucru şi altele au fost şi sunt indicii pentru ruperea, fără cuvinte, a acestei prietenii.

Acum, dacă mă refer şi la sentimentele pe care le mai am, sunt prezente doar nostalgia, dezamăgirea şi visul unei vieţi ce mă va duce departe şi va trezi regretele ei. De prietenie nici nu vreau să amintesc. Să aibă partea ea de prietenia pe care mi-a oferit-o mie. Şi da, POATE sunt rău. Şi ce?

Extemporal pentru viaţă

Într-adevăr lucrurile se complică din ce în ce mai mult, acum cu stresul examenului de bacalaureat. Tot ce mi-a rămas de făcut ( o soluţie găsită de mine ) este interiorizarea mea. Îmi iau o pauză de la prietena mea, iubita mea şi lucrurile care de obicei mă atrag în fiecare zi.

În primul rând am nevoie de această pauză pentru a mă concentra strict pe un viitor succes, apoi, în al doilea rând, în ultimul timp am fost orbit de ideea de a părăsi într-un final tot ceea ce am şi aşa am devenit indiferent şi rău. Astfel, sper să mă regăsesc, să îmi pun şi gândurile în ordine, iar sufletul meu să revină şi să mă ia din nou de mână pentru a mă îndruma.

Sunt şi grăbit, mă simt atacat, slăbit, moale, ceea ce nu-i prea bine. Obosit în acest moment, trag de mine să mă exprim şi pe blog şi într-un final să sfârseşc ziua în pat, ca apoi, de mâine să susţin proba orală la Limba şi literatura română.

Pentru mine, pot să am doar un gând bun.

Dragă tu

După felul în care te comporţi cu mine sau după timpul în care abea dacă îmi mai întâlneşti privirea, îmi dau simplu seama că nu mai ţii minte cum eram noi doi în copilărie. Ai uitat complet toate zilele în care ne jucam de dimineaţă până seara cu tot ce găseam pe la mine prin casă sau pe la tine. Fiecare lucru însemna să pierdem ore întregi epuizându-i toate modele în care îl puteam transforma în diferite lucruri din imaginaţia noastră de copii nevinovaţi. În zilele în care trăgeam tare de ambiţia noastră de a nu da drumul jucăriilor din mână şi în momentul când unul dintre noi începea să plângă, nu mai vorbeam pentru câteva minute. Involuntar găseam cuvinte şi alte lucruri interesante care să ne aducă aproape.

Ţin minte că atunci când te făceam să plângi, făceai cumva şi ajungeai la năsucul meu şi mă muşcai până începeam şi eu să plâng. Din ură, din dragoste, din dorinţa de a nu plânge tu singură, nu ştiu, dar asta ţin foarte bine minte. Până şi mama îmi reaminteşte acest lucru uneori. Împărţeam totul. Fie că eram la grădiniţă sau acasă, ce era al meu, era liber să fie şi al tău. Mâncam din aceeaşi farfurie, dormeam în acelaşi pat în timpul zilei când părinţii erau ocupaţi şi nu ne puteau supraveghea şi părea că aveam să nu ne despărţim vreodată.

M-a cuprins nostalgia şi am vrut să-ţi spun aceste lucruri. Acum însă, doar îmi pare rău că nu mai am toate amintirile din copilărie. Locurile nu s-au schimbat, am crescut noi şi doar am început să ne deplasăm puţin, însă întotdeauna am revenit acasă. Tu, odată cu timpul şi vârsta ai uitat să mai vii pe la mine şi ne-ai îndepărtat. Nu ştiu dacă să te consider vinovată pentru asta, dar un lucru ştiu sigur: dragă tu, care ai fost prietena mea de când eram nişte copilaşi, îmi pare rău de prezentul în care am ajuns, îmi pare rău de problemele pe care probabil le ai acum şi îmi pare rău că nu mai suntem ca atunci. Recunosc, a fost şi orgoliul meu de a nu te mai băga în seamă atunci când râdeai cu altcineva.

Ai întâlnit persoane noi, mult mai interesante şi amuzante decât mine, cu mai mulţi bani, o viaţă ceva mai promiţătoare poate şi eu am scăzut în ochii tăi. Nu ne-am făcut promisiuni şi planuri de soartă, dar te-aş ruga frumos să stai şi să priveşti puţin în urmă. Ce vezi? Nu-i aşa că o poveste putea fi scrisă? Viaţa noastră nu ar fi putut fi ceva mai simplă? Doar gândeşte-te puţin şi răspunde-mi de acolo din cercurile tale de prieteni în care te afli de câţiva ani. Nu sper nimic, doar îmi este dor. Pot doar să sper că într-o zi vei citi şi îţi va părea şi ţie puţin rău de ceea ce am spus. Nu vreau să mă răzbun sau să te fac să te simţi prost, vreau doar să zâmbeşti şi să îţi dai seama că eu nu ţi-am vrut răul.

Şi ar mai fi de zis multe, mult, mult prea multe, dar cu ce rost? Ochii tăi m-au văzut ca pe o poartă spre a-ţi îndeplini tu dorinţele, un fel de cobai. Ai venit într-o zi la mine plângând, după acei mulţi ani, şi mi-ai spus că “prietenii tăi” nu te pot ajuta cu un anumit lucru. Nu îţi răspundeau la telefon. Erai în pat plângând, cu telefonul în mână. Mă uitam la tine. Mi-am zis că nu o să mă bag şi nu o să te întreb ce s-a întâmplat pentru că atunci nu mai era treaba mea, de mult timp. Mi-ai spus că toţi sunt la fel, că toţi te folosesc pentru scopurile lor. Nu puteam, decât să gândesc lucid ceea ce spuneai şi să fac legătura între noi. Tu nu ţi-ai dat seama că acelaşi lucru făceai cu mine, că îţi găseai momente de a mă vizita doar când aveai nevoie de ceva, intrând pe uşă şi întrebând, ca pretext “Vlăduţ, ce faci?”. Am ştiut de prima dată că nu te interesează în vreun fel starea mea, dar am fost bun şi m-am prefăcut că îţi răspund ca şi când ţi-ar fi păsat. Încercam totuşi să îmi deschid inima, dar erai prea ocupată. Nu te mai simţeam alături de mine, de mult, chiar dacă tindeam să te iau în braţe.

Înainte de asta, erau zile în care veneai plângând la mine, spunându-mi despre problemele în familie. Te încurajam, eram cu tine. Greşit. Au fost doar stări de ambiguitate şi m-am simţit prost când nu ai apreciat prezenţa mea în acele momente.

Oamenii pe care i-ai întâlnit, nu ştiu câte bucurii ţi-au adus. Au fost şi încă sunt oameni pe care îi ai aproape şi legăturile dintre voi nu sunt de prietenie, asta este clar vizibil încă de la depărtare.

Sincer, nu regret momentul în care mi-ai spus că ar fi mai bine să îţi spun să nu mă mai cauţi decât să nu răspund la telefon. A fost o chestie de prost gust. Atunci mi-a fost confirmat faptul că eram mai mult decât un cobai şi puţin dureros pentru mine a fost răspunzându-ţi că de prost gust este lucrul pe care îl faci tu: să te foloseşti de mine şi bunătatea mea. Tot atunci ţi-am reamintit ceea ce ai spus despre prietenii tăi. Că se folosesc de tine. Nu ştiu cum ţi-a fost când ai primit răspunsul meu, dar eram răzbunat. Am lăsat la o parte tot ce ne legase vreodată şi mi-am asumat condiţia de a mă maturiza. Asta înseamnă a uita vechile prietenii, copilăriă şi persoanele care îmi erau cele mai drage, asta pentru conturarea caracterului meu.

Timpul a trecut şi oamenii s-au schimbat. Nu ştiu la ce să mă aştept pentru mine în viitor. Şi mai ales pentru tine. În încheiere pot să îţi urez toate cele bune, tot ce nu ai făcut cu mine să-ţi fie îndeplinit, tot ce nu am eu să ai din plin şi, cine ştie, poate într-o zi o să avem ocazia să mai depănăm amintiri, fără să am speranţa asta. Te las în lumea ta, eu rămân aici, unde m-a dus şirul vieţii şi cam atât.

În valuri se pierd idealuri
Iar tu picuri în plicuri
Gânduri, rânduri, rânduri…

Cu nostalgie înfinită,

Al tău Vlăduţ, pierdut de mult