Nu se distinge nimeni de nimeni

Toţi oamenii sunt la fel. Mă gândeam că poate dacă cineva este atacat de efectul unei cauze, să nu sufere cum se face de obicei, ci să se distingă de restul celorlalţi şi să facă cu totul altceva. Mai exact, să nu fie atras de reflexul de a se supune aceleiaşi forme clădite în timp de unul sau mai mulţi indivizi. Chestia este că dacă o persoană suferă, trebuie să plângă, dacă o persoană este fericită, trebuie să zâmbească, dacă o persoană a fost dezamăgită, trebuie să rămână supărată, dacă o persoană este în impas, trebuie să ezite şi tot aşa. Exemple.

Toate aceste cauze sunt urmate de aceleaşi efecte. Nu ştiu cum toţi au aceeaşi gândire şi trag tot mai mult spre acelaşi final – încercarea de a se conforma aceloraşi efecte pe care le fac toţi. Aş începe să îmi pun întrebări retorice, dar nu îşi au rostul. Le ţin pentru mine.

Asta este lipsă de originalitate şi prin conformarea cu “alte măşti, aceeaşi piesă” toţi sunt la fel, indiferent de ce cred ei sau alţii. Dacă vin şi îmi aduc contra-argumente încearcă să mă mintă şi clar se mint din start pe ei. Sunt oameni şi au aceleaşi concepţii şi pretenţii de la greşelile care li sunt făcute. Şi eu sunt om şi mă declar iubitor al semenilor mei, însă îi simt pe toţi cum trăiesc după o singură “viaţă”. Toţi gândesc că “ăla a făcut aşa, de ce să nu fac şi eu la fel?”, “aşa trebuie să fac”, “aşa este normal”, “ce? io-s mai prost?” şi tot aşa. Să nu se gândească cumva să se detaşeze de banalitate, de a se depărta de comun sau de a ieşi în evidenţă prin puţin original. Nuuu!

Când ai nevoie de dragoste…

Cum poate exista atâta adevăr în lucrurile negative? De ce nu este adevărat că o rană se poate vindeca şi în final să fie mai bine ca înainte? Sau de ce când este rău, este adevărat că rău va fi până la sfârşit?

Întrebări cu răspuns fără corectitudine. Şi pe cât de corect încerc să trăiesc, pe atât de incorect mi se dau toate peste faţă.

“dar nu sper nimic” pentru că pe de-o parte vreau să fiu surprins de ce va fi, iar pe de altă parte nu ştiu dacă se va întâmpla acel ceva.

când esti singur nu poti sa scapi de singuratate.” Trist, dar adevărat. Cum aş putea să gândesc pozitiv, când sunt singur şi nu zâmbesc, când sunt amăgit de detaliile mici şi usturătoare ale fiecărui lucru?

“când esti nefericit nu are sens sa o spui” pentru că nu se vor sinchisi prea mult pentru a ta nefericire. Poate o încurajare, un “capul sus!” sau “trăieşte bă viaţa!” pare a fi de ajuns. Daa, dar nu pot trece sută la sută peste cu una din astea. Să stai şi să îi crezi cum că este mai bine să vezi partea bună. Nu mai bine ar fi să

fii tu lânga mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lânga mine, ţine cu mine.

întelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

?

Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste

Simt că am trecut peste problemele alea mici pe care le simţeam, chiar mici probleme ale sufletului. Am crescut şi acum simt altele mai complexe pe care încă nu mi le pot explica. Timpul, spatiul, oamenii şi viaţă mă pot ajuta să găsesc răspunsuri? Aici sper…

Ochi şi pentru mine

Sună ca şi cum aş fi rămas fără cea mai importantă parte din suflet. Cel puţin pentru mine. Încă mă uimesc prin a descoperi adevăruri despre lume şi umanitate. Nu cu toţii sunt oameni şi nu toţi sunt văzuţi ca oameni, chiar dacă au făcut ceva măreţ. Valoarea lor este consacrată pe moment, după care este lăsată uitării.

Recunosc, şi eu fac asta, dar cel puţin rămân cu remuşcări pentru că ştiu că persoana respectivă ar fi meritat mai mult decât ceea ce i-am putut oferi. Şi la un momentdat rămânem singuri în orice privinţă. Ăsta-i adevărul. Fericiţi cei ce se mint şi ies cu zâmbetul pe buze din singurătate :). Nu am nimic împotriva nimănui, fiecare este ceea ce poate, apoi ceea ce vrea.

Este trist cum anumite lucruri despre viaţă se descoperă în situaţii limită. Astea vin ca o piedică pusă în timp ce alergi spre lumina de la capătul tunelului. Până acum am vorbit despre adevăruri generale.

Dincolo de lume şi lucrurile care ne atrag de la adevăratele valori, sunt sentimentele. În ultimele zile am fost foarte revoltat. Extraordinar. Nici acum nu pot să-mi explic anumite lucruri. Mi-am dat seama că iubesc prea mult lumea şi sunt cu adevărat prea bun pentru mulţi. Merită sau nu, eu fac tot posibilul să le atrag puţină atenţie asupra bunătăţii mele prin mici gesturi pe care le fac cu zâmbetul pe buze, în timp ce încerc să le găsesc privirea pentru a-mi fi văzută sinceritatea.

Şi da, sinceritatea îmi este defect – un exemplu de “o lume cu susul în jos”. Dacă întreb un necunoscut dacă este bine că sunt sincer sigur îmi va răspunde afirmativ şi aşa şi restul. De ce? Aş putea să-mi răspund prin “pentru a profita de mine”. Sau nu? Serios acum. Cine ne mai apreciază dincolo de ceea ce suntem? Puţini aceia.

Cred că sinceritatea mi se trage din copilărie, de atunci când nu visam eu la ce-i aia viaţă grea şi ştiam că îmi taie popa limba dacă mint. După părerea mea, un lucru bun s-o fi ales şi de mine după atâţia ani. Eei bine, cu tot cu lumea asta, să fie oare cineva care chiar are nevoie de ceea ce am eu în suflet? Sper că da şi cât mai repede să mă găsească sau să o găsesc. Aşteptarea nu-mi place, mai ales amăgindu-mă cu vise şi iluzii.

Oameni şi oameni

Dacă zic “Nu mă interesează ce se întâmplă.” şi dau drumul sufletului să curgă prin cuvinte şi îmi exprim punctul de vedere, este neapărat ca persoana care mă ascultă să zică că sunt nebun? De exemplu daca îmi place o fată şi ea claaar nu ştie şi nu bănuieşte nimic şi mă apuc eu să îi zic că este soarele meu şi aerul pe care îl respir, de ce se întâmplă, de obicei, să dea dovadă de insensibilitate şi să aibă intenţia de a mă respinge? Nu zic că-i neapărat să-mi cadă în braţe, dar o evitare a mea mai duioasă ar ajuta mult mai mult.

Nu-i cazul meu sau al unui cunoscut. Pur şi simplu vreau să aflu nişte păreri.

Stăteam astă seară şi mă gândeam aşa la relaţiile oamenilor. Fiecare vede pe fiecare din puncte diferite personale şi fiecare face ceea ce crede că este bine pentru o atmosferă plăcută pentru el/ea sau pentru cei din jur.

Şi mai este şi chestia cu încrederea. Asta-i prea sensibilă. “Încrederea se câştigă în timp şi se pierde într-o secundă.” De ce? Cine a zis? Şi de ce trebuie să fie aşa?

Poate ăla care greşeşte nu o face intenţionat şi săracu e înţeles greşit şi cade sub priviri ce nu ar trebui să-i fie adresate. Lăsând la o parte intenţiile rele, ar trebui să se înţeleagă faptul că nu a făcut ceva rău cu intenţie. Mai ales unei persoane dragi. Ei bine, eu am observat că temperamentul ăsta de a deveni imediat dezamăgit faţă de persoana care a greşit este împrumutat de mulţi, ceea ce-i greşit. Corect?

Personal, mă regăsesc în ceea ce am spus mai sus şi sincer îmi este foarte uşor să iert, să ascult şi să trec mai departe fericit, fără a purta pică. Rămâne să mulţumesc celor care sunt vinovaţi pentru asta :).