Gânduri ce mocnesc

Cred că am uitat de plăcerea mea de a face viaţa mai uşoară celor din jur, de a face exact opusul aşteptărilor şi a aduce zâmbetele acolo unde se presupuneau momente tensionate şi dezamăgitoare.

Când eram mai mic, îmi plăcea să zic asta, chiar dacă majoritatea nu înţelegeau despre ceea ce vorbeam. Din lucruri simple pe care le făceam pentru cei dragi astfel încât să nu mai fie nevoiţi să se consume, zâmbeam. Fie că îl ajutam pe tata la ceea ce meşterea şi îi întindeam mâna cu un ciocan, un cleşte sau un şurub acolo unde anticipam că are nevoie, fără să îmi ceară, fie că făceam, sau cel puţin încercam să fac opusul aşteptărilor pe moment, eram fericit că atunci când mă priveau zâmbeau şi îmi mulţumeau. Numai pentru simplul fapt că nu îmi spuneau şi nu îmi arătau ce să fac pentru a-i ajuta, iar eu aveam acele reflexe, eram fericit.

Am descoperit mai târziu zicala cum că “Lucrurile mici fac oamenii mari.” şi în sinea mea deja era afirmată, devenită principiu 🙂

Greu este gândul la persoanele care nu observă acele lucruri mici şi nu îmi întorc favorul cu aceeaşi plăcere. Nu îi condamn pentru că sper că fac asta altora, nu mie.

Uneori mă simt singur într-o lume în care nu mai contează nici o adevărată valoare şi toţi trag spre bogăţii şi bani pentru binele lor. Egoismul mă deranjează. De aici pot devia la comportamenul oamenilor din ziua de azi şi astfel la locul României din multe puncte de vedere, dar nu are rost – nu se va schimba nimic.

Emoţii din literatură

Cum spuneam ieri în articolul Prins în plăcere, revin acum cu impresii despre colajul în care, mai spun încă o dată, am avut o foarte mare plăcere de a participa. Bine, plăcerea a constat, în primul rând, în faptul că am avut ocazia de a fi cum, poate în adâncul inimii, mi-aş fi dorit să fiu, adică pe scenă. Să mă simt altfel, să fiu spontan din plin şi să trăiesc fiecare replică pe care a trebuit să o dau sau să o primesc.

În al doilea rând plăcerea a fost să simt că se munceşte totuşi la ceva dacă se doreşte ca acest lucru să se desfăşoare cum ar trebui. Mi-a plăcut pentru că m-am implicat, m-am dedicat şi am avut răbdare, cuvinte sustrase din sloganul pe care îl urmez de ceva timp, slogan pe care l-am dobândit în timp. Totul a fost o experienţă pe care cu greu aş putea să o reîntâlnesc sau chiar nu aş mai putea :-s.

Nu sunt în calitatea de a da calificativul pentru colajul pe care l-am jucat, dar personal sunt fericit pentru tot indiferent de greşelile care au apărut. Fiecare moment de aşteptare, cât de mic, între replici, a fost o pauză, ca liniştea dinaintea furtunii, după care intervenea subtil profunzimea sentimentelor cu care trăiam fiecare cuvânt. Într-adevăr momentele în care bătăile inimii s-au repezit au existat şi ele, mai ales când cuvintele pe care le-am primit au fost spuse în timp ce eram privit adânc în ochi.

Pe de altă parte, au apărut şi sentimente de nostalgie, lăsate în urma corzilor de chitară ale unui coleg. Atmosfera a fost una de vis în cele din urmă, cu ajutorul îngerilor din colaj (să nu mai zic despre faptul că, colega de la 12 A m-a redus la tăcere 8->). Am fost furat de părtile de literatură din care a fost compus colajul, am fost trimis pe valul lin al lumii cărţilor şi gândurile mele au tresărit când am auzit că “poezia este tot ceea ce rămâne după o viaţă trăită”.

Aici numai am descris cum m-am simţit. Vă asigur că într-un articol viitor voi reveni cu poze şi eventual colajul în sine. Aştept şi eu cu nerăbdare să mă revăd, să mă văd mai bine… “să mă conving că acolo unde e literatură e viaţă”.