Gata şi cu August

Ultima zi din vară, 31 August. Toate au trecut ca soarele pe cer într-o oarecare zi din ea. Am mai făcut ceva, mi s-a mai întâmplat ceva, am mai trecut prin ceva. Probleme, întâmplări, evenimente. Fiecare cu rolul ei în schimbarea gândirii şi caracterului meu.

Ca în fiecare an, în aceste zile, apare nostalgia într-o manieră plăcută, feerică, care mă face să mă gândesc la toate cele nefăcute în această vară, la toate încercările mele de a fi fericit, la rutina zilei până după-amiază, dar mai ales la lucrurile făcute. Aceste imagini îmi trec acum lin prin cap, toate parcă lovite de razele soarelui, soare şi el printre imagini, care mă încălzeşte suficient cât să nu mi se facă pielea de găină. Încă puţin până ajung la momentele speciale şi soarele care mă priveşte nu mai este de ajuns astfel încât să mă încălzească.

Am ieşti într-o dimineată afară, acum câteva zile, şi m-a lovit o adiere rece de vânt înaintea astrului. A trecut repede. A fost pe neaşteptate şi imediat corpul a reacţionat. Am rămas surprins şi pe gânduri. Mi-a părut rău ca încă o dată să nu pot face exact ceea ce-mi doresc. Adică nu am putut face exact ceea ce mi-am dorit. Poate-i vorba despre voinţă, dorinţă şi posibilităţi, dar sigur noţiunea timpului şi-a pus din nou amprenta asupra mea. Are o putere de inegalat, neimaginat, devenind inevitabilă odată ce mă loveşte.

În fiecare an îmi imaginez că va fi de neuitat, că voi face toate lucrurile pe care le visez mereu, dar când ajung la momentul oportun nimic nu mai pare atât de plăcut de făcut, îşi pierd din valoare şi nu mai simt acelaşi sentiment.

Păcatul este făcut. De cine nu ştiu, dar este clar că pierd. Undeva este un gol prin care se scurge tot. Ce-i drept vara a trecut şi nu a fost cum mi-am imaginat. Poate o să câştige mai multă atenţie pe viitor. Sper să existe regrete pentru că aşa mă voi gândi cel mai mult la ea şi mă voi îndrăgosti, nu o voi uita. Nu de alta, dar nu merită să uiţi momente din viaţă, oricum ar fi ele.

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, în această vară am făcut ceea ce mi-am dorit în anii anteriori :). Momentele alea de sensibilitate la care tot visam. Acum mă văd şi cu ele realizate. Bucuria nu este aşa de mare pentru că tensiunea pentru a le realiza a scăzut în timp, dar mă bucur oricum.

Şi din nou nu uit de persoanele dragi care nu încetează să mă încânte cu existenţa lor >:D<.

Să fie muzică

Ar fi frumoasă viaţa dacă ar fi acompaniată în permanenţă de muzică bună. Şi când zic acompaniată mă refer la o comparaţie cu acele momente din filme când muzica intervine şi amplifică emoţiile pe care le simţim. Sunt sigur că atunci am fi mai bine înţeleşi, am primi mai multă atenţie, am fi mai sensibili şi ne-am putea exprima cu uşurinţă mai bine – ar fi o lume mai bună.

Nu ştiu cât de mult simt alţii muzica, dar ştiu că eu iubesc până să şi plâng pe ea. Multe melodii îmi trezesc amintiri de mult înnegurate în minte, îmi mai dau o speranţă în a visa, mă motivează să merg mai departe, mă alină şi mă umplu de bucurie când într-adevăr sunt împlinit. Chiar dacă nu sunt multe momentele astea, când apar mă las purtat de val şi nu îmi mai pasă de nimic. E plăcut 8->.

Uneori chiar plec pe muzică, uit de probleme, gânduri negative şi mă pierd mai mult în nostalgie. De acolo încep iar să visez la o viaţă perfectă şi cu părere de rău iar apare regretul. Până la urmă muzica nu este o cale de a ieşi dintr-o stare pentru că mă întroduce într-o alta. Dar starea este frumoasă, îndiferent cât de tristă. O ador.

Alteori rămân îngândurat, pe loc, şi staţionez. Dacă mai deschid nişte albume de poze din trecut chiar mă opresc şi mai am tresăriri de a zâmbi din când în când. Încep şi îmi imaginez cu ar fi fost acele momente din poze dacă s-ar fi întâmplat altceva.

Numai un prieten reuşeşte întotdeauna să mă ferească de astfel de stări. Muzica mi-a devenit un duşman plăcut până astăzi?:-<

Înseamnă mai mult

Lumea, cu toate plăcerile, tristeţile, bucuriile, întâmplările de orice fel, sentimentele de moment şi activităţile de zi cu zi, nu este adevărată dacă nu are o nuanţă plăcută. Acum fiecare o percepe în felul lui. O persoană căreia îi place extremul poate considera că dacă nu ţi-ai rupt o mână, un picior sau ţi-ai frânt gâtul, nu trăieşti cu adevărat. Aşa un cinefil poate crede că dacă nu ai văzut un anumit film, nu eşti om. Exemplele pot continua, însă uneori nu merită să te strofoci să fie mai bine decât este.

Clar viaţa le rezervă pe toate fiecăruia şi undeva în viitor există şi acel bine dacă până acum nu a fost. Iar dacă nu apare, sigur nu este sfârşitul :). Mie, cel puţin, iar mi se afirmă asta şi când ştiu că trebuie să fac ceva care îmi menţine fericirea, nu este de ajuns să încerc. Am învăţat că trebuie să o fac, chiar dacă o să păşesc greşit, indiferent de circumstanţe şi mai ales că stiu că totul va fi bine. Sunt asigurat.

Viaţa înseamnă mai mult decât o întâmplare nefericită din care ai ieşit lovit, mai mult decât o notă proastă la şcoală, mai mult decât o petrecere tare cu tovarăşii, mai mult decât putem crede fiecare. Eeei şi cu toate astea, frumos ar fi dacă fiecare s-ar dedica mai mult în ceea ce face.

Teamă

Poate cele mai multe articole de pe blogul meu tratează subiecte legate de melancolie, singurătate, tristeţe, amintiri, gânduri şi evenimente din viaţă care mă lasă nostalgic. Uneori mă tot gândesc la mine. Chiar aş putea să mă schimb cu toate gândurile astea? Mă cuprinde teama şi sentimentul de singurătate iar îşi face loc printre rânduri :-s.

Timpul trece şi nu iartă. Dacă ar sta măcar câteva minute să mă regăsesc, să mă resemnez, să pot vedea lumea prin ochii altcuiva, să îmi pese şi de sufletul meu, să găsesc rezolvare la o parte din problemele mele, să încerc să fiu altfel, să mă văd cum mă văd alţii şi aşa să încerc ceva nou, să pot face mai multe şi poate “să şi altele”, aş fi ceva mai normal şi fericit după părerea mea.

Odată cu vara a venit şi partea neplăcută din atmosfera pe care a creat-o în jurul meu. Despărţirea este unul dintre elementele care mă nelinişteşte. Despărţirea de liceu. Nu credeam că o să simt asta vreodată, dar uite că da. Când am păşit în liceu am ştiu că nu vor fi “cei mai frumoşi ani” cum îmi spuneau părinţii, amicii mai mari şi alte cunoştinţe. Cei mai frumoşi ani, pentru mine, sunt numai pentru faptul că am acolo un prieten adevărat. Strict numai pentru asta.

Un alt sentiment neplăcut este creat de inevitabilul sfârşit. Aici se poate rezuma tot la liceu, dar ajunge la aceeaşi relaţie de prietenie. Sfârşitul anului şcolar aduce după el mai puţine tangenţe cu relaţia de prietenie :-<, griji pentru a petrece o vară frumoasă şi cum nu poate lipsi emoţia dată de singurătate.

Caut bucurie, caut fericire, caut ceva şi mai ales pe cineva care să-mi arăte toate acestea :(. Iar simt că staţionez şi nu pot păşi mai departe.

Singur

Stau afară la poarta ta,
Pe bancă, sub copacul căruia nu-i voi uita
Aroma şi mireasma de primăvară
Care mă-nconjoară…

Aş vrea să fi şi tu lânga mine
Să vezi ce simt pentru tine,
Să privim luna-mpreună,
Iar timpul să ne lase-n urmă.

Întorc privirea şi văd printre gard
Doua umbre la geamul slab luminat.
Inima-ntreabă dacă să mai sper
Ochii-mi inspiră să nu-mi răspund… rămân în mister.

Autor: Ilie Vlăduţ