De patru luni…

După 122 de zile în care schimbările emoţionale prin care a trecut, au devenit parte din rutină, a ajuns din nou între cei patru pereţi cu un tavan şi un aer închis. Doar ce a deschis uşa, şi-a aruncat cheile la întâmplare, cu un gest de indiferenţă a lăsat şi rucsacul, altădată greu – acum de nesimţit în spate -, undeva prin patul de lângă uşă, a ridicat doar puţin privirea şi şi-a dat seama că astăzi nu a mâncat. Era aproape de ora 22. A oftat şi atât a fost suficient pentru a-şi relaxa muşchii după ce a urcat câteva trepte. Era foarte conştient de ultima perioadă prin care a trecut, dar ştie că nu mai are şansa să mai poată face ceva. Ştie că soluţiile cu privire la ultima lui relaţie de dragoste le poate găsi cu mare greutate şi mai ales, nu le mai poate percepe sigur, dar le-a lăsat până la urmă, în voia sorţii, ca şi multe lucruri pe care le deţinea şi pentru care era fericit, de altfel. Toate, pentru atâta visată împlinire. A tras jaluzelele, a stins becurile, iar acum, doar lumina slabă a laptop-ului şi o melodie melancolică, abea dacă se mai percep în acea cameră. Face tot acelaşi lucru pe care-l iubeşte şi singurul pe care nu i-l poate lua nimeni vreodată, o viaţă întreagă: scrie pe blogul lui despre gândurile care îl macină, îl seacă, se descarcă în faţa unei pagini, simţind doar tastatura şi uneori tresăriri ale lacrimilor în ochi. Doar atât. Read More

Fără alte şanse

Presupun că de fiecare dată când întâlnesc o persoană, încep să apară tot felul de semne de la care să-mi fie dat de înţeles dacă o să am vreo tangenţă cu respectiva persoană. Şi nu numai atunci. De exemplu când urmează să îmi spun oful, chiar dacă nu studiez terenul, apare cineva de fiecare dată şi face ceva care mă opreşte pur şi simplu să fac ceea ce vreau. Mi se taie firul. Ca atunci când vreau să spun că plec şi aud înainte că prezenţa mea este importantă. Ce mai pot face?

Aici este vorba despre altceva şi mai multe nu explic. Spun doar că în fiecare zi, tot ce se întâmplă nu sunt coincidenţe, mai ales când ajung să plănuiesc ceva. O să ajung să găsesc ceea ce caut tocmai când acest ceva o să îşi piardă din lumină şi nu o să mai fie văzut ca în momentul în care l-aş vedea acum dacă l-aş găsi.

Şi trebuie să mai aştept şi să îndur ce mă mai frământă până la o minune. Am impresia că nu o să ajung tocmai în punctul visat de mine şi că asta este doar vina mea pentru că sunt înţelegător peste măsură şi accept orice persoană în rutina mea. Din teama de a nu fi etichetat, de a nu fi arătat cu degetul şi din dorinţa de a fi lăsat în pace, am cam făcut jocul tuturor, după placul inimii lor. Ştiu că asta este cea mai mare slăbiciune a mea. Doar ştiu. De făcut ceva în privinţa asta îmi este foarte greu acum. Nu am avut antrenamentul necesar când eram mai mic şi acum sunt nevoit să-mi accept consecinţele. Pot doar să caut scuze acum.

Timpul trece, mă apasă şi nu pare că o să se mai întâmple ceva spre conturarea avantajoasă a caracterului meu. În cel mai bun caz, o să ajung să fiu un timid admirat de toţi şi foarte uşor de manipulat. În extrema cealaltă, mă văd un taciturn cu vechile vise neîmplinite în continuare, dorinţa de libertate a gândirii, delăsătorul care nu am fost niciodată şi poate vreun “artist ratat” neînţeles.

Cert este că nici de această dată, în ziua de azi, nu îmi pot face viaţa exact cum vreau. Sunt reţinut de cel puţin un lucru care nu mă face fericit, ce să mai zic de absolut? Şi nu pot scăpa de el din aceeaşi cauză din care am ajuns să fiu legat. Dacă ar fi cineva care să-mi spună că de acum în colo pot face tot ce-mi pofteşte inima şi gândul, aş începe să râd şi să-l ignor. Nu. De ignorat nu, să nu uit totuşi că sunt bleg de serios. Bucuria mă cuprinde total pentru o secundă când mă gândesc la cum ar fi viaţa mea cu toate dorinţele la degetul mic. Sublim!

Nu pot spune că am cine ştie ce dorinţe. Nu sunt mare lucru, însă sunt dorinţele mele şi ar fi cu totul altă viaţă dacă aş merge după ele.

Problema cu şansele şi reţinerile nu ar fi mare dacă ar fi limitate şi dacă aş gândi ceva mai sus, pozitiv zic. De la un timp mi s-a tot spun mai în glumă, mai în serios că am înnebunit. Dacă da, dacă nu sau de ce nici eu nu ştiu şi nu cred că mă interesează. Tot ce mă preocupă în acest moment este strict profesional, chiar dacă ochii văd şi inima cere. Mă încurajez prin a-mi spune că dacă am răbdare o să primesc dublu. Mă mint bineînţeles, nu pot eu să am o viaţă pură între suflet şi raţional.

Încă nu am puterea de a recunoaşte ceea ce mă chinuie. Tocmai atunci o să mă eliberez.

Nepăsare

De foarte puţine ori mă gândesc la ziua în care nimic nu va mai fi la fel şi spre surprinderea mea nu sunt afectat atât de tare cum de altfel mi-ar fi tipic. Sper doar că liniştea asta care mă amăgeşte acum, să nu se transforme într-un final într-un ocean de lacrimi şi o nostalgie fără sfârşit. Pentru unii este greu să creadă că voi dipărea pur şi simplu şi încep de acum să simtă dorul meu. Cel puţin aşa mi-au dat de înţeles.

Poate pentru că sunt neîmplinit aşa cum îmi doresc din ce în ce mai mult şi din această cauză mă comport aşa cu mine. Sunt chiar liniştit şi greu tresar la cine ştie ce cuvinte auzite. Chiar mă simt amorţit şi înduioşat de orice lucru. Bun sau rău. Îmi vine să strig în gura mare “Profită cât mai poţi de mine şi prezenţa mea”, dar sunt prea moale în zilele astea ca să mă mai strofoc pentru a evita un viitor regret al celor care mă au încă lângă ei. Până la urmă, greşeala se plăteşte, mai devreme sau mai târziu. Sau hai să nu-i zic greşeală, dar cum era vorba aia “Ce nu trăieşti acum, nu mai trăieşti niciodată” sau ceva asemănător, este adevărat.

Şi nu că vreau ceva acum neapărat. Eu chiar sunt frustrat de fericirea lor. Cred că mă preocupă mai mult decât ei. Am mare încredere că nu îmi va părea rău de nici o culoare, cu excepţia lucrurilor de care am nevoie ca trup şi suflet. Sunt strict pe drumul meu şi nimic nu mă va opri să ajung la destinaţie. De aia zic că mai bine mă prinzi acum, mă loveşti, mă înjuri, mă baţi, mă alinţi, mă săruţi, mă faci să plâng, să zâmbesc, să râd, să gândesc nebuneşte, să fac imposibilul, mă ciupi, mă laşi singur, mă ţii în braţe, îmi dai palme, îmi strângi mâna, îmi dai un sfat, mă faci să-mi pară rău, ieşim, ne plimbăm, alergăm, fugim, ne jucăm, ne odihnim, ascultăm muzică, ne întrecem în orice, glumim, ne amintim, trăim şi retrăim, gândim, zburăm printre vise, rătăcim printre cuvinte şi simţuri şi multe, multe alte lucruri spontane sau nu.

Mă gândesc la citatul lui Gabriel Garcia Marquez, “Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut”, dar tot nu-mi dau seama cum poate să mă cuprindă dorul. Bine, ar putea fi un dor prea devreme dorit a fi simţit. Şi zâmbesc în continuare, fără teama de urmări şi consecinţe. Oare să fi învăţat eu că viaţa nu-i roz cu o vedeam? Să fi învăţat să o accept aşa şi prin faptul că nu mai dau importanţă acestor lucruri, să reuşesc să trec cu bine prin ea? Sau pur şi simplu am devenit mai rău şi străin de lucrurile care mă făceau fericit?

Şi uite aşa am trecut peste alte probleme pe care le aveam mai de mult, am uitat de ele şi acum apar alte întrebări fără răspuns. Fără doar şi poate, nu am de gând să mai regret nimic pentru că aşa cum greşesc, aşa îmi accept consecinţele, drept urmare a timidităţii mele de a fi reţinut în a nu păşi mai departe spre găsirea plăcerii.

Cu siguranţă o să fiu curios peste timp când, cine ştie dacă îmi voi mai aminti de aste momente, voi reveni pe blog şi mă voi întoarce în timp la toţi oamenii dragi mie prin recitirea scrierilor de aici. Până atunci, numai bine; încă nu îmi iau adio. Mai am de pulsat …

Cuvinte nespuse

În fiecare moment din viaţă există anumite reţineri care nu ne lasă să facem exact ceea ce trebuie şi ne abatem de la ceea ce ar trebuie să ne facă fericiţi. De cele mai multe ori lăsăm ca lucrurile să curgă de la sine, chiar dacă ştim că odată ce am putea inerveni, am putea schimba cursul lor şi totul ar fi mult mai bine.

Bineînţeles, există şi riscuri aici, cu privire la relaţiile dintre oameni. Cuvintele rămân nespuse din secunda în care intervine ezitarea. De atunci şi până când trece momentul oportun, rămânem sub semnul întrebării de a vorbi sau nu. În concepţia noastră, am fi mai fericiţi dacă am reuşi într-un final să spunem măcar ceea ce ne-am propus, asta implicând şi înţelegerea celuilalt.

Cum niciodată nu se întâmplă cum ne imaginăm, ba este mai rău, ba mai bine, suntem întotdeauna surprinşi şi nevoiţi să ne adaptăm situaţiei. Personal, în această situaţie mă gândesc mereu la ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi acţionat mai devreme şi deasemenea regretul apare rapid ştiind că am pierdut ocazia momentului meu.

Gânduri de acest gen tot am mai întâlnit şi nu prea s-au împăcat cu mine, sau eu cu ele :-s. Oricum este cert că nici nu mă pot lipsi de asemenea pulsaţii. Timpul vine şi pleacă odată cu tot ceea ce mă înconjoară. Dacă mai dezvolt puţin mă prinde melancolia şi amintirile care atrag nostalgia. Nu vreau să închei seara printr-o linişte profundă generată de aceste sentimente.

Aşa aş mai avea de zis. Multe. Despre mine şi ale mele persoane la care ţin… Până atunci mai trag de timp şi încerc să prind curaj :).

Pulsaţii

Îmi vine câteodată să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic şi sa fac numai ceea ce visez şi ceea ce îmi vine să fac pe moment. Altădată îmi vine dor de zile din trecut în care trăiam cu speranţa că totul îmi va fi pe plac. Ziua era luminată de un soare de un galben închis, ca cel din timpul verii, iar imagini cu mine şi poate altcineva îmi treceau lin prin faţa ochilor. Aş vrea ca măcar o dată să mai stau şi să visez aşa la infinit cum o făceam. Amintiri.

Am zis că o să mă apuc să îmi povestesc copilăria aici, dar nu ştiu când voi începe şi cu ce. Am nevoie de puţina ordine prin gânduri, să stabilesc o cronologie cât de cât. Cu cât timpul trece mai repede, cu atât am impresia că uit secundă cu secundă trecutul.

Am descoperit că lucrurile frumoase nu sunt numai cele pe care le trăieşti singur ci şi cele pe care le împarţi cu cei dragi. Acelea sunt momentele de maximă bucurie. Şi o altă observaţie a mea, lucrurile frumoase pot fi orice, trebuie doar să le simţim la cote maxime şi atunci ne vom da seama că au o valoare.

Alteori, când mai scriu pe blog, îmi vine un impuls din interior care mă susţine puternic să mai scriu ceva. Orice, despre mine, despre părerea mea, despre cei dragi şi de multe ori regret că nu o fac.