Cu gândul spre înainte

Este posibil ca toate întâmplările ciudate din trecutul meu, chiar şi persoanele pe care le-am lăsat în urmă din diferite motive, să îşi facă o reintrare în viaţa mea. De această dată trecutul are un rost ceva mai aparte. Cu gândul la ziua de mâine şi cu sufletul în prezent, aspir din ce în ce mai mult spre îndeplinirea idealurilor. Pe zi ce trece, sper tot mai mult, vreau tot mai mult, îmi plănuiesc tot mai multe şi spre surprinderea mea, reuşesc să fac tot mai multe.

Încet, încet, simt cum prind un caracter care mă defineşte ca persoana la care visam odată. Parcă să zic că îmi trăiesc viaţa de aici într-o manieră academică, cu un plan bine stabilit, optim şi care dă randamentul aşteptat. Bineînţeles, am şi zile mai proaste în care nu îmi ies toate lucrurile puse pe planuri înaintate. După cum am mai spus, tind spre noi relaţii cu oamenii, oameni de calitate de la care am de învăţat multe lucruri despre o viaţă de succes. Sunt fericit din puţine motive pe care le întâlnesc zilnic şi de aceea mă bucur. În fiecare dimineaţă caut rapid un motiv pentru a începe ziua cu un zâmbet. Şi sunt doar lucruri simple.

Toate etapele legate de desfăşurarea activităţii în cadrul unei organizaţii îmi păreau complicate şi aproape imposibile până acum puţin timp. Acum lucrurile se văd altfel, chiar mă profoacă frumos spre a participa în diferite proiecte şi am toată încrederea că relaţionarea cu oamenii din echipă îmi va fi uşoară şi interactivă din orice punct de vedere. Părerea personală despre planul profesional este una cu totul bună şi astfel sunt încurajat pentru a reuşi.

Jocul persoanelor în viaţa mea

Încă de mic am avut tot felul de relaţii cu oamenii – ceva tipic oricărui individ. De la colegii din grădiniţă, deveniţi prieteni de aventură prin curozităţile copilăriei, la amicii din şcoala generală, ca mai apoi prieteni în liceu, toţi şi-au jucat rolul de a-mi fi mai mult sau mai puţin modele şi sfătuitori. Pentru unii regret că s-au retras de pe drumul vieţii mele sau am intervenit eu în defavoarea acestui lucru, pentru alţii am speranţa că nu o vor face, pentru câţiva regret certitudinea că o vor face, iar pentru alţii, poate, sper să îşi vadă de viaţă. Cu referire la cei din ultimul rând, a nu se înţelege că am o anumită intenţie.

Fiecare a intervenit cu un anumit scop în viaţa mea, fără ca nici măcar respectivul/a să ştie asta. În acelaşi timp, acest lucru a presupus schimbarea relaţiei mele cu ceilalţi care deja se aflau în cercul interacţiunilor mele. Au fost sacrificii de fiecare parte, le-am acceptat sau nu, le-am suportat, am făcut în aşa fel încât să muţumesc limitele care îmi erau impuse de educaţia pe care o am şi în final partea lovită am fost eu.

Pot să spun că perioada liceului a fost una în care viaţa mea luase o întorsătură spre o lume mai puţin luminată din cauza lipsei de comunicare. Asta până în clasa a XI-a. 9 octombrie 2011. În această lună s-ar fi împlinit 2 ani. Doi ani de când am dăruit cealaltă jumătate din medalion, doi ani de când ne-am făcut promisiuni împreună, timp trecut cu multe probleme personale din partea amândurora, certuri, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi unul pentru altul, întâmplări de tot felul, riscuri şi orgolii călcate în picioare pentru celălalt şi toate astea de la capăt iar şi iar şi iar. Şi din toate eu am avut de învăţat. Îmi pare rău că am învăţat acum. Poate şi ea, dar nu ştiu sigur.

Nu mai ştiu nimic de ea cu mult înainte să înceapă examenul de Bacalaureat din acest an.

Nu ştiu dacă ar fi în regulă să mă apuc să mai povestesc despre începutul şi durata unei prietenii. Se poate să fac mai mult rău prin asta şi, sincer, nu am nicio intenţie. Mă simt slăbit din această cauză. Probabil cei care mai trec pe aici şi citesc, ştiu despre ce este vorba. Cei care nu o fac, poate vor avea ocazia de a mă cunoaşte, însă mai puţin. Degeaba voi mai primi cuvinte de încurajare, reproşuri sau altceva. Este posibil ca unii dintre cititori să mă cunoască (şi de asta sunt sigur: amici, prieteni), dar este imposibil să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Şi un călător ştie locurile prin care a trecut, dar sunt sigur că nu ştie că în acele locuri se poate ajunge printr-o mie de căi.

Încă sunt singur aici. Punctul care a fost pus la despărţirea mea de relaţia de prietenie din liceu a fost punct. Am învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi face plăcere, să nu îmi pese de ceea ce nu ar trebui să-mi pese şi să mă încurajez singur. Am învăţat şi mai multe chiar, lucruri de profunzime legate de suflet pe care nu pot să le explic prea bine în cuvinte (o voi face într-o zi).

În afară de aceste aspecte triste din liceu, îmi este dor. Mi-a mai fost, îmi este şi îmi va mai fi. Să mai fiu o dată acasă cu tovarăşii mei la banca de la colţ. Să pierdem vremea acolo cu glumele noastre, cu bicicletele, cu toate ale noastre. Să mai avem o zi de vară în care să ne topească soarele şi să ne gândim la ce să facem să ne distrăm. Îmi este dor de un grătar şi un pescuit cu ei, un apus de soare, un răsărit chiar şi o nebunie ca cea din serile pe care le făceam după bunul plac.

Şi chiar dacă am mai vrea o dată să facem asta, nu am mai putea, oricât de mult ne-am dori. Spun că am crescut şi priorităţile şi-au schimbat locul. Acum, înainte de a merge împreună la pescuit, trebuie să intrăm pe facebook să vedem ce a apărut nou, înainte de a ieşi afară, trebuie ca cel puţin unul dintre noi să îşi sune iubita şi să îi spună ce o să facem (asta în cazul în care are verde de a ieşi), înainte de a mai pierde vremea într-o zi de vară, poate se găseşte ceva de lucru prin jurul casei şi tot aşa. Pe de altă parte, ar exista şi jena pentru cei din jur cu care am face aceleaşi lucruri de odinioară. Şi lista poate continua simplu.

Îmi e dor. Îmi e aşa de dor! Acum simt că timpul trece atât de repede, parcă nu mai stă în loc pentru mine să pot măcar să mă mai bucur de un moment cu familia mea, de o glumă bună cu vărul meu, de o seară liniştită la o bere modestă cu nişte tovarăşi, sau toate astea împreună. Uneori vreau să plâng şi să mă descarc. Să pot să spun toate aceste lucruri cuiva care să aibă doar plăcerea de a mă asculta şi de a completa. Ideal ar fi ea, ei sau el. Toţi. Gândul îmi zboară la o reuniune, chiar dacă nu se cunosc toţi între ei, dar ideea cade din prima doar din motivele enumerate mai sus.

Cum spuneam, priorităţile s-au schimbat, acum, de exemplu caut să socializez cu alţi oameni, despre lucruri noi, revoluţionare poate, despre o noapte modernă nebună într-un club, o tâmpenie făcută pe la facultate, cămin sau mai ştiu eu ce, despre cum relaţionează oamenii cu oameni şi tot felul de lucruri care de fapt şi-au găsit un loc mai important faţă de cele pe care le făceam în trecut. Caut să mă realizez profesional mai mult, iar copilăriile de acum ceva timp, se sting din dorinţele mele. Tare rău îmi mai pare. Când mă gândesc că atunci când pierdeam timpul, nu aveam idee că voi ajunge să regret secundele în care puteam face şi mai multe. Îmi este teamă că nu voi avea ce să le povestesc copiilor mei. Aici nu ştiu. Subtil las acest lucru pentru viitor, eventual pentru ceea ce urmează să mai fac din spontaneitatea de care duc lipsă mai mereu.

P.S: aspir către viaţa trecută din orice perioadă.

“Către prietena mea…”

Spuneam odată că voi publica acea scrisoare adresată celei mai bune prietene a mea de la acea vreme. Probabil este momentul potrivit, sau nu. Nu contează. Ceea ce contează este faptul că a fost ceva şi acum drumurile sunt separate. Poate cu nostalgie, melancolie şi toată gama de sentimente viaţa mea este alta. Poate şi ăsta a fost motivul: să mă dezvolt ca om (un ideal al meu). Totuşi, îmi păstrez cu atenţie respectul pentru ceea ce a fost.

Aş fi început acest text cu “Draga mea prietenă”, dar cum ştiu că nu-ţi place acest cuvânt, dragă, am evitat formula de început şi astfel am trecut mai departe. În aceasta “scrisoare” (să îi zic aşa) am de gând să descriu toate cele care le-ai schimbat la mine echivalent cu “voi descrie noul <<eu>>”.

Numele tău îmi va aminti întotdeauna de acea persoană care ştie să zâmbească şi dintr-o ploaie, mai mult, ştie să facă zâmbete şi în jurul ei. Prietenia ta m-a marcat pe viaţă şi mi-a schimbat gândurile pe care cu greu le găseam în întuneric, într-unele pozitive care acum pot fi îndeplinite. Eu îti spuneam mereu când erai rănită, “Orice ar fi, va fi bine!”, chiar dacă vedeam şi eu asta în viaţa mea de zi cu zi, dar nu credeam. Pur şi simplu nu am avut puterea de a crede în asta. A fost numai un principiu, totuşi la care speram mereu. Ei bine, tu m-ai făcut să pun încredere şi în spusele mele. Au prins culoare şi adevăr, fapt care m-a încurajat pentru mai departe.

Ziua de 9 Octombrie 2011 a fost ziua în care steaua mea a început să lumineze mult mai frumos ca înainte. Când te-am cunoscut puţin (înainte de această dată), nu aveam nici un gând de a deveni prieteni, nici nu-mi putea trece prin cap aşa ceva. Aveam o relaţie strict de colegialitate. Eu trăiam într-o lume închisă, cu limite bine stabilite de personalitatea mea şi influenţele negative pe care le-am avut. Câteodată mă gândesc cum de ne-am găsit noi să înfiripăm o prietenie? Tu? Caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă. Iar eu? Solitar de felul meu, realist numai din cuvintele mele – pesimist ăsta-i adevărul; nu am recunoscut niciodată asta- şi care mă consider neînţeles de cele mai multe ori. Cum? Aici cred că este vina ta. Tu şi entuziasmul tău aţi reuşit să scoateţi din mine ceva ce nu exista: un suflet viu. Bine, uneori încă iubesc singurătatea mea, dar mult mai mult iubesc momentele în care mă simt bine, momente pe care ţi le datorez în întregime. Nu m-ai lăsat nicidată în împas, ci m-ai făcut mereu să zâmbesc indiferent de situaţiile din care eu făceam drame, care nu erau deloc grave. Atât de mult mi-aş dori să stau cu tine şi să mai vorbesc. Nu că nu am avut destule  momente în care ne-am cunoscut reciproc involuntar, dar m-ai făcut să-mi placă să mă cunosc pe mine şi pe cei dragi.

Nu ştiu de câte ori te-am ajutat eu cu ceva şi de aceea regret cel mai mult. Aşa poate aş fi reuşit să te ţin aproape, în locul pentru care numai tu ai cheia – prietena mea. Spre deosebire de mine, tu mi-ai schimbat lumea, totul pentru mine. Indiferent de consecinţe, ai fost mereu fericită, ironică în situaţiile pe care eu le dramatizam şi aşa ai reuşit de cele mai multe ori să mă faci să uit de ele. Iar zâmbesc. Cine zicea că nu există fericire? A! Da, eu – uite!

Ştiu că s-a întâmplat de câteva ori să te dezamăgesc, ştiu, nu ai expus asta la suprafaţă, dar să ştii că în inima mea nu mai era linişte. Haos total. Aproape că nu mai ştiam de mine. Speram să fie orice alt ceva, speram din toată fiinţă, dar nu. Să nu te ştiu supărată pe mine. Numai asta îmi doream. Să nu te văd fără zâmbetul tău, fără pofta ta de viaţă, făra, făra… Ştiam că eu nu pot ţine o prietenie, mai ales prietenia ta, aproape, dacă nu ofer mai multă atenţie în ceea ce încercam să fac pentru ea.

Când îmi spuneai că ai o problemă, un necaz, deja eram departe. Te încurajam printre altele cu “O să fie bine!”, ştiind că nu-i de ajuns, dar numai asta puteam să fac. Şi iarăşi îmi părea rău şi mă gândeam la cum reuşeşti tu să mă scoţi pe drumul clar din orice neplăcere, iar eu nu puteam nici măcar să-ţi scot un zâmbet. Asta m-a frământat o bună perioadă de timp şi m-a făcut să cred că tu încă mai ai de lucrat la comportamenul meu, la gândurile mele şi la tot ceea ce ţine de mine, motiv de bucurie, şi aşa îmi pare şi mai rău când, fără să vreau, te îndepărtez de mine.

Când am început să scriu această scrisoare, nu ştiam ce va fi şi uite că am reuşti să scriu ceva rânduri. Uneori aş fi vrut să vezi cum sunt eu şi când făceam ceva care te rănea să mă fi iertat asemeni mie. Nu zic că ai greşit, Doamne fereşte!, dimpotrivă găseam şi motive de îngirjorare cu privire la mine pentru că te admiram şi îmi doream să fiu şi eu aşa de multe ori. Poate din toate discuţiile pe care le-am avut ai descoperit că sunt indulgent cu cele mai grave greşeli care mi se fac şi le iert mai greu pe cele mici, asta pentru că întotdeauna am avut în gând sentimentul apăsător pe care îl am când fac eu greşeli persoanelor dragi. Poate şi din intenţia mea permanentă de a fi diferit, original fac asta şi am sperat mereu că tot ce nu este bine, vei schimba la mine.

Niciodată nu am avut intenţii rele, mai ales să te indispun sau să zic ceva nepotrivit. Ai fost în permanenţă sursa mea secretă de inspiraţie. De acolo am scris şi mai multe articole pe blog. Aşa ai reuşit din nou să mă faci fericit. Uite, acum îmi dau seama că nu am observat momentele în care eram supus stresului, suspansului şi altor emoţii greu de suportat şi mă gândeam imediat la faptul că “ajung acasă de unde pot lua legătura cu prietena mea. Da, am o cea mai bună prietenă.” şi brusc starea mea generală se schimba. Problemele deja nu mai însemnau prea mult pentru mine. Fericirea mea numai în asta consta. Sau când mă supăra cineva, abea aşteptam să ajung să îţi spun şi după, în cele din urmă să ne amuzăm pe seama lor.

Uneori trăiam cu impresia că tu aveai mai multă grijă ca mine, nu că nu ar fi aşa, în a nu mă supăra şi nu mă simţeam prea bine. Oricum, puteai să îmi faci cea mai mare greşeală, nu mă puteam supăra pe tine. Îţi datorez prea multe. Poate că pare o hiperbolizare, dar ăsta este adevărul.

Această scrisoare am realizat-o în mai multe zile. Ştiu că ar fi trebuit să mă consider norocos pentru că te-am avut. Nu. Nu-mi place să vorbesc aşa. Mă uit câteodată pe stradă şi văd tot felul de indivizi şi mă gândesc, “Oare ăla are o cea mai bună prietenă ca mine?”. Nu judec oamenii, dar chiar sunt norocos pentru că sunt sigur că puţini sunt ca mine. În ultimele fraze am vorbit ca şi cum te-am pierdut. Îmi cer scuze. Nu te voi pierde niciodată, indiferent de cum ar arăta lumea. Cum am mai spus, “sunt un nou eu” deci tu faci parte din mine.

Mi-ai spus că la sfârşitul clasei a XII-a ţi-ai dori să ai ocazia să supui fiecare coleg al clasei la un chestionar despre tine. Pe mine m-a încântat această idee şi uite că eu îti pot răspunde la el chiar din această scrisoare, scrisoare care sigur se va prăfui undeva pe un raft, sau între filele unei cărţi citite sigur, pentru că îţi place să citeşti. Deasemenea cu această scrisoare poate reuşesc în cele din urmă să-ţi scot acel zâmbet în momentele grele pe care le vei întâlni şi de ce nu, poate fi un răspuns la răspunsurile pe care mi le-ai dat la jocul cu întrebările despre fericire, vise, iubire, muzică şi melancolie.

Adevărul este că nu ştiu cât de bun prieten ţi-am fost, dar vreau să ştii că am încercat din toată inima să fac asta, chiar dacă nu am reuşit întotdeauna. Rugămintea mea ar fi să nu încetezi să ne impresionezi şi să ne binedispui cu fiinţa ta, pe noi cei care te iubim. Orice ar fi, va fi bine! Aş vrea să mai spun atâtea, dar prefer ca pentru viitor, când poate voi reciti această scrisoare, să nu mă atingă prea tare pe inimă şi să mă umple de lacrimi.

Al tău Vlad, prieten din liceu, îţi mulţumeşte că exişti.

Toate lucrurile au fost simţite cu vârf şi îndesat atunci, sincere şi pline de emoţie. Acum, toate astea se rezumă doar la o simplă nostalgie trecătoare.

Tot ce las în urmă

De câteva luni bune m-am tot gândit la lucrurile pe care le părăsesc pentru noua mea viaţă (a se citi viaţă de student). Şi nu că ar fi un motiv de laudă sau ceva, este mai mult o acumulare de nostalgie şi sentimente pentru toate lucrurile şi mai ales persoanele cu care am interacţionat până acum. Momentan mi se spune din toate părţile că o să-mi fie dor de casa părintească, de împrejurări şi mai ales de ai mei, familie, prieteni, iubită, însă nu văd adâncimea prăpastiei şi din această cauză sunt într-o tensiune continuă. Îmi este teamă de furtuna de după liniştea totală. Mi-e tare teamă!

Nu prea ştiu cu ce aş putea începe pentru a-mi mulţumi sufletul descriind tot ceea ce simte, într-o postare de pe blog. Hai să zic în primul rând! În primul rând locurile, casa părintească şi împrejurările au fost principalul peisaj în care am trăit tot ceea ce am trăit. Dacă nu ar fi fost curtea cea umbrită în zilele cu soare, grădina cu toate plantaţiile alor mei şi partea din spate cu panta spre vale, nu aş fi avut o copilărie prea reuşită. Mă bucur că nu am întâlnit prea devreme calculatorul, telefonul mobil şi toate atracţiile din prezent pentru că atunci ascunselea cu prietenii din şcoala generală, jocurile de tot felul cu maşinuţe, majoritatea stricate, prin grămăjoara de nisip din faţa casei, toate firele, transformatoarele, condensatorii, tranzistorii şi alte piese despre care nu aveam habar nu şi-ar mai fi găsit locul lângă nucul din grădină. În fiecare zi stăteam la acea măsuţă şi îmi găseam de lucru curentând muşte, jucându-mă cu baterii, fire şi beculeţe sau motoraşe de la maşinuţe. Eram tot un mic geniu. Cel puțin așa îmi plăcea să cred despre mine.
Casa părinteasca este locul de unde am început orice. Și când zic orice, mă refer la absolut toate lucrurile din viața mea cu un început promițător sau mai puțin promițător: fiecare lucru pe care l-am dus la bun sfârșit, fiecare lucru pe care doar l-am început, fiecare relație de prietenie, fiecare vis, fiecare realizare. Și din toate nu regret nimic. Am avut și zile rele ca orice om, dar am fost fericit pentru că au fost persoane aproape care să îmi aducă zâmbetul pe buze.

Nu regret nimic. Nici lacrimile, cuvintele dulci și amare spuse în momente limită, nici prietenii pe care i-am avut și nici pe cei pe care îi am.

În al doilea rând oamenii. De la cei care m-au văzut prima dată pășind, până la cei care nu m-au cunoscut mai bine personal și au avut pentru mine un gând bun. Un motiv în plus de a spera au fost ei și pe această cale vreau să le mulțumesc. Viața mea timp de 19 ani a fost una în care am făcut tot ceea ce mi-am dorit vreodată sau ceea ce am visat. Pot să încep cu primul apus văzut din barcă de pe Olt. Eram cu tatăl meu într-o seară acasă şi mi-a spus să merg cu el. Aşa am făcut. Deja ştiam că are de gând să mă ia cu el. Am vâslit ceva, până am ajuns aproape lângă celălalt mal al Oltului. Mare mi-a fost plăcerea să văd cum soarele apunea. Atunci a fost o zi de toamnă, dacă îmi aduc bine aminte, ziua în care soarele a strălucit cel mai mult în viaţa mea. De atunci, nu a mai fost la fel. Tata, cel care mă iubeşte şi îmi este aproape în orice problemă. Are soluţii pentru orice şi încurajările lui sunt elementele care îmi alungă orice nesiguranţă. Un fan înfocat al echipei de suflet, FC Universitatea Craiova, m-a făcut să iubesc această echipă de legendă cu tot cu suflet, trup şi gând. Am trăit primele meciuri cu adversarii alături de el, primele examene din viaţă au fost sub susţinerea părinţilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână a fost văzută de el zâmbindu-mi – a fost una din puţinele dăţi când m-am ruşinat în faţa lui, este omul din spatele succesului meu până acum. Toate indicaţiile, încurajările dure sau mai puţin dure, piedicile şi iarăşi cuvintele de încurajare mi-au fost benefice în aceşti ani astfel încât să cresc după modelul unui copil educat. Tatăl meu este modelul după care am crescut.

Mama, cea care mereu îmi face voile şi ţine cu mine, este persoana care mi-a transmis în permanenţă stările ei. Fiecare supărare este simţită de mine şi în acelaşi timp, trăită la cote maxime. A reuşit mereu să îmi ţină parte şi să mă ajute cu orice problemă. Este lacrima ce spală orice durere, raza de soare ce îmi luminează ziua, oricât de urâtă ar fi noaptea, este lumina vieţii mele şi sufletul pe care îl am eu. Moştenesc tot ce ţine de părinţii mei şi sunt mândru de asta. Nu sunt lucruri rele şi îmi place să spun asta, ţin de cei şapte ani de acasă, de educaţie, de comportament, şi chiar dacă uneori acestea sunt considerate dezavantaje, într-o zi personalitatea mea va fi răsplătită.

Surioara mea. Ea este zâmbetul după orice furtună. Pe lângă fiecare “Vlăduuuţ” pe care îl spune în fiecare zi, are un mod aparte de a ma iubi. Este o fetiţă scumpă şi plină de energie şi inventivitate. Clar se declară o fană a tehnologiei şi se lasă repede impresionată, ca orice copil, de altfel. Reuşeşte întotdeauna să fie adorabilă şi imediat îi cedez şi îi fac orice voie. Îmi place să mă joc cu ea şi să o bat la table, şah, nu te supăra frate şi alte jocuri. Devine foarte drăguţă atunci şi ador să o tachinez. Bineînţeles, ăsta este un lucru tipic relaţiilor frate-soră.

Despre cei dragi sunt sigur că voi mai scrie, atunci când le voi simţi lipsa şi voi vedea încă o dată adevăratele valori din viaţa mea. Acum, în ultima seară pe care o petrec acasă, alături de ai mei, încet, încet prind nostalgia şi gândurile mele se concentrează pe trecut. Îmi este imposibil să fac altceva, decât să zâmbesc cu lacrimi, aproape, şi să zâmbesc iar şi iar. Aş mai sta o clipă, doar să mă mai simt odată în largul meu. Acum sunt constrâns de emoţia de a părăsi locul meu şi de a începe să mă adaptez în altul. Greutatea nu va întârzia, doar este parte din viaţă şi oricât ar părea de trist. Oamenii sunt oameni şi acolo, nu rămâne doar să am răbdarea să îi cunosc şi să învăţ să-i accept aşa.

Fiecare lucru din jurul casei mele mă face să zâmbesc şi nu ratez niciodată ocazia asta. Ştiu să zâmbesc şi mă mândresc cu asta. Şi atunci când privesc la rădăcina nucului tăiat din grădină, în care era legat leagănul de către tatăl meu, şi eu mă legănam toată ziua singur, cu amicii şi colegii din clasele primare. Când ne plictisam de el, ne puneam pe o pătură jos şi ne apucam să jucăm remi. Ne strângeam 5, 6 şi împărţeam plăcerea copilăriei cu mare drag şi fericire.

Toate amintirile pe care le am, vag ce-i drept, sunt bine prinse de gândul meu şi nu le dau drumul. Când mă reîntâlnesc cu prietenii, tovarăşii, amicii şi alte cunoştinţe, ne adresăm câteodată întrebarea “Mai ştii când … ?”. Atunci începem să zâmbim nostalgic şi să ne amintim de toate cele. Fiecare moment a fost unic, autentic şi efemer acum.

Am trăit fiecare secundă cum am putut, am plâns, am râs, am oferit şi primit îmbrăţişări şi zâmbete, am iertat şi am fost iertat, am cunoscut o persoană, am trăit momente cu ea apoi ne-am luat adio fără cuvinte, am cunoscut o alta, am vorbit, ne-am împărtăşit poveşti şi întâmplări din viaţă şi acum continuăm să convieţuim, am plăcerea de a trăi în continuare cu prietenii de-o viaţă alături, simt nostalgia trecutului şi tristeţea despărţirii de toate de mai sus. Acum mă pot declara lejer un “Călător solitar prin viaţa mea” şi asta o poate spune oricine despre mine.

Cred că o să rămân la fel. Doar alte persoane o să plece din viaţa mea şi o să vină altele, fapt ce va accentua cu diferite stări sufletul meu. De acolo o să mai învăţ câte ceva. Sper, ştiu şi vreau să devin alt om, eroul meu, eroul celor dragi şi să rămân acelaşi solitar prin viaţa mea.

Nu am apucat să-mi iau la revedere de la toţi şi toate. Poate asta ar fi una din cauzele stării mele de acum. Oricum, măcar aşa revederea o să fie profundă şi nostalgia ei, dulce. Aş mai fi vrut să stau cu prietenul meu de vorbă la un pahar de bere, sub lumina stelelor, să mă mai plimb cu iubita mea de mână, să mai trag o beţie cu ai mei, fără să fim constrânşi de cineva, să mă mai îndrăgostesc o dată, să mai particip la o oră de dirigenţie, să mai fiu o dată liber în lumea literaturii şi să mă pierd în şirul amintirilor depănate cu cel mai bun prieten.

Sper că într-o zi să am iar parte de toate, cu vârf şi îndesat. Un gând pentru mine? Cu Dumnezeu înainte, cu inima în prezent şi cu gândul în trecut.

Şi medalionul s-a închis la culoare

Astăzi, de dimineaţă, făcându-mi ordine printre grămezile de CD-uri şi DVD-uri, mi-am regăsit mici lucruri, printre care şi medalionul pe care scrie numai “For” şi “Fri”. Bineînţeles am doar o jumătate din întregul medalion, cealaltă fiind oferită cu luni bune în urmă, ei. Am înţeles de la prietenul meu că oamenii pot avea multe măşti, planuri diabolice ascunse mult timp sub acele intenţii care doar par bune şi mai ales, sentimente care îmi pot anula orice încercare de a demasca totul.

Până şi medalionul s-a închis la culoare. Şi s-a închis cu mult timp înainte să rupem legătura care nu credeam că va fi vreodată atinsă de ceva. Toate locurile pe care le-am vizitat, toate momentele în care am fost încolţit de predici şi cuvinte grele, toate persoanele cu care ne-am întâlnit şi toate zilele în care am oferit sprijin de orice fel, sunt ZERO şi au fost din partea ei tot timpul. Cum am mai spus, tare surprins am fost să aflu că ea nu are una, două, o sută, ci o mie de măşti. Măşti zic, că până la faţă mai sunt alte mii.

Şi nu am murit, nu s-a terminat lumea sau alte lucruri pe care le credeam mereu când se supăra pe mine. La naiba! Ce bleg eram că mă lăsam lovit de fiecare cuvânt al ei! Şi chiar dacă, m-am convins că prietenia între un băiat şi o fată nu poate exista. Bun, sunt păreri contra, dar pentru mine nu funcţionează. Clar tot ce am este doar prietenia băiat-băiat.

Aş fi mers până în pânzele albe, chiar am ajuns acolo pentru ea, am făcut compromisuri şi nu am regretat acţiunile pentru care am greşit pentru mine în favoarea ei, m-am încurajat mereu să fac ceva pentru ea, cred că am surprins-o de multe ori cu mici atenţii şi cuvinte. Ultima dată când am văzut-o, nu părea afectată – poate o altă mască -. Am lăsat-o în Craiova în drumul meu spre Timişoara. Am coborât amândoi din maşină pentru a-i scoate bagajele din portbagaj. După asta mi-a urat drum bun, succes şi a spus că ne auzim la telefon. Am fost redus la tăcere de dorul vremurilor trecute şi m-am apropiat de ea. Am strâns-o în braţe şi am simţit cum mă strângea şi ea. Care să fi fost atunci scopul? Probabil a revenit la vechiile persoane, la vechiile cunoştinţe sau probabil nu, nu vreau să mai ştiu ceva niciodată.

Tot ce mai am de la ea sunt câteva amintiri pe care le ţin doar pentru mine şi cu mine, de care mă bucur doar de faptul că am fost acolo, nu că am fost cu ea şi două bileţele pe care mi-a scris texte din “Aer cu diamante” şi “Viaţa mea cu Mozart” care probabil vor fi de mult uitate printre personajele din cărţile bibliotecii de acasă. Şi bineînţeles, culoarea de pe acea jumătate de medalion din raftul meu (pe al cărui întreg scria “Forever Friends” – acum pe al ei “ever ends” -) probabil se va ofili şi mai mult, de fapt va muri pentru totdeauna.

Şi culmea, în scrisoarea pe care i-am scris-o mai demult (poate o voi publica vreodată), am încheiat prin “Al tău Vlad, prieten din liceu […]”. Poate acest lucru şi altele au fost şi sunt indicii pentru ruperea, fără cuvinte, a acestei prietenii.

Acum, dacă mă refer şi la sentimentele pe care le mai am, sunt prezente doar nostalgia, dezamăgirea şi visul unei vieţi ce mă va duce departe şi va trezi regretele ei. De prietenie nici nu vreau să amintesc. Să aibă partea ea de prietenia pe care mi-a oferit-o mie. Şi da, POATE sunt rău. Şi ce?