“Către prietena mea…”

Spuneam odată că voi publica acea scrisoare adresată celei mai bune prietene a mea de la acea vreme. Probabil este momentul potrivit, sau nu. Nu contează. Ceea ce contează este faptul că a fost ceva şi acum drumurile sunt separate. Poate cu nostalgie, melancolie şi toată gama de sentimente viaţa mea este alta. Poate şi ăsta a fost motivul: să mă dezvolt ca om (un ideal al meu). Totuşi, îmi păstrez cu atenţie respectul pentru ceea ce a fost.

Aş fi început acest text cu “Draga mea prietenă”, dar cum ştiu că nu-ţi place acest cuvânt, dragă, am evitat formula de început şi astfel am trecut mai departe. În aceasta “scrisoare” (să îi zic aşa) am de gând să descriu toate cele care le-ai schimbat la mine echivalent cu “voi descrie noul <<eu>>”.

Numele tău îmi va aminti întotdeauna de acea persoană care ştie să zâmbească şi dintr-o ploaie, mai mult, ştie să facă zâmbete şi în jurul ei. Prietenia ta m-a marcat pe viaţă şi mi-a schimbat gândurile pe care cu greu le găseam în întuneric, într-unele pozitive care acum pot fi îndeplinite. Eu îti spuneam mereu când erai rănită, “Orice ar fi, va fi bine!”, chiar dacă vedeam şi eu asta în viaţa mea de zi cu zi, dar nu credeam. Pur şi simplu nu am avut puterea de a crede în asta. A fost numai un principiu, totuşi la care speram mereu. Ei bine, tu m-ai făcut să pun încredere şi în spusele mele. Au prins culoare şi adevăr, fapt care m-a încurajat pentru mai departe.

Ziua de 9 Octombrie 2011 a fost ziua în care steaua mea a început să lumineze mult mai frumos ca înainte. Când te-am cunoscut puţin (înainte de această dată), nu aveam nici un gând de a deveni prieteni, nici nu-mi putea trece prin cap aşa ceva. Aveam o relaţie strict de colegialitate. Eu trăiam într-o lume închisă, cu limite bine stabilite de personalitatea mea şi influenţele negative pe care le-am avut. Câteodată mă gândesc cum de ne-am găsit noi să înfiripăm o prietenie? Tu? Caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă. Iar eu? Solitar de felul meu, realist numai din cuvintele mele – pesimist ăsta-i adevărul; nu am recunoscut niciodată asta- şi care mă consider neînţeles de cele mai multe ori. Cum? Aici cred că este vina ta. Tu şi entuziasmul tău aţi reuşit să scoateţi din mine ceva ce nu exista: un suflet viu. Bine, uneori încă iubesc singurătatea mea, dar mult mai mult iubesc momentele în care mă simt bine, momente pe care ţi le datorez în întregime. Nu m-ai lăsat nicidată în împas, ci m-ai făcut mereu să zâmbesc indiferent de situaţiile din care eu făceam drame, care nu erau deloc grave. Atât de mult mi-aş dori să stau cu tine şi să mai vorbesc. Nu că nu am avut destule  momente în care ne-am cunoscut reciproc involuntar, dar m-ai făcut să-mi placă să mă cunosc pe mine şi pe cei dragi.

Nu ştiu de câte ori te-am ajutat eu cu ceva şi de aceea regret cel mai mult. Aşa poate aş fi reuşit să te ţin aproape, în locul pentru care numai tu ai cheia – prietena mea. Spre deosebire de mine, tu mi-ai schimbat lumea, totul pentru mine. Indiferent de consecinţe, ai fost mereu fericită, ironică în situaţiile pe care eu le dramatizam şi aşa ai reuşit de cele mai multe ori să mă faci să uit de ele. Iar zâmbesc. Cine zicea că nu există fericire? A! Da, eu – uite!

Ştiu că s-a întâmplat de câteva ori să te dezamăgesc, ştiu, nu ai expus asta la suprafaţă, dar să ştii că în inima mea nu mai era linişte. Haos total. Aproape că nu mai ştiam de mine. Speram să fie orice alt ceva, speram din toată fiinţă, dar nu. Să nu te ştiu supărată pe mine. Numai asta îmi doream. Să nu te văd fără zâmbetul tău, fără pofta ta de viaţă, făra, făra… Ştiam că eu nu pot ţine o prietenie, mai ales prietenia ta, aproape, dacă nu ofer mai multă atenţie în ceea ce încercam să fac pentru ea.

Când îmi spuneai că ai o problemă, un necaz, deja eram departe. Te încurajam printre altele cu “O să fie bine!”, ştiind că nu-i de ajuns, dar numai asta puteam să fac. Şi iarăşi îmi părea rău şi mă gândeam la cum reuşeşti tu să mă scoţi pe drumul clar din orice neplăcere, iar eu nu puteam nici măcar să-ţi scot un zâmbet. Asta m-a frământat o bună perioadă de timp şi m-a făcut să cred că tu încă mai ai de lucrat la comportamenul meu, la gândurile mele şi la tot ceea ce ţine de mine, motiv de bucurie, şi aşa îmi pare şi mai rău când, fără să vreau, te îndepărtez de mine.

Când am început să scriu această scrisoare, nu ştiam ce va fi şi uite că am reuşti să scriu ceva rânduri. Uneori aş fi vrut să vezi cum sunt eu şi când făceam ceva care te rănea să mă fi iertat asemeni mie. Nu zic că ai greşit, Doamne fereşte!, dimpotrivă găseam şi motive de îngirjorare cu privire la mine pentru că te admiram şi îmi doream să fiu şi eu aşa de multe ori. Poate din toate discuţiile pe care le-am avut ai descoperit că sunt indulgent cu cele mai grave greşeli care mi se fac şi le iert mai greu pe cele mici, asta pentru că întotdeauna am avut în gând sentimentul apăsător pe care îl am când fac eu greşeli persoanelor dragi. Poate şi din intenţia mea permanentă de a fi diferit, original fac asta şi am sperat mereu că tot ce nu este bine, vei schimba la mine.

Niciodată nu am avut intenţii rele, mai ales să te indispun sau să zic ceva nepotrivit. Ai fost în permanenţă sursa mea secretă de inspiraţie. De acolo am scris şi mai multe articole pe blog. Aşa ai reuşit din nou să mă faci fericit. Uite, acum îmi dau seama că nu am observat momentele în care eram supus stresului, suspansului şi altor emoţii greu de suportat şi mă gândeam imediat la faptul că “ajung acasă de unde pot lua legătura cu prietena mea. Da, am o cea mai bună prietenă.” şi brusc starea mea generală se schimba. Problemele deja nu mai însemnau prea mult pentru mine. Fericirea mea numai în asta consta. Sau când mă supăra cineva, abea aşteptam să ajung să îţi spun şi după, în cele din urmă să ne amuzăm pe seama lor.

Uneori trăiam cu impresia că tu aveai mai multă grijă ca mine, nu că nu ar fi aşa, în a nu mă supăra şi nu mă simţeam prea bine. Oricum, puteai să îmi faci cea mai mare greşeală, nu mă puteam supăra pe tine. Îţi datorez prea multe. Poate că pare o hiperbolizare, dar ăsta este adevărul.

Această scrisoare am realizat-o în mai multe zile. Ştiu că ar fi trebuit să mă consider norocos pentru că te-am avut. Nu. Nu-mi place să vorbesc aşa. Mă uit câteodată pe stradă şi văd tot felul de indivizi şi mă gândesc, “Oare ăla are o cea mai bună prietenă ca mine?”. Nu judec oamenii, dar chiar sunt norocos pentru că sunt sigur că puţini sunt ca mine. În ultimele fraze am vorbit ca şi cum te-am pierdut. Îmi cer scuze. Nu te voi pierde niciodată, indiferent de cum ar arăta lumea. Cum am mai spus, “sunt un nou eu” deci tu faci parte din mine.

Mi-ai spus că la sfârşitul clasei a XII-a ţi-ai dori să ai ocazia să supui fiecare coleg al clasei la un chestionar despre tine. Pe mine m-a încântat această idee şi uite că eu îti pot răspunde la el chiar din această scrisoare, scrisoare care sigur se va prăfui undeva pe un raft, sau între filele unei cărţi citite sigur, pentru că îţi place să citeşti. Deasemenea cu această scrisoare poate reuşesc în cele din urmă să-ţi scot acel zâmbet în momentele grele pe care le vei întâlni şi de ce nu, poate fi un răspuns la răspunsurile pe care mi le-ai dat la jocul cu întrebările despre fericire, vise, iubire, muzică şi melancolie.

Adevărul este că nu ştiu cât de bun prieten ţi-am fost, dar vreau să ştii că am încercat din toată inima să fac asta, chiar dacă nu am reuşit întotdeauna. Rugămintea mea ar fi să nu încetezi să ne impresionezi şi să ne binedispui cu fiinţa ta, pe noi cei care te iubim. Orice ar fi, va fi bine! Aş vrea să mai spun atâtea, dar prefer ca pentru viitor, când poate voi reciti această scrisoare, să nu mă atingă prea tare pe inimă şi să mă umple de lacrimi.

Al tău Vlad, prieten din liceu, îţi mulţumeşte că exişti.

Toate lucrurile au fost simţite cu vârf şi îndesat atunci, sincere şi pline de emoţie. Acum, toate astea se rezumă doar la o simplă nostalgie trecătoare.