Ploaie de primăvară

Nu ştiu cum se face că lucrurile întotdeauna se termină cu bine. Orice ar fi, mereu există o parte suficient de bună, până şi în cele mai urâte lucruri de pe pământ. O parte atât de bună, încât, provoacă zâmbete. De fericire nici nu mai vorbesc. Motivarea şi pofta de viaţă sunt din nou în buzunarul meu şi am început din nou să le folosesc aşa cum am vrut întotdeauna.

Sincer, nu mai este loc de supărări şi tristeţi. Ploaia ce a venit şi a durat două zile, a fost doar elementul natural ce m-a răpit subtil de la ocupaţiile banale zilnice şi m-a împins încet şi plăcut spre fericire. Îmbrăţişările de care am dus dorul, atingerile calde şi sentimentul de siguranţă mi-au invadat din nou, în prezenţa ploii, gândurile de mult rătăcite prin întuneric şi le-au readus la viaţă.

Doar un pod peste un râu repede, un vin savurat din plăcere, o lumină obscură venită de departe de la cabană şi tăcere peste toate, au fost punctele ce au început să-mi retrezească simţurile pentru frumos. Îmbrăţişările au completat peisajul, iar inima a început să se simtă din nou în largul ei.

Mai târziu, în seara potrivită, pe o bancă aleasă la întâmplare şi luminaţi de mici raze de lumină, discuţiile şi-au păstrat magia, iar sentimentele mi-au prins contur. Plimbări alene, inexistenţa trecerii timpului, priviri în ochi, atingeri duioase şi cuvinte nespuse, au contribuit la fericire. Încurajarea personală vine fără niciun fel de problemă, iar problemele nu mai au nicio importanţă atunci când îmi amintesc de ea.

Am fost şi sunt supus tendinţei de a avea tresăriri la gândul că este aici, la sentimentul că am un punct de spijin, un umăr pe care să îmi plec capul şi să privesc altfel viaţa, certitudinea că pot da şi primi un zâmbet la întâmplare, dintr-un zâmbet. Cuvintele sunt puţine şi nu descriu cu adevărat ceea ce vreau eu.

Tu eşti, doar fericire.

Dacă

Dacă două lumi, a ta şi a mea,
N-ar fi aşa departate,
Ne-am întâlni într-o geană de stea,
Sau într-o inimă care bate.

Dacă două frunţi, aşa-ngândurate,
S-ar aşeza o clipă în palme, poate-ar întelege cuvintele toate,
Căzute din ceruri.
Să sfărme gheaţa din noi.

Dacă două umbre, atât de tăcute,
S-ar atinge măcar în iluzia apropierii,
Poate speranţele noastre mute
Ar da un loc primăverii..
Şi ţi-aş culege trei ghiocei.

Autor: Andrei Sebastian

Mici detalii

A venit primăvara de ceva timp şi eu abea acum realizez că a trecut deja o lună din ea :-s … motiv de îngrijorare pentru mine. Nu ştiu voi, dar eu cum am mai spus până acum am o oarecare durere faţă de natură în general, faţă de trecerea timpului, faţă de percepţiile mele asupra lor.

Nu ştiu, uneori mă gândesc că, cresc prea repede şi tot ce se desfăşoară în jurul meu devine fără semnificaţie. Hai să zicem, nu tot, dar cea mai mare parte, acea parte care cu câţiva ani în urmă mă făcea să simt cu adevărat frumuseţea vieţii, lucruri care îmi colorau ziua şi mă umpleau de entuziasm, a devenit una întunecată. De exemplu, că tot este primăvară, florile. În grădiniţa din faţa casei au înflorit lalelele, roşii şi frumoase ca întotdeauna. Când eram mai mic le admiram, le miroseam şi le studiam, fiind impresionat de fragilitatea lor. Ar mai fi pomii înfloriţi – în fiecare an mă lăsam îmbătat de mireasma lor 8-> Spre deosebire de atunci, acum abea am reuşit să simt un mic puls din partea acelui miros al lor :-s

Da, cresc prea repede şi timpul nu iartă nimic. Raţional şi trist. În continuare sper că într-o bună zi, cineva sau ceva mă va aduce pe drumul pe care mergeam odată. Speranţa asta este pe primul loc şi am impresia clară că se va materializa în vreun fel sau altul.