Ultimul gând

A trecut un an de atunci; un an şi şaptesprezece zile, o toamnă şi o iubire, o iarnă şi-un regret, o primăvară si-o speranţă, o vară şi-un sentiment. Îmi amintesc multe lucruri ce ne-au descoperit zâmbetele, tristeţea, teama, furia şi alte simţiri, ne-au adus împreună mereu, lucruri pe care nu le voi mai menţiona pentru că este nesănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Am spus într-o zi că mă voi opri să mai scriu despre ea, numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată. Şi iată-mă că, încă o fac. Scriu despre ea. Şi o iubesc. Dar, poate că, de această dată, de acum, cu un alt eu.

Într-un final, după multe lupte interioare cu tot ceea ce am simţit, cu amalgamul de gânduri, fluxul imens de sentimente şi contradicţiile existenţei mele, mi-am dat seama că în ultimele luni, am reuşit doar să îmi demonstrez mie cât de mult pot iubi o femeie. Mi-a fost dat să înţeleg faptul că ochii femeii iubite sunt marginea lumii, mi-a fost dat să văd cum poate plânge un bărbat ca un băiat, mi-a fost dat să simt cum dorul pentru ea sfâşie şi cea mai mică parte de suflet, mi-a fost dat să sper într-un moment de cumpănă, mai mult decât aş fi făcut-o pentru un vis de-al meu şi mi-a fost dat să învăţ, în cele din urmă, că ultimul rămas bun, în dragoste, este acela care… nu se spune. Au fost lecţii. Ce-i drept, nu mi-aş fi dorit niciodată să le învăţ cu preţul pierderii ei, dar viaţa nu m-a întrebat asta. Read More

Drumul spre casă, duce la tine

Cu greu am crezut că am să ajung din nou aici. Acelaşi apus, acelaşi loc, acelaşi vânt care îmi mângâie pielea, parcă trimis de tine, aceleaşi gânduri, dar ceva mai melancolice şi lipsite de speranţă şi în final, aceeaşi promisiune făcută ţie cum că acum ar fi trebuit să fii cu mine. Din nou sunt acasă, iar toate drumurile spre aici, duc la tine. Şi este ciudat. Că tu nu eşti.

Mă simt atât de inspirat, însă nu mă mai surprinde nimic. Ziua când mi-ai spus ultima dată că îţi este dor de mine, a trecut de multă vreme, zilele de când nu ţi-am mai auzit glasul, au trecut şi ele şi parcă se înmulţesc cu fiecare secundă fără tine.

Sentimentele mele pentru tine s-au gravat în sufletul meu şi tot mai greu îmi este să le stăpânesc. Sunt conştient că îmi fac rău, că amalgamul de gânduri îmi menţine tristeţea şi că noi nu vom fi mai bine dacă voi continua să fac asta. Zâmbesc şi doar acum mai gust efemer o bucăţică de speranţă. Apoi ştiu că nu voi înceta să te păstrez în gând, în respiraţie în sânge, în suflet şi ascunsă printre toate cuvintele mele ce-mi vor descrie vreodată viaţa.

Read More

Conversaţii

El: – Ce mai faci? Nu am mai vorbit de multă vreme. Era prin decembrie…
Eu: – Visez la ceea ce iubesc.
El: – Visezi? Cum adică vis…
Eu: – Da! Sunt cu ea pe banca… unde merg şi stau singur de obicei. Acum suntem amândoi. Mă împinge la margine şi îşi întinde picioarele în cealaltă parte. Îşi face loc conştiincioasă ca o mamă ce îşi aşează puiul în cuib. Îşi pune încet capul pe picioarele mele, apoi mă priveşte şi îmi aruncă un zâmbet dulce de-al ei. Îi simt gustul ca şi cum aş savura o ploaie a unei seri de vară târzie…
El: – La fel de mult o iubeşti?
Eu: – … mă aplec asupra ei şi îmi strecor tandru mâinile pe al ei spate. Îi cuprind umerii şi o strâng în braţe fără să mai gândesc altceva. Apoi mă detaşez încet, o sărut pe frunte şi îi răspund cu acelaşi zâmbet. În sinea mea am o stare de mulţumire şi de linişte eternă. Da, o iubesc cel puţin la fel de mult. De fapt, nu pot compara acest lucru cu ceva. Pur şi simplu – o iubesc. Doar atât ştiu cu certitudine.
El: – Şi ce s-a întâmplat cu voi? Ai păţit ceva? Read More

Cuvinte…

Ajung din nou să mă văd, aşa cum sunt eu în acest moment, moment început cu multă vreme în urmă, slăbit de putere sufletească, atacat şi rănit de pasiune. Stările pe care mi le creez şi gândurile care-mi vin în cap involuntar, bazate pe aceeaşi incertitudine, îmi afectează comportamentul şi această durere mă distrage de la orice aş face; între trezirea de dimineaţă, până la somnul din târziul nopţii. Gândul îmi zboară mereu departe, la ea, şi mă întristează; împrejurările, culorile puţin vii ale primăverii, mireasma pomilor abea înfloriţi, apusul soarelui din nou efemer şi subtil în percepţia mea zilnică, potecile curate, înserate, slab luminate şi singuratice ale parcului de lângă Bega, toate, ma induc şi mai adânc în aceleaşi ale mele gânduri ce mă duc nicăieri. Mi-aş spune că este de vină astenia de primăvară, însă atunci m-aş minţi. Nu multe sunt momentele când îmi mai amintesc doar cu bucurie de timpul petrecut împreună cu ea şi zâmbetele pe care le împărţeam, printre razele soarelui când ne trezeam amândoi, zilele în care doar stăteam şi îmi concentram privirea asupra ei, serile sau orice alte momente în care îmi era alături şi îi puteam recunoaşte dulcea iubire ce i-o port şi care acum, îmi fărâmiţează sufletul şi nu îmi mai dă pace cu a ei veşnicie.

Arunc în mine cu gânduri negative, descurajări, cuvinte grele şi mă învinovăţesc, lucruri ce normal, nu mi s-ar atribui. Lucrurile pozitive ce mi-au fost întinse până acum pe tavă, şi-au pierdut intensitatea, însă nu îmi erau mai valoroase decât ceea ce simt, pentru a le lua în considerare, cu toate că ar fi fost benefice stării mele sufleteşti.

De multe ori sunt întrebat cum de zâmbesc tot timpul şi sunt binedispus. Uneori mă gândesc că am ajuns să port măşti şi mă sperie crunt acest fapt. Alteori realizez cu adevărat că mă bucur de lucrurile simple ce mă înconjoară, de oamenii din jurul meu, de tot ceea ce am şi de tot ceea ce pot face cu iubirea mea pentru lume. Iar în timpul în care las toate aceste lucruri la o parte, mă bazez pe fericirea faptului că îmi pot împărţi iubirea cu ea… până în secunda următoare când ies din visul meu iluzoriu şi realizez din nou că acea fericire nu mai există.

Am trăit visul unei nopţi, ea adormită la pieptul meu, cu un picior peste mine, iar cu mâna ei pe inima mea şi eu strângând-o în braţe, schiţând un zâmbet, mulţumindu-i în gând pentru iubirea ei şi încercând să-mi închid ochii din nou deschişi de lumina lunii ce o admira în toată frumuseţea ei pură, dezvelită de cearşaf… Doar două pahare rătăcite pe măsuţă şi o sticlă de vin roşu aproape goală, ne mai priveau. Seara era terminată de mult timp, iar dragostea noastră căuta să se exprime prin atingeri suave între noi.

Am trăit acea plimbare pe lângă Bega, departe de zgomotul oraşului, ţinându-ne de mână, şoptindu-ne doar din priviri cât de mult ne iubeam. Pe o bancă solitară, întins, privind stelele, ea ţinându-mi capul pe picioarele ei şi eu mângâindu-i mâna în timp ce o priveam, iar stelele îmi clipeau şi o doream şi mai mult. La fel, am trăit alte zeci de momente pe care am învăţat să mi le doresc, aproape de atunci când nu am avut şansa să le mai întâlnesc.

Realitatea este inevitabilă şi nu îmi mai lasă loc de dorinţe îndeplinite. Elementele asupra cărora s-a răsfrânt vina momentelor mele descrise, şi-au făcut jocul şi trebuie să recunosc că miza a fost uriaşă, iar eu am pierdut acel joc. Tot ce mi-au lăsat, sunt aceleaşi dorinţe, amintirile dulci şi lecţia, din nou devenită principiu, dacă trebuie să se întâmple, nimeni şi nimic nu poate sta în calea acelui lucru; mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc.

Am reuşit să mă gândesc mult la mine în ultimul timp şi chiar am început să apreciez, mult mai mult tot ceea ce am. Poate că am devenit şi egoist în privinţa sentimentelor, mi-am setat limite, principii şi forme după care să mă ghidez în relaţionarea cu oamenii. Mi-am mărit zona de orientare în timp şi spaţiu, conştientizez şi abordez într-un alt mod şansele ce mi se ivesc, gândesc la fel de mult situaţiile care cer măsuri disperate, fac mai multe pentru cultura mea generală, pentru emoţiile personale, îmi măresc aria de cunoştinţe şi sunt într-o continuă îmbunătăţire. Toate astea, tratate cu tristeţea certă şi inevitabilă regăsite în cele de mai sus.

Şi într-adevăr, mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.

Cu asta am rămas

Păşesc pe drumul meu, solitar, parcă din ce în ce mai încrezător. În jurul meu este o atmosferă permanentă de refacere. Lucrurile pe care le-am lăsat în spate sunt oarecum tot înaintea mea şi nu mă lasă să mă desprind sub nicio formă de trecut. Iar eu, nu vreau să mă desprind de el, tocmai pentru a avea certitudinea că va fi din nou a mea într-o bună zi, chiar dacă nivelul de siguranţă al termenului “certitudine” scade mereu.

Îmi este tare teamă de momentul acela nostalgic în care, din pură întâmplare, ne vom întâlni în acea cafenea din acel oraş îndepărtat, aşa cum mi-a zis într-o zi tristă, şi ca doi necunoscuţi ne vom intersecta privirile, vom zâmbi şi de acolo timpul va sta în loc pentru noi. Ne vom apropia timizi şi cu vocea ei dulce mă va întreba dacă sunt chiar eu. Voi zâmbi şi mai tare, voi clipi încet şi voi afirma bucuros de revedere. Ne vom aşeza, vom comanda ceea ce beam înainte când ieşeam împreună, ea o cafea care să îi dea energia pe întreaga zi, iar eu, dacă nu voi fi început să beau cafea, aceeaşi ciocolată caldă neagră fără frişcă. Şi vom începe să povestim. Tristeţea mea va fi că tot ce ne vom spune, se va raporta la trecut, o dulce nostalgie la care vom tinde amândoi.

Acum mă văd oscilând într-un moment sesibil, de cumpănă, între drama personală şi realitatea dură, în care dacă mă întrebi dacă sunt în regulă, îţi răspund direct şi dur că încă o iubesc, apoi tac. Nu vreau să mă asculţi, nu vreau să simţi ceea ce simt şi, mai ales, nu vreau să încerci să mă ajuţi. Îmi voi asuma iubirea până la capăt.

Încep tot mai multe lucruri să îmi spună că voi fi mai bine dacă trec peste această perioadă, ceea ce înseamnă să fac un sacrificiu, rupându-mi bucăţi de suflet şi părăsindu-le la marginea unui apus. Ori, eu nu vreau să fac asta.

Revenind la ceva mai plauzibil, în final, am reuşit să mă mobilizez şi să trag linie, după povestea mea frumoasă.
Lucrurile pe care le-am învăţat sau cel puţin acum le conştientizez sunt următoarele:

1. Viaţa este prea scurtă pentru a avea regrete

O mare greşeală a mea, a fost că am avut momente, cu discuţii inutile despre lucrurile care ne indispuseseră în ziua ce tocmai trecea, pe care acum, din păcate, le pot  număra pe degete, în care discutam despre stresul de la job, facultate sau prostiile pe care le întâlneam zilnic. Am realizat că dacă noi povesteam despre ele, fără o ţintă anume, fără să căutăm eventuale soluţii, starea mea de spirit era influenţată negativ, iar relaţia, pe moment, era afectată, ceea ce era contrar a cum doream să mă simt lângă iubita mea, după o zi plină de evenimente. Timpul în care trebuia să mă dedic ei, era completat cu lucruri inutile. Vreau să mă fi bucurat şi mai mult de ea şi de timpul nostru.

2. Pasiunea pe care o pun în lucrurile pe care le facem, este cheia unei relaţii reuşite

Aici mă refer la lucrurile pe care le făceam împreună cu ea. Fericirea noastră, venea inevitabil, din lucrurile simple. Singur, de multe ori mă chinui să fiu fericit din lucrurile simple, însă cu ea, acest fapt era o regulă. Timpul petrecut împreună şi pasiunea comună pe care o presăram amândoi, strângea relaţia care pe mine m-a prins bine. Vreau să fi sesizat mai devreme faptul că a o avea pe ea aproape şi a o ţine de mână mi-a fost suficient pentru a fi fericit.

3. Niciodată nu voi putea să împac limitele

Nu neg, am avut momente în care am considerat mai urgente alte lucruri, dar niciodată mai importante decât ea. Am greşit. Nu caut scuze! Aşa mă ştiu, să împac eu întotdeauna limitele, chiar dacă de fiecare dată mi s-a demonstrat dureros că este imposibil fizic, raţional şi toate cele. Vreau, ca atunci când am încercat acest lucru imposibil, să fi sesizat ceea ce era cu adevărat important şi să-i fi fost fidel atenţiei asupra ei.

4. Lucrurile care m-au distras de la ea, doar asta au făcut

Nici acestea nu au fost mai importante. Şi nici mai urgente, dar acum, vreau să nu fi fost distras de ele şi să-i fi oferit ei, un sărut în plus, un compliment simplu şoptit, o mângâiere pe lângă celelalte sau, cine ştie, să fac ceva prin care să-i fur un zâmbet sincer.

5. Nu am ţinut minte

Tare mult regret că nu am ţinut minte întotdeauna ceea ce-mi spunea, ceea ce-i plăcea, gusturile, visele, mâncarea preferată, florile, dorinţele, cafeaua, locurile din oraş, detalii despre ea. Eram surprins de mine când făceam asta şi primeam un şut în fund prin reacţia pe care o avea când eu, ca blegul, nu puteam să bat în cuie spusele ei şi să nu fie nevoie să aud “-Dar ţi-am spus că…”. A fost un mare motiv de dezamăgire interioară pentru mine, dar, acel şut în fund, vreau să fie un pas înainte de acum.

6. Grija la comportament şi la stările adoptate

Într-adevăr am de lucrat la multe lucruri legate de mine. De la A la Z şi înapoi. Vreau să fi fost mai mult empatic, sensibil, copilăros, serios, ascultător, un eu mai matur care să fi văzut altfel anumite lucruri. Am fost delăsător şi nu am câştigat nimic din asta, doar faptul că am rămas în zona de confort, ce până la urmă nu este un lucru câştigat.

7. Să trec peste principii

Am fost mereu deschis să fac acest sacrificiu al principiilor şi mândriei personale, însă, ar fi trebuit să o fac şi mai des, mai ales că a fost vorba despre o persoană cu adevărat specială lângă mine. Puteam să o surprind cu prezenţa mea, atunci când am întârziat în staţie, de atâtea ori, puteam să fiu cu un pas înainte de ceea ce îi spuneam şi făceam, puteam să îi cumpăr flori când s-ar fi aşteptat mai puţin, puteam să mă trezesc înaintea ei şi să-i pregătesc micul dejun de mai multe ori, puteam să merg la masa ei de lucru şi să-i duc o gustare. Trist că acum vreau să fi făcut asta. Puteam.

8. Nu am gândit mai departe

Am anticipat de multe ori lucrurile, dar niciodată nu m-am oprit pentru a mă gândi la nevoile ei personale pentru, măcar, a încerca să fac ceva în acea privinţă. Am gândit în ansamblu şi asta nu m-a ajutat aşa cum vreau acum.

10. Să îi fiu ceva mai mult

Erau momente în care eram frământat de faptul că nu îi pot oferi un sfat. Bine, nu ştiu dacă eu am oferit vreodată un sfat de calitate, dar asta este altă poveste. Simţeam cum scădeam în ochii ei şi asta a fost un motiv de frustrare. Pur şi simplu, nu am această capacitate. Vreau să îi fi fost şi coleg, prieten, tată, punct de sprijin şi încurajare. Nu am reuşit face asta.

11. Să nu existe întotdeauna motive

Vreau să îi fi făcut mai multe vizite, oriunde s-ar fi aflat, doar pentru a o vedea, pentru a o săruta, pentru a-i spune cât de frumoasă este, cât de norocos eram că o iubesc, iar ea îmi face acelaşi lucru, cât de mult mă bucuram că era în viaţa mea. Doar atât, apoi să fi plecat şi să o fi lăsat-o cu treaba ei. Un gest simplu ca unul dintre acestea ar fi făcut cât o mie de cuvinte.

12. Să nu existe reguli

La prima întâlnire, am fost nebuni. Nu ne-a păsat de ceea ce gândeau trecătorii când ne-au văzut dansând în parc, sub lumina difuză a unei lămpi de la iluminatul public. A fost ieşit din comun şi mi-a plăcut tare mult că am făcut asta. Vreau să fi făcut asta de mult mai multe ori şi în alte dăţi, în relaţia noastră, să fi trăit viaţa cu ea nelimitaţi de lucruri ce până la urmă nu aveau şi nu au în continuare, nicio importanţă mai mare ca noi.

13. Comportament pe măsură

Târziu, chiar prea târziu, mi-am dat seama că mă puteam comporta cu ea mult mai bine, mult mai elegant, mult mai frumos. Neatenţia mea la detalii şi-a spus cuvântul: nu i-am deschis întotdeauna uşa, nu am ajutat-o să de dezbrace de haină, nu i-am oferit-o pe a mea mereu, nu am ajutat-o să se aşeze pe scaun, nu am fost întotdeauna cel care a aşteptat-o, nu am fost întotdeauna cel care a mers la ea, nu am fost cel care să îi dea sfatul de care avea nevoie. Nu am fost. Ruşine să-mi fie!

Cel mai important lucru dintre toate, a fost că a fost o minune ca ea să fie în viaţa mea. Nu vreau să spun mai mult despre asta.

Cu asta am rămas şi cu primul trandafir pe care i l-am oferit, acum uscat…

Mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.