Jocul persoanelor în viaţa mea

Încă de mic am avut tot felul de relaţii cu oamenii – ceva tipic oricărui individ. De la colegii din grădiniţă, deveniţi prieteni de aventură prin curozităţile copilăriei, la amicii din şcoala generală, ca mai apoi prieteni în liceu, toţi şi-au jucat rolul de a-mi fi mai mult sau mai puţin modele şi sfătuitori. Pentru unii regret că s-au retras de pe drumul vieţii mele sau am intervenit eu în defavoarea acestui lucru, pentru alţii am speranţa că nu o vor face, pentru câţiva regret certitudinea că o vor face, iar pentru alţii, poate, sper să îşi vadă de viaţă. Cu referire la cei din ultimul rând, a nu se înţelege că am o anumită intenţie.

Fiecare a intervenit cu un anumit scop în viaţa mea, fără ca nici măcar respectivul/a să ştie asta. În acelaşi timp, acest lucru a presupus schimbarea relaţiei mele cu ceilalţi care deja se aflau în cercul interacţiunilor mele. Au fost sacrificii de fiecare parte, le-am acceptat sau nu, le-am suportat, am făcut în aşa fel încât să muţumesc limitele care îmi erau impuse de educaţia pe care o am şi în final partea lovită am fost eu.

Pot să spun că perioada liceului a fost una în care viaţa mea luase o întorsătură spre o lume mai puţin luminată din cauza lipsei de comunicare. Asta până în clasa a XI-a. 9 octombrie 2011. În această lună s-ar fi împlinit 2 ani. Doi ani de când am dăruit cealaltă jumătate din medalion, doi ani de când ne-am făcut promisiuni împreună, timp trecut cu multe probleme personale din partea amândurora, certuri, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi unul pentru altul, întâmplări de tot felul, riscuri şi orgolii călcate în picioare pentru celălalt şi toate astea de la capăt iar şi iar şi iar. Şi din toate eu am avut de învăţat. Îmi pare rău că am învăţat acum. Poate şi ea, dar nu ştiu sigur.

Nu mai ştiu nimic de ea cu mult înainte să înceapă examenul de Bacalaureat din acest an.

Nu ştiu dacă ar fi în regulă să mă apuc să mai povestesc despre începutul şi durata unei prietenii. Se poate să fac mai mult rău prin asta şi, sincer, nu am nicio intenţie. Mă simt slăbit din această cauză. Probabil cei care mai trec pe aici şi citesc, ştiu despre ce este vorba. Cei care nu o fac, poate vor avea ocazia de a mă cunoaşte, însă mai puţin. Degeaba voi mai primi cuvinte de încurajare, reproşuri sau altceva. Este posibil ca unii dintre cititori să mă cunoască (şi de asta sunt sigur: amici, prieteni), dar este imposibil să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Şi un călător ştie locurile prin care a trecut, dar sunt sigur că nu ştie că în acele locuri se poate ajunge printr-o mie de căi.

Încă sunt singur aici. Punctul care a fost pus la despărţirea mea de relaţia de prietenie din liceu a fost punct. Am învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi face plăcere, să nu îmi pese de ceea ce nu ar trebui să-mi pese şi să mă încurajez singur. Am învăţat şi mai multe chiar, lucruri de profunzime legate de suflet pe care nu pot să le explic prea bine în cuvinte (o voi face într-o zi).

În afară de aceste aspecte triste din liceu, îmi este dor. Mi-a mai fost, îmi este şi îmi va mai fi. Să mai fiu o dată acasă cu tovarăşii mei la banca de la colţ. Să pierdem vremea acolo cu glumele noastre, cu bicicletele, cu toate ale noastre. Să mai avem o zi de vară în care să ne topească soarele şi să ne gândim la ce să facem să ne distrăm. Îmi este dor de un grătar şi un pescuit cu ei, un apus de soare, un răsărit chiar şi o nebunie ca cea din serile pe care le făceam după bunul plac.

Şi chiar dacă am mai vrea o dată să facem asta, nu am mai putea, oricât de mult ne-am dori. Spun că am crescut şi priorităţile şi-au schimbat locul. Acum, înainte de a merge împreună la pescuit, trebuie să intrăm pe facebook să vedem ce a apărut nou, înainte de a ieşi afară, trebuie ca cel puţin unul dintre noi să îşi sune iubita şi să îi spună ce o să facem (asta în cazul în care are verde de a ieşi), înainte de a mai pierde vremea într-o zi de vară, poate se găseşte ceva de lucru prin jurul casei şi tot aşa. Pe de altă parte, ar exista şi jena pentru cei din jur cu care am face aceleaşi lucruri de odinioară. Şi lista poate continua simplu.

Îmi e dor. Îmi e aşa de dor! Acum simt că timpul trece atât de repede, parcă nu mai stă în loc pentru mine să pot măcar să mă mai bucur de un moment cu familia mea, de o glumă bună cu vărul meu, de o seară liniştită la o bere modestă cu nişte tovarăşi, sau toate astea împreună. Uneori vreau să plâng şi să mă descarc. Să pot să spun toate aceste lucruri cuiva care să aibă doar plăcerea de a mă asculta şi de a completa. Ideal ar fi ea, ei sau el. Toţi. Gândul îmi zboară la o reuniune, chiar dacă nu se cunosc toţi între ei, dar ideea cade din prima doar din motivele enumerate mai sus.

Cum spuneam, priorităţile s-au schimbat, acum, de exemplu caut să socializez cu alţi oameni, despre lucruri noi, revoluţionare poate, despre o noapte modernă nebună într-un club, o tâmpenie făcută pe la facultate, cămin sau mai ştiu eu ce, despre cum relaţionează oamenii cu oameni şi tot felul de lucruri care de fapt şi-au găsit un loc mai important faţă de cele pe care le făceam în trecut. Caut să mă realizez profesional mai mult, iar copilăriile de acum ceva timp, se sting din dorinţele mele. Tare rău îmi mai pare. Când mă gândesc că atunci când pierdeam timpul, nu aveam idee că voi ajunge să regret secundele în care puteam face şi mai multe. Îmi este teamă că nu voi avea ce să le povestesc copiilor mei. Aici nu ştiu. Subtil las acest lucru pentru viitor, eventual pentru ceea ce urmează să mai fac din spontaneitatea de care duc lipsă mai mereu.

P.S: aspir către viaţa trecută din orice perioadă.

Tot ce las în urmă

De câteva luni bune m-am tot gândit la lucrurile pe care le părăsesc pentru noua mea viaţă (a se citi viaţă de student). Şi nu că ar fi un motiv de laudă sau ceva, este mai mult o acumulare de nostalgie şi sentimente pentru toate lucrurile şi mai ales persoanele cu care am interacţionat până acum. Momentan mi se spune din toate părţile că o să-mi fie dor de casa părintească, de împrejurări şi mai ales de ai mei, familie, prieteni, iubită, însă nu văd adâncimea prăpastiei şi din această cauză sunt într-o tensiune continuă. Îmi este teamă de furtuna de după liniştea totală. Mi-e tare teamă!

Nu prea ştiu cu ce aş putea începe pentru a-mi mulţumi sufletul descriind tot ceea ce simte, într-o postare de pe blog. Hai să zic în primul rând! În primul rând locurile, casa părintească şi împrejurările au fost principalul peisaj în care am trăit tot ceea ce am trăit. Dacă nu ar fi fost curtea cea umbrită în zilele cu soare, grădina cu toate plantaţiile alor mei şi partea din spate cu panta spre vale, nu aş fi avut o copilărie prea reuşită. Mă bucur că nu am întâlnit prea devreme calculatorul, telefonul mobil şi toate atracţiile din prezent pentru că atunci ascunselea cu prietenii din şcoala generală, jocurile de tot felul cu maşinuţe, majoritatea stricate, prin grămăjoara de nisip din faţa casei, toate firele, transformatoarele, condensatorii, tranzistorii şi alte piese despre care nu aveam habar nu şi-ar mai fi găsit locul lângă nucul din grădină. În fiecare zi stăteam la acea măsuţă şi îmi găseam de lucru curentând muşte, jucându-mă cu baterii, fire şi beculeţe sau motoraşe de la maşinuţe. Eram tot un mic geniu. Cel puțin așa îmi plăcea să cred despre mine.
Casa părinteasca este locul de unde am început orice. Și când zic orice, mă refer la absolut toate lucrurile din viața mea cu un început promițător sau mai puțin promițător: fiecare lucru pe care l-am dus la bun sfârșit, fiecare lucru pe care doar l-am început, fiecare relație de prietenie, fiecare vis, fiecare realizare. Și din toate nu regret nimic. Am avut și zile rele ca orice om, dar am fost fericit pentru că au fost persoane aproape care să îmi aducă zâmbetul pe buze.

Nu regret nimic. Nici lacrimile, cuvintele dulci și amare spuse în momente limită, nici prietenii pe care i-am avut și nici pe cei pe care îi am.

În al doilea rând oamenii. De la cei care m-au văzut prima dată pășind, până la cei care nu m-au cunoscut mai bine personal și au avut pentru mine un gând bun. Un motiv în plus de a spera au fost ei și pe această cale vreau să le mulțumesc. Viața mea timp de 19 ani a fost una în care am făcut tot ceea ce mi-am dorit vreodată sau ceea ce am visat. Pot să încep cu primul apus văzut din barcă de pe Olt. Eram cu tatăl meu într-o seară acasă şi mi-a spus să merg cu el. Aşa am făcut. Deja ştiam că are de gând să mă ia cu el. Am vâslit ceva, până am ajuns aproape lângă celălalt mal al Oltului. Mare mi-a fost plăcerea să văd cum soarele apunea. Atunci a fost o zi de toamnă, dacă îmi aduc bine aminte, ziua în care soarele a strălucit cel mai mult în viaţa mea. De atunci, nu a mai fost la fel. Tata, cel care mă iubeşte şi îmi este aproape în orice problemă. Are soluţii pentru orice şi încurajările lui sunt elementele care îmi alungă orice nesiguranţă. Un fan înfocat al echipei de suflet, FC Universitatea Craiova, m-a făcut să iubesc această echipă de legendă cu tot cu suflet, trup şi gând. Am trăit primele meciuri cu adversarii alături de el, primele examene din viaţă au fost sub susţinerea părinţilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână a fost văzută de el zâmbindu-mi – a fost una din puţinele dăţi când m-am ruşinat în faţa lui, este omul din spatele succesului meu până acum. Toate indicaţiile, încurajările dure sau mai puţin dure, piedicile şi iarăşi cuvintele de încurajare mi-au fost benefice în aceşti ani astfel încât să cresc după modelul unui copil educat. Tatăl meu este modelul după care am crescut.

Mama, cea care mereu îmi face voile şi ţine cu mine, este persoana care mi-a transmis în permanenţă stările ei. Fiecare supărare este simţită de mine şi în acelaşi timp, trăită la cote maxime. A reuşit mereu să îmi ţină parte şi să mă ajute cu orice problemă. Este lacrima ce spală orice durere, raza de soare ce îmi luminează ziua, oricât de urâtă ar fi noaptea, este lumina vieţii mele şi sufletul pe care îl am eu. Moştenesc tot ce ţine de părinţii mei şi sunt mândru de asta. Nu sunt lucruri rele şi îmi place să spun asta, ţin de cei şapte ani de acasă, de educaţie, de comportament, şi chiar dacă uneori acestea sunt considerate dezavantaje, într-o zi personalitatea mea va fi răsplătită.

Surioara mea. Ea este zâmbetul după orice furtună. Pe lângă fiecare “Vlăduuuţ” pe care îl spune în fiecare zi, are un mod aparte de a ma iubi. Este o fetiţă scumpă şi plină de energie şi inventivitate. Clar se declară o fană a tehnologiei şi se lasă repede impresionată, ca orice copil, de altfel. Reuşeşte întotdeauna să fie adorabilă şi imediat îi cedez şi îi fac orice voie. Îmi place să mă joc cu ea şi să o bat la table, şah, nu te supăra frate şi alte jocuri. Devine foarte drăguţă atunci şi ador să o tachinez. Bineînţeles, ăsta este un lucru tipic relaţiilor frate-soră.

Despre cei dragi sunt sigur că voi mai scrie, atunci când le voi simţi lipsa şi voi vedea încă o dată adevăratele valori din viaţa mea. Acum, în ultima seară pe care o petrec acasă, alături de ai mei, încet, încet prind nostalgia şi gândurile mele se concentrează pe trecut. Îmi este imposibil să fac altceva, decât să zâmbesc cu lacrimi, aproape, şi să zâmbesc iar şi iar. Aş mai sta o clipă, doar să mă mai simt odată în largul meu. Acum sunt constrâns de emoţia de a părăsi locul meu şi de a începe să mă adaptez în altul. Greutatea nu va întârzia, doar este parte din viaţă şi oricât ar părea de trist. Oamenii sunt oameni şi acolo, nu rămâne doar să am răbdarea să îi cunosc şi să învăţ să-i accept aşa.

Fiecare lucru din jurul casei mele mă face să zâmbesc şi nu ratez niciodată ocazia asta. Ştiu să zâmbesc şi mă mândresc cu asta. Şi atunci când privesc la rădăcina nucului tăiat din grădină, în care era legat leagănul de către tatăl meu, şi eu mă legănam toată ziua singur, cu amicii şi colegii din clasele primare. Când ne plictisam de el, ne puneam pe o pătură jos şi ne apucam să jucăm remi. Ne strângeam 5, 6 şi împărţeam plăcerea copilăriei cu mare drag şi fericire.

Toate amintirile pe care le am, vag ce-i drept, sunt bine prinse de gândul meu şi nu le dau drumul. Când mă reîntâlnesc cu prietenii, tovarăşii, amicii şi alte cunoştinţe, ne adresăm câteodată întrebarea “Mai ştii când … ?”. Atunci începem să zâmbim nostalgic şi să ne amintim de toate cele. Fiecare moment a fost unic, autentic şi efemer acum.

Am trăit fiecare secundă cum am putut, am plâns, am râs, am oferit şi primit îmbrăţişări şi zâmbete, am iertat şi am fost iertat, am cunoscut o persoană, am trăit momente cu ea apoi ne-am luat adio fără cuvinte, am cunoscut o alta, am vorbit, ne-am împărtăşit poveşti şi întâmplări din viaţă şi acum continuăm să convieţuim, am plăcerea de a trăi în continuare cu prietenii de-o viaţă alături, simt nostalgia trecutului şi tristeţea despărţirii de toate de mai sus. Acum mă pot declara lejer un “Călător solitar prin viaţa mea” şi asta o poate spune oricine despre mine.

Cred că o să rămân la fel. Doar alte persoane o să plece din viaţa mea şi o să vină altele, fapt ce va accentua cu diferite stări sufletul meu. De acolo o să mai învăţ câte ceva. Sper, ştiu şi vreau să devin alt om, eroul meu, eroul celor dragi şi să rămân acelaşi solitar prin viaţa mea.

Nu am apucat să-mi iau la revedere de la toţi şi toate. Poate asta ar fi una din cauzele stării mele de acum. Oricum, măcar aşa revederea o să fie profundă şi nostalgia ei, dulce. Aş mai fi vrut să stau cu prietenul meu de vorbă la un pahar de bere, sub lumina stelelor, să mă mai plimb cu iubita mea de mână, să mai trag o beţie cu ai mei, fără să fim constrânşi de cineva, să mă mai îndrăgostesc o dată, să mai particip la o oră de dirigenţie, să mai fiu o dată liber în lumea literaturii şi să mă pierd în şirul amintirilor depănate cu cel mai bun prieten.

Sper că într-o zi să am iar parte de toate, cu vârf şi îndesat. Un gând pentru mine? Cu Dumnezeu înainte, cu inima în prezent şi cu gândul în trecut.

Nu regret nimic

Draga mea (încă), după cum ţi-am mai spus, nu regret nimic. Indiferent de situaţie, cu tine am reuşit să fac tot ceea ce mi-am dorit vreodată. Şi fericirea a fost şi ea alături de mine pentru că tu ai fost lângă mine şi ai trăit la fel de intens momentele.

Chiar dacă îmi pare rău pentru situaţia actuală, sau chiar dacă nimic nu se va mai schimba, tu eşti prima cu care am reuşit să îmi ating micile idealuri semnificative. De la pur şi simplul moment când te-am tinut de mânuţă, până la momentul în care ţi-am recunoscut iubirea, au fost de neuitat. Plimbările nocturne pe sub lumina Lunii şi a stelelor au fost în principal cele mai romantice momente, dorinţa împlinită de a avea pe cineva aproape chiar când am simţit nevoia, stările de bine la petrecerile reuşite şi ratate la care am participat, plăcerea de a te striga micuţo, mititico, zeci de diminutive ale numelui tău şi asemănările tale cu animăluţe mici şi multe altele, despre care acum îmi pare rău să mai amintesc.

Ştii că ceva de la mine îţi aparţine şi nu o mai pot recupera. Nici pentru asta nu regret. Am intrat în joc şi am pierdut-o şi pe ea. Amintirile vor fi tot ce vor mai rămâne după tot acest timp, acele melodii, şi imagini cu tine. De altfel, nimic nu se va mai poate reface, nu se vor mai regăsi aceste momente niciodată sub aceeaşi formă efemeră.

Nu ştiu ce voi deveni, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi, sau unde o să ajungem. Pot doar să sper că peste ani să auzim unul de celălalt şi să zâmbim fericiţi că totul a fost bine. Şi poate atunci să începem să ne reamintim şi să zâmbim din nou. Iar când ne vom reîntâlni, îmi doresc să avem puterea să întrebăm “Ce mai faci?” şi mai ales să răspundem cu sinceritate.

Până la urmă, nimic nu este infinit, iar viaţa trece cu paşi repezi şi ne ia totul: momente unice, persoane dragi, memorie, valori din viaţă şi cel mai important, prezentul.

Îţi spun, draga mea, stai liniştită. În fiecare lucru există o picătură de visare şi optimism. Chiar dacă nu pare, există. Şi fiecare lucru se întâmplă cu un motiv. Cel puţin, până acum am văzut amândoi asta.

Îndrăznesc încă o dată, chiar dacă ştiu că nu are sens, să îmi cer iertare pentru toate. Nu mă înteresează ce mi-ai făcut tu vreodată, te-am acceptat aşa cum eşti pentru că m-ai învăţat că asta înseamnă iubire.

Draga mea, fără supărare!

Îmi cer scuze, înainte de toate, pentru titlul acestor rânduri, ca şi acum câteva luni bune, când ţi-am scris acea scrisoare şi am început cu acel cuvânt pe care nu-l placi, “Dragă…”, scrisoare în care ţi-am vorbit despre toate cele ce ai început să schimbi la mine.
În primul rând, nu ştiu cum aş începe. Mesajul primit de la tine a venit pe neaşteptate. Încă o dată ai reuşit să ajungi în adâncul sufletului meu şi să-mi trezeşti melancolia, dorul vremurilor bune, copilul din mine, naivul pe care l-ai cunoscut pe 9 Octombrie 2011, visătorul care sunt şi nu în ultimul rând, prietenul tău, doar din câteva rânduri.

Sunt disperat! Simt cum îmi tremură mâinile şi mă gândesc că trebuie să termin cât mai repede ceea ce am de spus, pentru a nu fi prea târziu, însă timpul aici nu îşi are rostul. Chiar dacă ştiu asta, tot teamă îmi este.

Gândurile mele, acum, nu sunt într-o ordine. Vreau să-ţi spun atâtea, să îmi cer iertare, să te strâng în braţe, să nu mai existe negativ şi să nu ne gândim la nimic altceva. Mi-ai spus că “Iubirea, <<Asemenea unui chirurg al sentimentelor, m-ai operat cu degetele tale îndemânatice şi-acum mi-e mai bine.>>”. Nu mi-e mai bine. Am imaginea ta plecând, îndepărtându-te de mine, detaşându-te de noi. Vreau să ştii că nu îmi doresc asta, mai ales pentru ceea ce ai făcut, ceea ce ai fost şi eşti pentru mine.

Trebuie să am ocazia să-ţi vorbesc fără alte reţineri şi să-ţi spun lucruri care mi-au inspirat ură, frică şi obsesia de a nu te pierde. Eu cred că sentimentele astea urâte au făcut din mine alt om, copilul care s-a schimbat în tot timpul ăsta – şi nu ştiu în cât de bine, la fel cum nici tu nu ştii.

Din “Aer cu diamante” mi-ai mai spus despre fericire că “m-am operat pentru tine, m-am îmbătat pentru tine”. Cum poate fericirea să îşi găsească locul aici? Sunt trist, emoţionat, tensionat.
Când am deschis mesajul de la tine şi am citit primul rând, inima a început să-mi bată şi mi-am zis că tot ceea ce am făcut în ultimul timp, de fapt ceea ce nu am făcut în ultimul timp, ne-a afectat pe noi ca prieteni. Nu îmi amintesc să-ţi fi spus că am ajuns la concluzia că prietenia, mai ales a noastră, este mai presus de toate, mai ales de iubire şi alte sentimente. Ştiu că înţelegi, ca întotdeauna.

Eu îţi spun că nu s-a întâmplat nimic cu noi. Hai, te rog, să credem că timpul âsta în care nu am comunicat a fost doar o pauză a noastră pentru a reflecta şi a ne observa percepţiile ce le-am mai căpătat cu toată agitaţia asta de sfârşit. Tot ce simţi acum, este din vina mea. Niciodată nu ai fost distantă faţă de mine. Absolut. Eu am fost închis şi nu am vorbit cu tine. Vina este a mea în totalitate, aşa că nu vreau să te mai gândeşti la cauzele stărilor tale. Eu sunt cel rătăcit în continuare şi tot eu sunt cel care o să ne scoată la capăt teferi. Vreau să fii de acord cu mine în această privinţă.

Pauza asta, sper din tot sufletul să fie doar o pauză care să ne apropie şi mai mult şi în ciuda acestor momente, să ne regăsim şi să fie totul ca nou: sufletele noastre “lipite”, aşa cum ai zis tu, “erau”. Schimbarea mea a venit într-un final pentru că mi-am dorit-o în fiecare moment. Pot să spun acum că în afară de relaţia cu tine, această schimbare nu îmi afectează nici un simţ, ori sunt eu incapabil de a-mi analiza stările sufleteşti.

Cu tine am făcut tot ceea ce am avut de gând astfel încât să fii fericită, m-am îndurat să accept mici situaţii jenante (doar pentru că sunt eu timid), să îţi arăt ceea ce înseamnă fericire pentru mine, să guşti din melancolia dulce pe care o savurez în momentele mele de singurătate şi alte lucruri mici care ţi-au adus măcar zâmbete. Te-am răsplătit cu orice lucru am considerat că este o răsplată indiferent pentru ce. Şi pentru un zâmbet de-al tău. Şi pentru asta m-am simţit fericit, fără să aştept altceva în schimb, doar prietenia ta sinceră şi inocentă.

Ţi-am promis şi ţi-am făgăduit că vom fi întotdeauna cei mai buni prieteni împreună. Nu vreau ca acum să înceapă momentele de despărţire. Şi dacă despărţirea ar fi, să nu o lăsăm spontană. Avem nevoie de cuvinte dulci pentru ea şi încă nu le-am învăţat pentru asta, aşa că, avem nevoie de un refresh, de asemenea, împreună.

Tot tu mi-ai mai spus:

Am învăţat că indiferent de cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Acum, vreau să cred că ţi-am greşit din nou prin faptul că iar nu am vorbit cu tine şi te-am lăsat singură, iar “Tu, caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă.” să mă ierţi din nou.

Aş putea să încep să zâmbesc şi să spun că mai am lucruri pe care trebuie să le fac cu tine, că visele nu ni s-au împlinit aşa cum ne-am promis, că eu nu am presimţit vreodată o astfel de despărţire şi că îmi doresc foarte mult ca toate aceste cuvinte să ne verse lacrimile care s-au strâns şi să ne lase sufletele doar cu dorinţa de a mai fi la fel ca înainte şi îndemul de a continua. Lucruri mai sunt de spus şi aş prefera din nou din tot sufletul, să le spun în timp ce privesc sincer şi duios cele două lumini care au încercat din toate puterile să mă facă om şi acum sunt pe drumul cel bun spre împlinirea acestui ideal. Şi nu numai acele lumini, ochii ăia mici care în fiecare dimineaţă alături de un zâmbet de-al tău, mă fac să respir adânc şi să uit că ziua poate fi una grea.

Dorul tău mă face să mă simt iubit şi nu este un lucru rău deloc. Faci mica greşeală să crezi asta. Ceea ce simţi este un sentiment foarte dulce şi rareori îl am. Şi ghici de ce? Pentru că mereu mă găseşti încercând să ajung la el şi rapid îmi scoţi ideile de de a tinde spre singurătate, zâmbetul meu, parcă nebun după tine, mă copleşeşte cu apariţia lui pe figura.

Cum nici începutul nu am ştiu să-l scriu, finalul poate fi unul sec şi puţin semnificativ. Fiecare cuvânt l-am ales şi ţi l-am scris ca tu să-l citeşti şi să ai impulsul că nu s-a întâmplat nimic, doar am uitat puţin de noi. Te rog, în final, să nu te întristezi sau dacă ai făcut-o, revino-ţi şi trage-mă repede în lumea ta colorată. Nu ne-am greşit, nu am făcut lucruri rele şi de aceea nu îşi au rostul cuvintele grele de a ne separa.

Hai să continuăm să visăm împreună, pentru că ştii şi tu că “Ne făcea să ne întrebăm ce gust avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele.”

Cu dulci gânduri pentru tine, Lavinia,
de la Vlad al tău, coleg întâia dată,
prieten pentru o viaţă.

De mult, poate, uitată…

Mă bucur tare mult să aflu că încă se mai pune preţ pe lucrurile care au contat în viaţa oamenilor. De această dată, prietenul meu de călătorie prin viaţă, Sebastian, îşi mai face timp de câte o leapşă interesantă şi plină de nostalgie dulce-acrişoară aşa cum îmi place mie. De mult mi-am dorit să creez pe blog o categorie numită “Copilărie” şi să încep să povestesc tot ce îmi mai amintesc din viaţa de inocent pe care o aveam până la o anumită vârstă când, trist, am aflat că timpul trece şi mă ia cu el.

1. Ca primă întrebare ar fi, care mi-a fost jocul preferat din faţa blocului?
R: Deja cuvântul bloc îmi inspiră o amintire despre copilărie complicată, însă nu mă las influenţat negativ. Aceste lucruri contemporane îmi strică libertatea gândirii şi mă simt atacat de modernitatea lucrurilor. Îmi place să cred şi ştiu că în copilărie nu am avut parte de lucruri revoluţionare. Cel puţin aşa îmi amintesc. Revenind la întrebare, jocul preferat era, aşa cum îl numeam, “pitulatea”. Peste tot pe unde apucam şi ne strângeam cel puţin 3 copii, găseam motiv să îl începem.

2. Dulcele pe care l-aş mânca şi acum?
R: Păi să tot fie pufarinele şi sucul de portocale la sticlă de 0.33 cu dop plastificat cumpărat de la prietena mamei mele când îi făceam vizite.

3. Care au fost desenele mele preferate?
R: Ştiu doar că Dragon Ball-Z.  De la un timp, după ce se terminau pe TVR 1, imediat pe TVR 2 începea serialul Insula Piraţilor. Au fost primele apariţii TV care mi-au marcat imaginaţia. Au mai fost şi Pokemon şi Digimon.

4. Pe melodiile cui am crescut mare?
R: Am mai întâlnit această întrebare prin diferite locuri. “Dragostea din tei” pentru trupa O-Zone a fost una fără limite. Şi acum le reascult melodiile cu o mare privire în trecut şi plăcere. De asemenea, 3 Sud Est nu au stat departe de auzul meu şi m-au încântat cu muzica lor.

5. Ce amintiri îmi trezeşte guma Turbo?
R: Sincer să fiu, nici nu ştiu ce a fost aia. Mă gânesc că dacă Sebi tot vorbeşte despre ea, guma Turbo face parte din generaţia lui, sau cel puţin a durat exact până în momentul când am început eu să memorez întâmplări, lucruri şi persoane când eram mic. Chiar nu am niciun fel de amintire despre aşa ceva şi nici amicii mei. Universuri paralele?

6. Ce visam să devin când eram mic şi ce am ajuns?
R: Când eram mic îmi doream să fiu pompier, electrician, om de ştiinţă şi mai târziu doctor şi informatician. Acum, sunt un copil ceva mai mare pe pas de plecare de la casa părintească şi cu entuziasmul de a intra grăbit pe porţile deschise de viaţă. Visele nu încetează să mă inspire şi acum aspir spre o facultate de informatică.

7. Cum mi-aş descrie copilăria în trei cuvinte?
R: Clar nu aş putea să rezum totul la trei cuvinte, dar de încercat nimeni nu mă opreşte: O vreau înapoi!

Şi ca să respect standardul, leapşa merge mai departe la toţi cei care doresc.
Numai bine, Vlad.