Un vechi prieten

Era iarnă de mult şi eram tot mai supărat pe acest fapt. Toate culorile închise ale vremii, ale toamnei care trecuse şi ale naturii, îmi inspirau tot mai multă nelinişte, şi odată cu ea, gândul la persoanele care-mi insuflau nostalgie, de luni bune, lăsate în spate. Părinţii, bunicii, prietenii şi rudele, toate persoane dragi, dispărute ca o ultimă rază a soarelui la un apus trist de august, doar din decizia mea de a merge mai departe pe drumul meu, îmi erau acum aproape necunoscuţi de neatins.

Cu gândul la ale mele, mâinile-n buzunar şi cu capul puţin plecat, am lovit o biată piatră ce-mi stătea în cale. S-a oprit lângă margine. Aveam aceeaşi stare de nelinişte, plictisit de tot, mergeam fără o direcţie anume. Eram pe un drum aproape pustiu, din bitum cu puţine bălţi de la zăpadă şi câteva grămezi de nea bătătorită, aproape gheaţă topită. Mă gândeam la cum să fiu mai împăcat cu mine şi să am mai multă încredere în persoanele apropiate de aici. Îmi tot repetam lucruri pe care le ştiam despre mine şi nu le puteam schimba. Era clar, urmam acelaşi drum ca de fiecare dată când mă las pradă unor sentimente triste.

La un moment dat, m-am oprit şi puţin uimit, am observat o figură expresivă ce mă privea de la o mică distanţă. M-am apropiat încet şi l-am recunoscut. El era, doar că… schimbat. L-am simţit şi m-a cuprins un fior rece. Cu ochii trişti şi foarte puţin luminaţi mă privea nostalgic. Parcă nu m-ar fi văzut. Privea în gol. M-am speriat şi doar încercând să-i zâmbesc, l-am întrebat ce face. Imediat mi-a pierit zâmbetul şi a oftat subtil. Nu mi-a răspuns. S-a uitat din nou la mine, atât de îndurerat! Nu mi-a venit să cred că el este acea persoană a cărei fericire îi stătea la degetul mic şi lumea întreagă era a lui acum ceva timp. El, care putea să plângă de fericire şi să stingă focul cu lacrimile prin care ar fi fost în stare să treacă, să calce în picioare orice şi să arate că nu-i pasă pentru că el este un om iubit şi iubeşte la fel, un om ca el. Persoana care trăia fiecare clipă a vieţii cu emoţii ce se manifestau în fel şi chip, care şi-ar fi dat sufletul ştiind că are altul care să aibă grijă de el. Mi-a fost tare greu să cred când mi-a spus că a pierdut îngerul pe care l-a căutat mult timp, îngerul pe care-l iubeşte până la Dumnezeu şi înapoi, şi pe care l-ar fi pierdut intenţionat, doar, doar să se mai poată îndrăgosti încă o dată de el şi să-l mai iubească tot atât de mult. Nopţile nu au mai fost nopţi, iar zilele erau doar ca sclipirile din ochii ei ce îi aminteau mereu de dimineţi devreme. Orele n-au mai fost ore, iar zilele treceau şi doar îi amplificau starea de tristeţe pentru că nu mai venea. Nu am putut să spun ceva. Ştiam că va fi bine, dar nu mă aşteptam să-mi întâlnesc prietenul în acea furtună. Mi-a spus că a pierdut tot. Atunci am vrut să-l contrazic, dar privirea lui mi-a dat de înţeles ceea ce a vrut să spună prin tot. Era ca un nou-născut ce urma să cunoască din nou lumea, să se îndrăgostească din nou de îngerul pe care-l va căuta o viaţă întreagă şi să-l iubească. Aşa mi s-a părut, însă aceeaşi stare pe care o avea ca atunci când l-am zărit, m-a făcut să mă îndoiesc. M-a intimidat, am tăcut şi m-am speriat. Cu durere am închis ochii pentru scurt timp şi atunci am simţit toată tristeţea lui, toate visele spulberate şi speranţele aruncate cât colo de inima lui. Am oftat, apoi mi-am continuat drumul… păşind pe lângă zidul din geam al staţiei goale de autobuz.

Împrejurimi

Puţin nostalgic, după mica plimbare prin Timişoara, constat cu mare tristeţe că nu îmi va fi uşor să îmi mulţumesc sufletul. În afară de plăcerile fizice de care probabil voi avea parte, sufletul nu îmi va fi împăcat nici până să îl simt atins de o pulsaţie a inimii.

Mergeam pe străzi şi priveam în ochi fiecare persoană pe care o întâlneam. Vedeam clar cum fiecare este o altă persoană şi încet îmi schimbam privirea din ochii respectivei. Fiecare fată, era frumoasă, însă mă dezamăgea privirea ei, era gingaşă, însă mă nemulţumea entuziasmul de a păşi înainte, avea un mod aparte de a mă privi şi mă atrăgea, însă îmi inspira neîncredere şi mă îndepărta. Aş fi vrut ca una dintre acele fete, să mă privească la fel cum priveam eu. Mi-am pierdut încrederea că mai există cineva pentru mine şi aici.

Tot cu gândul la ziua de mâine, respectiv luni, degeaba încerc să îmi distrag atenţia de la suflet. El îmi dă puterea de a continua. Poate nu sunt cine mă cred, dar sunt sigur că voi fi ceea ce îmi doresc. Este adevărat cum în fiecare privire pe care o primeam astăzi, îmi doream să o văd pe care care este acum la mare depărtare de mine. Iar am intrat în stări de tristeţe, iar emoţiile mă pândesc la fiecare ochi deschis spre visare. Ar fi frumos ca povestea de iubire (cea de acum sau alta din viitor) să se facă mai bine simţită, fizic.

Am plecat de acasă pentru a întâlni alţi oameni şi am ajuns într-un loc în care nimeni nu mă cunoaşte. Asta mi-am dorit, asta am primit. Greul vine în momentul în care am tendinţa de a cădea pradă singurătăţii – cea pe care o iubeam, iar în ultimul timp nu i-am mai acordat atâta dragoste. Sunt singur şi nu-mi este bine. Poate mă înşel, iar mâine mi se va întâmpla o minune, dar pot doar să sper. Şi bineînţeles, este şi posibil ca eu să aberez acum (şanse destul de mari). Trebuie să recunosc că tot ceea ce am spus, am spus în necunoştinţă totală de cauză a sufletului meu. Acesta are doar o tendinţă de a cădea în impas.